Hotărârea Guvernului nr. 332/2007

M. Of. nr. 472 din 13 iulie 2007 şi M. Of. nr. 472bis din 13 iulie 2007

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

privind stabilirea procedurilor pentru aprobarea de tip a motoarelor destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi a motoarelor destinate vehiculelor pentru transportul rutier de persoane sau de marfă şi stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor gazoase şi de particule poluante provenite de la acestea, în scopul protecţiei atmosferei*)

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre. 

Obiective

Art. 1. – Prezenta hotărâre se aplică motoarelor destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi motoarelor destinate vehiculelor pentru transportul rutier de persoane sau de marfă pentru stabilirea procedurilor de aprobare de tip în scopul limitării emisiilor de gaze şi de particule poluante provenite de la aceste motoare. Prezenta hotărâre contribuie la buna funcţionare a pieţei interne, asigurând protecţia sănătăţii persoanelor şi a mediului. 

Definiţii

Art. 2. – Pentru aplicarea prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos semnifică după cum urmează:

1. maşină mobilă nerutieră – orice maşină mobilă, echipament industrial mobil sau vehicul prevăzut ori nu cu caroserie, care nu este destinat transportului rutier de pasageri sau de mărfuri, pe care este instalat un motor cu combustie internă, descris la pct. 1 din anexa nr. 1;

2. aprobare de tip – procedura prin care autoritatea competentă certifică faptul că un tip sau o familie de motoare cu combustie internă este conform/conformă cu cerinţele tehnice prevăzute în prezenta hotărâre, referitoare la nivelul de emisii de gaze şi particule poluante produse de motor;

3. tip de motor – categoria de motoare identice prin caracteristicile esenţiale ale motorului descris în subanexa nr. 1 la anexa nr. 2;

4. familie de motoare – clasificare de motoare stabilită de producător, conform căreia motoarele, inclusiv prin proiectarea lor, trebuie să aibă toate caracteristicile similare în privinţa emisiilor poluante şi să satisfacă cerinţele prezentei hotărâri;

5. motor reprezentativ – motorul ales dintr-o familie de motoare, care satisface cerinţele prevăzute la pct. 6 şi 7 din anexa nr. 1;

6. puterea motorului – puterea netă, aşa cum este prevăzută la pct. 2.4 din anexa nr. 1;

7. data de fabricaţie a motorului – data la care motorul a trecut de controlul final după ce a părăsit linia de fabricaţie. În acest stadiu motorul este pregătit pentru a fi livrat sau depozitat;

8. introducere pe piaţă – acţiunea de a face disponibil pe piaţă pentru prima dată, contra cost sau cu titlu gratuit, un motor în vederea distribuirii şi/sau utilizării sale în România ori într-un stat membru al Uniunii Europene;

9. producător – persoana fizică sau juridică responsabilă în faţa autorităţii competente care emite certificatul de aprobare de tip, pentru toate aspectele legate de procesul de aprobare de tip şi pentru asigurarea conformităţii producţiei. Această persoană poate să nu fie implicată direct în toate etapele de construcţie a motorului;

10. autoritate competentă – organ al administraţiei publice centrale responsabil cu toate aspectele privind aprobarea de tip pentru un motor sau o familie de motoare, eliberarea sau retragerea certificatelor de aprobare de tip, asigurarea legăturii cu alte autorităţi competente din statele membre ale Uniunii Europene şi verificarea măsurilor luate de producător în vederea asigurării conformităţii producţiei cu tipul aprobat;

11. serviciu tehnic – organism sau organisme desemnat/ desemnate de autoritatea competentă pentru a efectua încercări, respectiv inspecţii, în numele său. Această funcţie poate fi asigurată şi de autoritatea competentă, după caz;

12. fişă de informaţii – document prevăzut în anexa nr. 2, care conţine informaţiile ce trebuie furnizate de solicitant;

13. dosar tehnic de informaţii – ansamblul complet de date tehnice, desene, fotografii etc., furnizate de solicitant serviciului tehnic sau autorităţii, conform prevederilor fişei de informaţii;

14. dosar de aprobare de tip – dosarul tehnic cu informaţii însoţit de rapoartele de încercări sau de alte documente pe care serviciul tehnic sau autoritatea competentă le-a adăugat în cursul executării funcţiei sale;

15. index al dosarului de aprobare de tip – documentul care prezintă conţinutul dosarului de aprobare de tip, corespunzător numerotat sau marcat astfel încât fiecare pagină să fie uşor identificată;

16. motor de schimb – un motor nou-construit, destinat să înlocuiască motorul unui echipament şi care a fost furnizat numai în acest scop;

17. motor portabil – un motor care satisface cel puţin una dintre cerinţele următoare:

a) motorul trebuie să fie utilizat într-un echipament care este purtat de operator în timpul executării funcţiilor pentru care este conceput;

b) motorul trebuie utilizat într-un echipament care trebuie să funcţioneze în poziţii multiple, de exemplu în poziţia „răsturnat“ sau într-o poziţie înclinată, pentru a îndeplini funcţiile pentru care este conceput;

c) motorul trebuie să fie utilizat într-un echipament a cărui greutate uscată combinată, formată din echipament şi motor, este mai mică de 20 kg şi care prezintă cel puţin una dintre următoarele caracteristici:

(i) operatorul trebuie să ţină sau să poarte echipamentul în timpul executării funcţiei ori funcţiilor sale;

(ii) operatorul trebuie să ţină sau să conducă echipamentul în timpul executării funcţiei ori funcţiilor sale;

(iii) motorul trebuie să fie utilizat la un generator sau la o pompă;

18. motor neportabil – un motor, altul decât cel definit ca motor portabil;

19. motor portabil de uz profesional, care funcţionează în poziţii multiple – un motor portabil care satisface cerinţele prevăzute la pct. 17) lit. a) şi b), pentru care producătorul garantează autorităţii competente pentru aprobarea de tip că va fi aplicată o perioadă de durabilitate a caracteristicilor emisiilor de categoria 3 (conform celor indicate la pct. 2.1 din subanexa nr. 4 la anexa nr. 4);

20. perioadă de menţinere în timp a caracteristicilor emisiilor – numărul de ore indicate în subanexa nr. 4 la anexa nr. 4, care se utilizează pentru determinarea factorilor de deteriorare;

21. familie de motoare fabricate în serii mici – o familie de motoare cu aprindere prin scânteie, care cuprinde o producţie totală anuală mai mică de 5.000 de unităţi;

22. producător de motoare cu aprindere prin scânteie în serie mică – un producător a cărui producţie totală anuală este mai mică de 25.000 de unităţi;

23. navă pentru navigaţia interioară – o navă destinată utilizării pe căile navigabile interioare, având o lungime de 20 m sau mai mare şi un volum de 100 m³ ori mai mare, conform formulei definite la anexa nr. 1 secţiunea a 2-a pct. 2.8.a), sau un remorcher ori un împingător construit pentru a remorca, a împinge sau a efectua manevre la nave cu lungimi de 20 m sau mai mari. 

Definiţia nu include:

1. navele destinate transportului de pasageri pentru cel mult 12 persoane în afară de echipaj;

2. ambarcaţiunile de agrement cu o lungime mai mică de 24 m (conform definiţiei din art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 2.195/2004 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă şi/sau punere în funcţiune a ambarcaţiunilor de agrement, care transpune în legislaţia naţională Directiva 94/25 privind ambarcaţiunile de agrement;

3. navele de serviciu aparţinând autorităţilor de control;

4. navele pentru stingerea incendiilor;

5. navele militare;

6. navele de pescuit înscrise în registrul comunitar al navelor de pescuit;

7. navele maritime, inclusiv remorcherele şi împingătoarele maritime care operează sau staţionează în acvatorii cu maree sau temporar pe căile navigabile interioare, cu condiţia ca acestea să deţină o autorizaţie valabilă de navigaţie sau un certificat de siguranţă a navigaţiei valabil, astfel definită la anexa nr. 1 secţiunea a 2-a pct. 2.8.b);

24. producător de echipament FEO – un producător al unui tip de maşină mobilă nerutieră;

25. regim de flexibilitate – procedura care îi permite unui producător de motoare să introducă pe piaţă, într-un interval de timp cuprins între două etape succesive de valori limită, un număr limitat de motoare destinate a fi instalate pe maşini mobile nerutiere, care respectă doar valorile limită de emisie prevăzute pentru etapa anterioară. 

Cererea în vederea obţinerii aprobării de tip

Art. 3. – (1) Pentru obţinerea aprobării de tip pentru un motor sau o familie de motoare, producătorul înaintează autorităţii competente o cerere însoţită de dosarul tehnic de informaţii, al cărui conţinut este prezentat în fişa de informaţii prevăzută în anexa nr. 2. Un motor reprezentativ, care corespunde caracteristicilor motorului tip prevăzute în subanexa nr. 1 la anexa nr. 2, trebuie pus la dispoziţie serviciului tehnic responsabil cu efectuarea încercărilor în vederea aprobării. 

(2) Dacă tipul motorului reprezentativ al unei familii de motoare ales pentru aprobarea de tip nu reprezintă caracteristicile familiei de motoare prevăzute în subanexa nr. 2 la anexa nr. 2, atunci se va alege un alt motor reprezentativ pentru a fi supus aprobării de tip, conform alin. (1). 

(3) Pentru fiecare motor sau familie de motoare ce trebuie aprobat/aprobată se face o singură cerere, care se transmite unei singure autorităţi competente în vederea aprobării de tip. Fiecare tip de motor sau familie de motoare care trebuie aprobat/aprobată face obiectul unei cereri distincte. 

Procedura de aprobare de tip

Art. 4. – (1) Autoritatea competentă care primeşte o cerere acordă aprobarea de tip pentru toate tipurile sau familiile de motoare care sunt conforme cu informaţiile conţinute în dosarul tehnic de informaţii şi care satisfac cerinţele prezentei hotărâri. 

(2) Autoritatea competentă completează toate rubricile corespunzătoare ale certificatului de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7, pentru fiecare tip de motor sau familie de motoare care se aprobă, şi stabileşte sau verifică conţinutul indexului din dosarul de aprobare de tip. Certificatele de aprobare de tip sunt numerotate potrivit metodei prevăzute în anexa nr. 8. Certificatul de aprobare de tip completat şi anexele la acesta se transmit solicitantului. 

(3) În cazul în care motorul supus aprobării îşi îndeplineşte funcţia sau prezintă anumite caracteristici numai atunci când este conectat cu alte elemente ale maşinii mobile nerutiere şi, din această cauză, conformitatea cu una sau mai multe cerinţe ale prezentei hotărâri nu poate fi verificată decât atunci când motorul supus aprobării este conectat cu celelalte elemente ale maşinii, în regim real sau simulat, domeniul încercărilor care stau la baza emiterii certificatului de aprobare de tip se limitează corespunzător. În astfel de cazuri certificatul de aprobare de tip al tipului de motor sau al familiei de motoare trebuie să indice restricţiile de utilizare şi eventualele condiţii specifice de instalare a motorului pe maşina mobilă nerutieră. 

(4) Autoritatea competentă:

a) trimite lunar instituţiilor similare din statele membre o listă a aprobărilor de tip ale motoarelor sau ale familiilor de motoare pe care le-a acordat, refuzat sau retras în cursul lunii respective, care conţine informaţiile prevăzute în anexa nr. 9;

b) la primirea unei solicitări transmise de o autoritate competentă dintr-un alt stat membru, trebuie să trimită acesteia:

(i) o copie a certificatului de aprobare de tip a motorului sau a familiei de motoare în cauză şi/sau un dosar de aprobare pentru fiecare tip de motor sau familie de motoare care a făcut obiectul aprobării, refuzului sau retragerii acesteia; şi/sau

(ii) lista motoarelor fabricate în conformitate cu aprobările de tip acordate, conform prevederilor art. 6 alin. (3), cu indicarea informaţiilor prevăzute în anexa nr. 10; şi/sau

(iii) o copie de pe declaraţia prevăzută la art. 6 alin. (4). 

(5) Autoritatea competentă trebuie să trimită Comisiei Europene, în fiecare an şi de fiecare dată când primeşte o astfel de cerere, un exemplar al fişei tehnice prevăzute în anexa nr. 11, cuprinzând date tehnice ale motoarelor aprobate de la data ultimei notificări. 

(6) Motoarele cu aprindere prin comprimare destinate altor utilizări decât propulsia locomotivelor, automotoarelor şi navelor pentru navigaţia interioară pot fi introduse pe piaţă în cadrul unui regim de flexibilitate, potrivit prevederilor alin. (1)–(5) şi procedurii prevăzute în anexa nr. 13. 

Modificări ale aprobării de tip

Art. 5. – (1) Producătorul trebuie să informeze autoritatea competentă care a acordat aprobarea de tip asupra oricăror modificări din dosarul de aprobare de tip. 

(2) Solicitarea pentru modificarea sau extinderea aprobării de tip iniţială trebuie transmisă de producător exclusiv autorităţii competente care a acordat aprobarea de tip iniţială. 

(3) Dacă datele incluse în dosarul de aprobare de tip au fost modificate, autoritatea competentă trebuie:

a) să elibereze, dacă este necesar, pagina/paginile revizuită/revizuite a/ale dosarului de aprobare de tip, indicând în mod clar pe fiecare pagină revizuită natura modificării şi data ultimei emiteri. La fiecare emitere a paginilor revizuite trebuie modificat şi indexul dosarului de aprobare de tip, care este anexat la certificatul de aprobare de tip, astfel încât să iasă în evidenţă datele celor mai recente modificări; şi

b) să elibereze un certificat de aprobare de tip revizuit, având un număr de extindere, în cazul în care una dintre informaţiile pe care le conţine, exceptând anexele sale, s-a modificat sau în cazul în care standardele conţinute în prezenta hotărâre s-au modificat de la data la care aprobarea de tip a fost acordată. Certificatul de aprobare de tip revizuit trebuie să menţioneze clar motivul revizuirii şi data noii eliberări. 

(4) Dacă autoritatea competentă consideră că modificarea unui dosar de aprobare de tip necesită noi încercări sau noi verificări, informează producătorul cu privire la aspectele apărute şi eliberează documentele prevăzute la alin. (3) doar după ce s-au realizat încercări sau verificări noi, satisfăcătoare. 

Conformitatea

Art. 6. – (1) Producătorul trebuie să aplice pe fiecare motor fabricat în conformitate cu tipul aprobat marcajul conform prevederilor pct. 3 din anexa nr. 1, inclusiv cu numărul aprobării de tip. 

(2) În cazul în care certificatul de aprobare de tip, conform art. 4 alin. (3), include restricţii de folosire, producătorul trebuie să întocmească pentru fiecare motor fabricat un document cu informaţii detaliate asupra acestor restricţii şi să precizeze condiţiile pentru instalarea acestuia. Dacă o serie de motoare de acelaşi tip este livrată unui singur producător de maşini, este suficient ca acesta din urmă să primească, cel mai târziu la data livrării primului motor, un singur document cu astfel de informaţii, care include o listă cu numerele de identificare ale tuturor motoarelor care vor fi livrate. 

(3) La cererea autorităţii competente care a acordat aprobarea de tip, producătorul trebuie să trimită o listă cuprinzând seria numerelor de identificare pentru fiecare tip de motor produs, în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri. Lista trebuie trimisă în termen de 45 de zile de la sfârşitul fiecărui an calendaristic sau imediat după intrarea în vigoare a unei noi reglementări care modifică cerinţele prezentei hotărâri ori imediat după orice altă dată suplimentară stabilită de autoritatea competentă. Dacă ele nu sunt explicitate de sistemul de codificare a motoarelor, această listă trebuie să specifice legătura dintre numerele de identificare ale tipului sau familiei de motoare corespunzătoare şi numerele certificatelor de aprobare de tip. De asemenea, lista trebuie să conţină informaţii specifice pentru cazul în care producătorul încetează fabricarea unui tip de motor sau a unei familii de motoare aprobate. Producătorul trebuie să păstreze aceste documente timp de cel puţin 20 de ani. 

(4) Producătorul trimite autorităţii competente care a acordat aprobarea de tip, în termen de 45 de zile după sfârşitul fiecărui an calendaristic şi la fiecare dată de intrare în vigoare prevăzută la art. 10, o declaraţie precizând tipurile şi familiile de motoare, precum şi codurile necesare identificării motoarelor, pentru motoarele pe care intenţionează să le fabrice începând cu acea dată. 

(5) Motoarele cu aprindere prin comprimare introduse pe piaţă în cadrul unui regim de flexibilitate se etichetează în conformitate cu prevederile din anexa nr. 13. 

Acceptarea aprobărilor echivalente

Art. 7. – (1) Parlamentul European şi Consiliul, la propunerea Comisiei Europene, pot recunoaşte echivalenţa dintre condiţiile şi dispoziţiile în materie de aprobare de tip a motoarelor stabilite în prezenta hotărâre şi procedurile stabilite de către reglementările internaţionale sau ale ţărilor terţe, în cadrul acordurilor multilaterale sau bilaterale dintre Comunitatea Europeană şi ţările terţe. 

(2) Autoritatea competentă acceptă aprobările de tip prevăzute la alin. (1) şi, după caz, marcajul de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 12 ca fiind conforme cu prevederile prezentei hotărâri. 

Navele pentru navigaţia interioară

Art. 8. – (1) Prevederile următoare se aplică motoarelor destinate a fi instalate pe navele pentru navigaţia interioară. 

Alin. (2) şi (3) nu se aplică până la recunoaşterea de către Comisia centrală de navigaţie pe Rin (denumită în continuare CCNR) a echivalenţei dintre cerinţele stabilite prin prezenta hotărâre şi cele stabilite în cadrul Convenţiei de la Mannheim privind navigaţia pe Rin şi până la informarea Comisiei cu privire la aceasta. 

(2) Până la data de 30 iunie 2007, autoritatea competentă nu poate refuza introducerea pe piaţă a motoarelor care îndeplinesc cerinţele stabilite de CCNR în etapa I, ale căror valori limită de emisii sunt prevăzute în anexa nr. 14. 

(3) De la data de 1 iulie 2007 şi până la intrarea în vigoare a altei serii de valori limită care ar rezulta în urma unor modificări ulterioare ale Corrigendum-ului Directivei 2004/26/CE, autoritatea competentă nu poate refuza introducerea pe piaţă a motoarelor care îndeplinesc cerinţele stabilite de CCNR în etapa II, ale căror valori limită de emisii sunt prevăzute în anexa nr. 15. 

(4) În înţelesul prezentei hotărâri, în ceea ce priveşte navele pentru navigaţia interioară, orice motor auxiliar cu o putere mai mare de 560 kW face obiectul aceloraşi cerinţe ca şi motoarele de propulsie. 

Introducerea pe piaţă

Art. 9. – (1) Autoritatea competentă nu poate să refuze introducerea pe piaţă a motoarelor, indiferent dacă sunt deja instalate pe maşini sau nu, dacă acestea îndeplinesc cerinţele prezentei hotărâri. 

(2) Sunt permise introducerea pe piaţă şi, după caz, înregistrarea motoarelor noi, montate sau nemontate pe maşini, doar dacă acestea îndeplinesc cerinţele prezentei hotărâri. Autoritatea competentă nu eliberează certificatul tehnic de navigaţie interioară pentru navele de navigaţie interioară, stabilit prin legislaţia naţională care transpune Directiva 82/714/CE privind stabilirea condiţiilor tehnice pentru navele din navigaţia interioară, acelor nave ale căror motoare nu respectă cerinţele prezentei hotărâri. 

(3) Autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip ia toate măsurile necesare în cadrul acestei aprobări pentru înregistrarea şi verificarea, după caz, prin cooperare cu alte autorităţi din statele membre, a numerelor de identificare ale motoarelor fabricate conform cerinţelor prezentei hotărâri. 

(4) În timpul controlului conformităţii producţiei, efectuat conform prevederilor art. 14, se poate efectua o verificare suplimentară a numerelor de identificare. 

(5) Pentru verificarea numerelor de identificare, producătorul sau reprezentantul său autorizat stabilit în România ori pe teritoriul unui stat membru trebuie să comunice fără întârziere, la cererea autorităţii competente, toate informaţiile necesare privind clienţii săi şi numerele de identificare ale motoarelor declarate fabricate conform art. 6 alin. (3). În cazul în care motoarele sunt vândute unui producător de maşini, nu sunt solicitate informaţii suplimentare. 

(6) Dacă, la cererea autorităţii competente care acordă aprobarea de tip, producătorul nu poate verifica cerinţele prevăzute la alin. (5), precum şi cele prevăzute la art. (6), aprobarea acordată pentru tipul de motor sau familia de motoare în cauză, în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri, poate fi retrasă. Procedura de informare se efectuează conform prevederilor art. 14 alin. (4). 

Calendar – Motoare cu aprindere prin comprimare

ACORDAREA APROBĂRII DE TIP

Art. 10. – (1) Autoritatea competentă nu poate refuza acordarea aprobării de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare şi emiterea certificatului de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7 şi nici nu poate să impună alte cerinţe pentru aprobarea de tip din punctul de vedere al emisiilor poluante pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un astfel de motor, dacă motoarele respectă prevederile prezentei hotărâri privind emisiile de gaze şi de particule poluante. 

APROBAREA DE TIP ÎN FAZA I (CATEGORIILE DE MOTOARE A, B ŞI C) 

(2) Autoritatea competentă refuză să elibereze aprobarea de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare şi să emită certificatul de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7 şi refuză acordarea oricărei alte aprobări de tip pentru maşini mobile nerutiere pe care este instalat un motor, după data de 30 iunie 1998, cu o putere încadrată în categoriile prevăzute la lit. a)–c), dacă respectivele motoare nu satisfac cerinţele prezentei hotărâri şi dacă nivelul emisiilor de gaze şi de particule poluante nu se încadrează în valorile limită prevăzute în tabelul de la pct. 4.1.2.1 din anexa nr. 1:

a) categoria A: 130 kW ≤ P ≤ 560 kW;

b) categoria B: 75 kW ≤ P < 130 kW;

c) categoria C: 37 kW ≤ P < 75 kW. 

APROBAREA DE TIP ÎN FAZA II (CATEGORIILE DE MOTOARE D, E, F ŞI G) 

(3) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru un tip de motor sau pentru o familie de motoare, să emită documentul descris în anexa nr. 7 şi să acorde orice altă aprobare de tip pentru maşinile mobile nerutiere, pe care este instalat un motor care nu a fost încă introdus pe piaţă, dacă respectivele motoare nu satisfac cerinţele prezentei hotărâri şi dacă nivelul emisiilor de gaze şi de particule poluante nu se încadrează în valorile limită prevăzute în tabelul de la pct. 4.1.2.3 din anexa nr. 1, după cum urmează: 

– începând cu data de 1 ianuarie 1999, pentru motoarele din categoria D, respectiv 18 kW ≤ P < 37 kW; 

– începând cu data de 1 ianuarie 2000, pentru motoarele din categoria E, respectiv 130 kW ≤ P ≤ 560 kW; 

– începând cu data de 1 ianuarie 2001, pentru motoarele din categoria F, respectiv 75 kW ≤ P < 130 kW; 

– începând cu data de 1 ianuarie 2002, pentru motoarele din categoria G, respectiv 37 kW ≤ P < 75 kW. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DIN FAZA III A (CATEGORIILE DE MOTOARE H, I, J şi K) 

(3a) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare, să elibereze documentul descris în anexa nr. 7 şi să acorde orice altă aprobare de tip pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un motor care nu a fost încă introdus pe piaţă: 

– H: după 30 iunie 2005, pentru motoarele – altele decât cele de turaţie constantă – cu o putere de 130 kW ≤ P ≤ 560 kW; 

– I: după 31 decembrie 2005, pentru motoarele – altele decât cele de turaţie constantă – cu o putere de 75 kW ≤ P < 130 kW; 

– J: după 31 decembrie 2006, pentru motoarele – altele decât cele de turaţie constantă – cu o putere de 37 kW ≤ P < 75 kW; 

– K: după 31 decembrie 2005, pentru motoarele – altele decât cele de turaţie constantă – cu o putere de 19 kW ≤ P < 37 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile lor de particule şi gaze poluante nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE CU TURAŢIE CONSTANTĂ DIN FAZA III A (CATEGORIILE DE MOTOARE: H, I, J şi K) 

(3b) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare, să elibereze documentul descris în anexa nr. 7 şi refuză să acorde orice altă aprobare de tip pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un motor care nu a fost încă introdus pe piaţă: 

– motoarele cu turaţie constantă din categoria H: după 31 decembrie 2009, pentru motoarele cu o putere de 130 kW ≤ P < 560 kW; 

– motoarele cu turaţie constantă din categoria I: după 31 decembrie 2009, pentru motoarele cu o putere de 75 kW ≤ P < 130 kW; 

– motoarele cu turaţie constantă din categoria J: după 31 decembrie 2010, pentru motoarele cu o putere de 37 kW ≤ P < 75 kW; 

– motoarele cu turaţie constantă din categoria K: după 31 decembrie 2009, pentru motoarele cu o putere de 19 kW ≤ P < 37 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile lor de particule şi gaze poluante nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DIN FAZA III B (CATEGORIILE DE MOTOARE L, M, N şi P) 

(3c) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare, să elibereze documentul descris în anexa nr. 7 şi să acorde orice altă aprobare de tip pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un motor, care nu a fost încă introdus pe piaţă: 

– L: după 31 decembrie 2009, pentru motoarele – altele decât motoarele de turaţie constantă – cu o putere de 130 kW ≤ P ≤ 560 kW; 

– M: după 31 decembrie 2010, pentru motoarele – altele decât motoarele de turaţie constantă – cu o putere de 75 kW ≤ P < 130 kW; 

– N: după 31 decembrie 2010, pentru motoarele – altele decât motoarele de turaţie constantă – cu o putere de 56 kW ≤ P < 75 kW; 

– P: după 31 decembrie 2011, pentru motoarele – altele decât motoarele de turaţie constantă – cu o putere de 37 kW ≤ P < 56 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motorul respectiv nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.5. 

APROBAREA DE TIP A MOTOARELOR DIN FAZA IV (CATEGORIILE DE MOTOARE Q şi R) 

(3d) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare, să elibereze documentul descris în anexa nr. 7 şi să acorde orice altă aprobare de tip pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un motor care nu a fost încă introdus pe piaţă: 

– Q: după 31 decembrie 2012, pentru motoarele – altele decât motoarele cu turaţie constantă – cu o putere de 130 kW ≤ P ≤ 560 kW; 

– R: după 30 septembrie 2013, pentru motoarele – altele decât motoarele cu turaţie constantă – cu o putere de 56 kW ≤ P < 130 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motorul respectiv nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.6. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DE PROPULSIE DIN FAZA III A UTILIZATE LA NAVELE PENTRU NAVIGAŢIA INTERIOARĂ (CATEGORIA DE MOTOARE V) 

(3e) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare şi să elibereze documentul descris în anexa nr. 7: 

– V 1:1 – după 31 decembrie 2005, pentru motoarele cu o putere egală sau mai mare de 37 kW şi cu o cilindree mai mică de 0,9 litri pe cilindru; 

– V 1:2 – după 30 iunie 2005, pentru motoarele cu o cilindree egală sau mai mare de 0,9 litri, dar mai mică de 1,2 litri pe cilindru; 

– V 1:3 – după 30 iunie 2005, pentru motoarele cu o cilindree egală sau mai mare de 1,2 litri, dar mai mică de 2,5 litri pe cilindru şi cu o putere a motorului de 37 kW ≤ P < 75 kW; 

– V 1:4 – după 31 decembrie 2006, pentru motoarele cu o cilindree egală sau mai mare de 2,5 litri, dar mai mică de 5 litri pe cilindru; 

– V 2 – după 31 decembrie 2007, pentru motoarele cu o cilindree egală sau mai mare de 5 litri pe cilindru,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motorul respectiv nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DE PROPULSIE DIN FAZA III A UTILIZATE PENTRU AUTOMOTOARE

(3f) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare şi să elibereze documentul descris în anexa nr. 7: 

– RC A: după 30 iunie 2005, pentru motoarele cu o putere mai mare de 130 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile lor de particule şi gaze poluante nu sunt conforme cu valorile limită indicate în tabelul ce figurează la anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DE PROPULSIE DIN FAZA III B UTILIZATE LA AUTOMOTOARE

(3g) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip tipurilor sau familiilor de motoare prezentate în continuare şi să elibereze documentul descris în anexa nr. 7: 

– RC B: după 31 decembrie 2010, pentru motoarele cu o putere mai mare de 130 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motorul respectiv nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.5. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DE PROPULSIE DIN FAZA III A UTILIZATE LA LOCOMOTIVE

(3h) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare şi să elibereze documentul descris în anexa nr. 7: 

– RL A: după 31 decembrie 2005, pentru motoarele cu o putere de 130 kW≤ P ≤560 kW; 

– RH A: după 31 decembrie 2007, pentru motoarele cu o putere P > 560 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motorul respectiv nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4. Prevederile prezentului alineat nu se aplică tipurilor şi familiilor de motoare menţionate în cazul în care a fost încheiat un contract pentru achiziţia motorului înainte de 20 mai 2004 şi cu condiţia ca motorul să fi fost introdus pe piaţă în cel mult doi ani de la data stabilită pentru categoria de locomotive în discuţie. 

APROBAREA DE TIP PENTRU MOTOARELE DE PROPULSIE DIN FAZA III B UTILIZATE LA LOCOMOTIVE

(3i) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru tipurile sau familiile de motoare prezentate în continuare şi să elibereze documentul descris în anexa nr. 7: 

– R B: după 31 decembrie 2010, pentru motoarele cu o putere mai mare de 130 kW,

dacă aceste motoare nu respectă cerinţele specificate în prezenta hotărâre şi dacă emisiile de particule şi gaze poluante provenite de la motor nu respectă valorile limită specificate în tabelul din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.5. Prevederile prezentului alineat nu se aplică tipurilor şi familiilor de motoare menţionate dacă a fost încheiat un contract pentru achiziţia motorului înainte de 20 mai 2004 şi cu condiţia ca motorul să fie introdus pe piaţă în cel mult doi ani de la data stabilită pentru categoria de locomotive în discuţie. 

INTRODUCEREA PE PIAŢĂ ŞI DATE DE PRODUCŢIE ALE MOTOARELOR

(4) Ulterior datelor menţionate mai jos, cu excepţia maşinilor şi motoarelor destinate exportului în terţe ţări, autoritatea competentă permite înregistrarea şi, dacă este cazul, introducerea pe piaţă a motoarelor, fie că sunt sau nu sunt instalate pe maşini, numai dacă acestea sunt conforme cerinţelor prezentei hotărâri şi numai dacă motorul este aprobat în conformitate cu una dintre categoriile prevăzute la alin. (2) şi (3). 

Faza I:

categoria A – 31 decembrie 1998;

categoria B – 31 decembrie 1998;

categoria C – 31 martie 1999. 

Faza II:

categoria D – 31 decembrie 2000;

categoria E – 31 decembrie 2001;

categoria F – 31 decembrie 2002;

categoria G – 31 decembrie 2003. 

Pentru fiecare categorie, autoritatea competentă poate hotărî amânarea cu 2 ani a aplicării cerinţelor menţionate mai sus în ceea ce priveşte motoarele cu o dată de producţie anterioară datelor prevăzute mai sus. 

Autorizaţia acordată motoarelor din faza I expiră începând cu data aplicării obligatorii a fazei II. 

a) Fără a aduce atingere art. 8 şi alin. (3g) şi (3h), după datele specificate în continuare, cu excepţia maşinilor şi a motoarelor destinate exportului în terţe ţări, autoritatea competentă autorizează introducerea pe piaţă a motoarelor, indiferent dacă sunt deja instalate sau nu pe maşini, numai dacă acestea respectă cerinţele prezentei hotărâri şi numai dacă motorul este aprobat în conformitate cu una dintre categoriile definite la alin. (2) şi (3). 

Faza III A – alte motoare decât cele cu turaţie constantă:

categoria H – 31 decembrie 2005;

categoria I – 31 decembrie 2006;

categoria J – 31 decembrie 2007;

categoria K – 31 decembrie 2006. 

Faza III A – motoare pentru navele destinate navigaţiei interioare:

categoria V 1:1 – 31 decembrie 2006;

categoria V 1:2 – 31 decembrie 2006;

categoria V 1:3 – 31 decembrie 2006;

categoria V 1:4 – 31 decembrie 2008;

categoria V 2 – 31 decembrie 2008. 

Faza III A – motoare cu turaţie constantă:

categoria H – 31 decembrie 2010;

categoria I – 31 decembrie 2010;

categoria J – 31 decembrie 2011;

categoria K – 31 decembrie 2010. 

Faza III A – motoare pentru automotoare:

categoria RC A – 31 decembrie 2005. 

Faza III A – motoare pentru locomotive:

categoria RL A – 31 decembrie 2006;

categoria RH A – 31 decembrie 2008. 

Faza III B – alte motoare decât cele cu turaţie constantă:

categoria L – 31 decembrie 2010;

categoria M – 31 decembrie 2011;

categoria N – 31 decembrie 2011;

categoria P – 31 decembrie 2012. 

Faza III B – motoare pentru automotoare:

categoria RC B – 31 decembrie 2011. 

Faza III B – motoare de locomotive:

categoria R B – 31 decembrie 2011. 

Faza IV – alte motoare decât cele cu turaţie constantă:

categoria Q – 31 decembrie 2013;

categoria R – 30 septembrie 2014. 

Pentru fiecare categorie, cerinţele menţionate anterior se amână cu doi ani în cazul motoarelor a căror dată de producţie este anterioară datei indicate. Autorizaţia acordată pentru o fază de valori limită de emisii expiră la data intrării în vigoare obligatorii a fazei următoare de valori limită. 

ETICHETAREA CU MENŢIONAREA RESPECTĂRII ANTICIPATE A NORMELOR PENTRU FAZELE III A, III B ŞI IV

b) Pentru tipurile sau familiile de motoare care respectă valorile limită specificate în tabelele din anexa nr. 1 pct. 4.1.2.4, 4.1.2.5 şi 4.1.2.6, înainte de datele stabilite mai sus, autoritatea competentă autorizează aplicarea unei etichete şi a unui marcaj special care să semnaleze respectarea anticipată de către echipamentul în cauză a valorilor limită prevăzute. 

Calendar – Motoare cu aprindere prin scânteie

CLASIFICARE

Art. 11. – (1) În sensul prezentei hotărâri, motoarele cu aprindere prin scânteie sunt clasificate astfel: clasa principală S – motoare mici de o putere netă ≤ 19 kW. Clasa principală S este împărţită în două categorii:

H – motoare destinate maşinilor portabile;

N – motoare destinate maşinilor neportabile. 

 

ACORDAREA APROBĂRII DE TIP

(2) Începând cu data de 11 august 2005, autoritatea competentă nu poate refuza acordarea aprobării de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare cu aprindere prin scânteie şi eliberarea certificatului de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7 şi nu poate să impună alte cerinţe pentru aprobarea de tip din punct de vedere al emisiilor poluante pentru maşinile mobile nerutiere pe care este instalat un astfel de motor, dacă aceste motoare respectă cerinţele prezentei hotărâri privind emisiile de gaze poluante. 

APROBAREA DE TIP ÎN FAZA I

(3) Începând cu data de 11 august 2005, autoritatea competentă refuză acordarea aprobării de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare, să acorde certificatul de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7 şi refuză eliberarea oricărei alte aprobări de tip pentru maşini mobile nerutiere pe care este instalat un motor, dacă respectivele motoare nu satisfac cerinţele prezentei hotărâri şi dacă nivelul emisiilor de gaze poluante ale motorului nu se încadrează în valorile limită prevăzute în tabelul de la pct. 4.2.2.1 din anexa nr. 1. 

APROBAREA DE TIP ÎN FAZA II

(4) Autoritatea competentă refuză să acorde aprobarea de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare şi să elibereze certificatul de aprobare de tip prevăzut în anexa nr. 7 şi refuză eliberarea oricărei alte aprobări de tip pentru maşini mobile nerutiere pe care este instalat un motor cu o putere încadrată în clasele indicate, dacă respectivele motoare nu satisfac cerinţele prezentei hotărâri şi dacă nivelul emisiilor de gaze poluante ale motorului nu se încadrează în valorile limită prevăzute în tabelul de la pct. 4.2.2.2 din anexa nr. 1, după cum urmează:

a) după data de 1 august 2004, pentru motoarele din clasele SN: 1 şi SN: 2;

b) după data de 1 august 2006, pentru motoarele din clasa SN: 4;

c) după data de 1 august 2007, pentru motoarele din clasele SH: 1, SH: 2 şi SN: 3;

d) după data de 1 august 2008, pentru motoarele din clasa SH: 3. 

INTRODUCEREA PE PIAŢĂ: DATE DESPRE PRODUCŢIA DE MOTOARE

(5) Cu excepţia maşinilor şi motoarelor destinate exportului către ţările terţe, în termen de 6 luni de la datele prevăzute la alin. (3) şi (4) pentru categoriile de motoare în cauză, autoritatea competentă autorizează introducerea pe piaţă a motoarelor doar dacă acestea satisfac cerinţele prezentei hotărâri, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt instalate pe maşini. 

ETICHETAREA ÎN CAZ DE CONFORMITATE LA FAZA II

(6) Autoritatea competentă autorizează etichetarea şi marcajul special pentru tipurile sau familiile de motoare care îndeplinesc valorile limită prevăzute în tabelul de la pct. 4.2.2.2 din anexa nr. 1, înaintea termenelor prevăzute la alin. (4), pentru a indica faptul că echipamentul în cauză satisface anticipat valorile limită impuse. 

DEROGĂRI

(7) Sunt exceptate de la termenele de implementare a valorilor limită ale emisiilor prevăzute în faza II, pe o perioadă de 3 ani după intrarea în vigoare a acestor valori limită, maşinile prevăzute la lit. a)–f). În aceşti 3 ani continuă să se aplice limitele de emisie din faza I pentru:

a) ferăstraie portabile – echipament portabil conceput pentru a tăia lemne cu ajutorul unui lanţ tăietor, care trebuie să fie ţinut cu două mâini şi să aibă o cilindree de peste 45 cm³, conform standardului SR EN ISO 11681-1: 2004;

b) maşină echipată cu un mâner la partea superioară (de exemplu: maşina de găurit şi ferăstrăul portabil destinat întreţinerii arborilor) – echipament portabil prevăzut cu un mâner la partea superioară, conceput pentru a efectua găuri sau a tăia lemne cu ajutorul unui lanţ tăietor, conform standardului SR EN ISO 11681-2: 2003;

c) curăţitor portabil cu motor cu ardere internă – echipament portabil dotat cu o lamă rotativă din metal sau material plastic, destinat a tăia buruienile, mărăcinişurile, arborii mici şi vegetaţia similară. El trebuie să fie conceput conform standardului SR EN ISO 11806:2003, pentru a funcţiona în poziţii multiple (de exemplu, în poziţie orizontală sau răsturnată) şi să aibă o cilindree mai mare de 40 cm³;

d) tăietor portabil de gard viu – echipament portabil conceput pentru tăierea gardurilor vii şi tufişurilor cu ajutorul uneia sau mai multor lame ascuţite funcţionând printr-o mişcare de du-te-vino, conform standardului SR EN 774: 2003;

e) ferăstraie circulare portabile cu motoare cu ardere internă – echipament portabil conceput pentru a tăia materiale dure ca piatră, asfalt, beton sau oţel, cu ajutorul unei lame metalice rotative şi având o cilindree mai mare de 50 cm³, conform standardului EN 1454;

f) motoare neportabile din clasa SN: 3 cu axă orizontală – numai motoare din clasa SN: 3 neportabile, având o axă orizontală şi producând o energie egală sau mai mică de 2,5 kW, utilizate mai ales în scopuri industriale determinate, inclusiv motocultoarele, motocositoarele, aeratoarele de gazon şi generatoarele. 

TERMENUL DE IMPLEMENTARE FACULTATIVĂ

(8) Cu toate acestea, pentru fiecare categorie, autoritatea competentă poate să amâne cu 2 ani termenele prevăzute la alin. (4)–(6), pentru motoarele a căror dată de fabricaţie este anterioară acestor termene. 

Exceptări şi alte proceduri

Art. 12. – (1) Cerinţele prevăzute la art. 9 alin. (1) şi (2), la art. 10 alin. (4) şi art. 11 alin. (5) nu se aplică în cazul:

a) motoarelor destinate forţelor armate;

b) motoarelor exceptate potrivit alin. (1a) şi (2);

c) motoarelor destinate maşinilor utilizate în principal pentru lansarea şi recuperarea bărcilor de salvare;

d) motoarelor destinate maşinilor utilizate în principal pentru lansarea şi recuperarea navelor lansate de la ţărm. 

(1a) Fără a aduce atingere art. 8 şi art. 10 alin. (3g) şi (3h), motoarele de schimb, cu excepţia motoarelor pentru automotoare, locomotive şi nave pentru navigaţia interioară, respectă valorile limită pe care trebuia să le respecte motorul ce urmează să fie înlocuit atunci când a fost introdus iniţial pe piaţă. Textul „MOTOR DE SCHIMB” se înscrie pe o etichetă ataşată pe motor sau se inserează în manualul de utilizare. 

(2) La cererea producătorului, se exceptează de la prevederile art. 10 alin. (4) motoarele de la sfârşitul unei serii care se mai află în stoc sau motoarele maşinilor mobile nerutiere aflate în stoc de la termenul/termenele limită pentru introducerea pe piaţă, în următoarele condiţii:

a) producătorul trebuie să înainteze o cerere către autoritatea care a aprobat tipul/tipurile sau familia/familiile de motoare corespunzătoare anterior datei intrării în vigoare a termenului/termenelor limită;

b) cererea producătorului trebuie să fie însoţită de lista prevăzută la art. 6 alin. (3), care să cuprindă motoarele noi care nu sunt introduse pe piaţă până la termenul/termenele limită. În cazul în care motoarele sunt cuprinse pentru prima dată în domeniul de aplicare a prezentei hotărâri, producătorul trebuie să înainteze cererea către autoritatea competentă din statul membru unde se află locul de depozitare a motoarelor;

c) cererea trebuie să precizeze motivele tehnice şi/sau economice pe care se bazează;

d) motoarele trebuie să fie conforme cu un tip sau o familie a căror aprobare de tip nu mai este valabilă sau pentru care aprobarea de tip nu a fost necesară anterior, dar care au fost produse înainte de termenul limită;

e) motoarele trebuie să fi fost depozitate fizic pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat membru înainte de termenul/termenele limită;

f) numărul maxim de motoare noi care aparţin unuia sau mai multor tipuri introduse pe piaţă prin aplicarea prezentei derogări nu trebuie să depăşească 10% din numărul tipurilor de motoare noi care au fost introduse pe piaţă în cursul anului precedent;

g) dacă cererea este acceptată, autoritatea competentă trebuie să trimită în termen de o lună autorităţilor competente din statele membre caracteristicile şi motivele derogărilor acordate producătorilor;

h) autoritatea competentă care a acordat derogările conform acestui articol se asigură că producătorul respectă toate obligaţiile corespunzătoare;

i) autoritatea competentă eliberează pentru fiecare motor în cauză un certificat de conformitate cu o menţiune specială. După caz, se poate folosi un singur document consolidat, care conţine toate numerele de identificare ale motoarelor în cauză;

j) autoritatea competentă comunică anual Comisiei Europene lista derogărilor, precizând motivele pentru care acestea au fost acordate. Această posibilitate este limitată la o perioadă de 12 luni de la data la care motoarele au fost supuse pentru prima dată termenelor limită de introducere pe piaţă. 

(3) Intrarea în vigoare a prevederilor art. 11 alin. (4) şi (5) este amânată cu 3 ani pentru producătorii de motoare în serii mici. 

(4) Prevederile art. 11 alin. (4) şi (5) sunt înlocuite cu prevederile corespunzătoare fazei I, pentru toate familiile de motoare produse în serie mică de cel mult 25.000 de unităţi, cu condiţia ca diferitele familii de motoare să corespundă fiecare unei cilindree diferite. 

(5) Motoarele pot fi introduse pe piaţă în cadrul unui regim de flexibilitate prevăzut în anexa nr. 13. 

(6) Prevederile alin. (4) nu se aplică motoarelor de propulsie care urmează a fi instalate pe navele din navigaţia interioară. 

(7) Autoritatea competentă autorizează introducerea pe piaţă a motoarelor care corespund definiţiilor din anexa nr. 1 lit. a) pct. (i) şi (ii), în cadrul regimului de flexibilitate în conformitate cu prevederile din anexa nr. 13. 

Măsuri privind conformitatea producţiei

Art. 13. – (1) Înainte de acordarea aprobării de tip, autoritatea competentă verifică, în ceea ce priveşte cerinţele prevăzute la pct. 5 din anexa nr. 1, dacă este cazul, în cooperare cu alte autorităţi competente din statele membre, faptul că au fost luate măsurile necesare pentru a asigura controlul eficient al conformităţii producţiei înaintea acordării aprobării de tip. 

(2) Autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip verifică, în ceea ce priveşte cerinţele prevăzute la pct. 5 din anexa nr. 1, dacă este cazul, în cooperare cu alte autorităţi competente din statele membre, faptul că măsurile prevăzute la alin. (1) sunt în continuare adecvate şi că fiecare motor produs, care poartă un număr de aprobare de tip, conform prevederilor prezentei hotărâri, corespunde descrierii prezentate în certificatul de aprobare de tip pentru motorul sau familia de motoare aprobate şi în anexele la acesta. 

Neconformităţi ale tipului motorului sau ale familiei de motoare aprobate

Art. 14. – (1) Se consideră neconforme cu tipul motorului sau familiei de motoare aprobate motoarele care prezintă abateri de la datele tehnice cuprinse în certificatul de aprobare de tip şi/sau în dosarul de aprobare de tip, abateri care nu au fost autorizate de către autoritatea competentă care a acordat aprobarea de tip conform art. 5 alin. (3). 

(2) Dacă autoritatea competentă care a acordat aprobarea de tip constată că motoarele însoţite de certificate de aprobare de tip sau care poartă un marcaj de aprobare de tip nu sunt conforme tipului sau familiei aprobate, autoritatea competentă solicită producătorului să ia măsurile necesare pentru a aduce motoarele în cauză în stare de conformitate cu tipul de motor sau familia de motoare aprobate. Autoritatea competentă notifică autorităţilor competente din statele membre măsurile luate, care pot să vizeze, dacă este cazul, retragerea aprobării de tip. 

(3) Dacă autoritatea competentă a constatat că motoarele care poartă un număr de aprobare de tip nu sunt conforme tipului motorului sau familiei de motoare aprobate, aceasta poate să ceară autorităţii din statul membru care a acordat aprobarea de tip să verifice dacă motoarele în curs de fabricaţie sunt conforme tipului motorului sau familiei de motoare aprobate. Această verificare trebuie efectuată în următoarele 6 luni de la data înregistrării cererii. 

(4) Autoritatea competentă are obligaţia să informeze autorităţile competente din statele membre, într-un interval de o lună, asupra retragerii unei aprobări de tip şi asupra motivelor care justifică această măsură. 

(5) Dacă autoritatea competentă care a acordat aprobarea de tip contestă neconformitatea care i-a fost notificată, atunci autorităţile competente implicate trebuie să încerce soluţionarea diferendului. Comisia este informată despre acest lucru şi, dacă este cazul, procedează la consultări corespunzătoare în vederea obţinerii unei soluţii. 

Cerinţe pentru protecţia utilizatorilor

Art. 15. – Autorităţile publice pot reglementa cerinţe specifice de protecţie pentru lucrătorii care utilizează maşinile mobile nerutiere reglementate prin prezenta hotărâre, cu condiţia ca acest fapt să nu afecteze introducerea pe piaţă a motoarelor în cauză. 

Adaptarea la progresul tehnic

Art. 16. – Adaptarea la progresul tehnic a prevederilor cuprinse în anexele la prezenta hotărâre, cu excepţia cerinţelor prevăzute la pct. 1, 2.1–2.8 şi 4 din anexa nr. 1, se face prin ordin al ministrului economiei şi comerţului, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior modificărilor adoptate în acest sens de către Comisia Europeană. 

Răspunderi şi sancţiuni

Art. 17. – (1) Încălcarea prevederilor prezentei hotărâri atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, a celor vinovaţi, în condiţiile legii. 

(2) Constituie contravenţii şi se sancţionează, după cum urmează:

a) nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (1), cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei şi retragerea de pe piaţă a produsului;

b) nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (1) şi (2), cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei şi retragerea de pe piaţă a motoarelor, după caz;

c) nerespectarea prevederilor art. 6, cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei, retragerea aprobării de tip şi interzicerea introducerii pe piaţă a motoarelor;

d) nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2), cu amendă de la 7.500 lei la 10.000 lei şi retragerea de pe piaţă a motoarelor;

e) nerespectarea prevederilor prezentei hotărâri referitoare la nivelul emisiilor poluante se sancţionează conform art. 47 pct. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 655/2001. 

(3) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. a)–d) se fac de către organismul de supraveghere a pieţei – Inspecţia Muncii. 

(4) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) se fac de către personalul împuternicit de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor1), conform atribuţiilor stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 655/2001. 

(5) Dispoziţiile referitoare la contravenţii prevăzute la alin. (2) –(4) se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. 

Art. 18. – Orice decizie luată în baza prezentei hotărâri de Ministerul Economiei şi Comerţului2), Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Inspecţia Muncii, după caz, din care rezultă limitarea introducerii pe piaţă a motoarelor, menţionează temeiul legal al actului emis şi se aduce la cunoştinţă persoanelor interesate. Împotriva acestui act se poate face plângere la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. 

Organisme

Art. 19. – (1) Ministerul Economiei şi Comerţului este autoritatea competentă care acordă certificatul de aprobare de tip pe baza rapoartelor tehnice emise de serviciul tehnic, conform prevederilor prezentei hotărâri. 

(2) Până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Ministerul Economiei şi Comerţului va desemna prin ordin al ministrului economiei şi comerţului serviciul tehnic care efectuează încercările în vederea aprobării de tip. Ordinul ministrului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

(3) Ministerul Economiei şi Comerţului notifică Comisiei Europene şi statelor membre numele şi adresa autorităţii competente şi ale serviciilor tehnice responsabile cu aplicarea prezentei hotărâri. 

Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 20. – Prezenta hotărâre intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

Art. 21. – La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2004 privind stabilirea procedurilor pentru aprobarea de tip a motoarelor destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi a motoarelor secundare destinate vehiculelor pentru transportul rutier de persoane sau de marfă şi stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor de gaze şi particule poluante provenite de la acestea, în scopul protecţiei atmosferei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 şi 809 bis din 2 septembrie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă. 

Art. 22. – Ministerul Economiei şi Comerţului informează Comisia Europeană referitor la legislaţia naţională pe care o adoptă în domeniul acoperit de Directiva 97/68/CE referitoare la măsurile privind limitarea emisiilor de gaze şi particule poluante provenite de la motoarele cu ardere internă instalate pe maşini mobile nerutiere. 

Art. 23. – Anexele nr. 1–153) fac parte integrantă din prezenta hotărâre. 

*

Prezenta hotărâre transpune în legislaţia naţională Directiva 97/68/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1997 referitoare la măsurile privind limitarea emisiilor de gaze şi particule poluante provenite de la motoarele cu ardere internă instalate pe maşini mobile nerutiere, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 59 din 27 februarie 1998, modificată şi completată prin Directiva 2001/63/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind adaptarea la progresul tehnic a Directivei 97/68/CE, prin Directiva 2002/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, Directiva 2004/26/CE şi prin Corrigendum-ul la Directiva 2004/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 aprilie 2004

 

PRIM-MINISTRU

CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează:

Ministrul economiei şi comerţului,

Varujan Vosganian

Ministrul mediului şi gospodăririi apelor,

Sulfina Barbu

Ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei,

Gheorghe Barbu

Ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismului,

Radu Mircea Berceanu

Departamentul pentru Afaceri Europene

Adrian Ciocănea,

secretar de stat

 

Bucureşti, 28 martie 2007. 

Nr. 332. 

 

ANEXA Nr. 1

 

DOMENIUL DE APLICARE, DEFINIŢII, SIMBOLURI ŞI ABREVIERI

 

MARCAREA MOTOARELOR, SPECIFICAŢII TEHNICE ŞI ÎNCERCĂRI DISPOZIŢII PRIVIND EVALUAREA CONFORMITĂŢII PRODUCŢIEI, PARAMETRII CARE DEFINESC FAMILIA DE MOTOARE, ALEGEREA MOTORULUI REPREZENTATIV

 

1. DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta hotărâre se aplică la toate motoarele destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi la motoarele secundare montate pe vehicule destinate transportului rutier de persoane sau de marfă. 

Această hotărâre nu se aplică motoarelor destinate propulsării pentru:

a) autovehicule şi remorci;

b) tractoare agricole şi/sau forestiere;

c) vehicule cu 2 sau 3 roţi,

care sunt reglementate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr.211/2003 pentru aprobarea Reglementărilor condiţiilor tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulaţie pe drumurile publice din România – RNTR 2, cu modificările şi completările ulterioare. 

Pentru a fi acoperite de prezenta hotărâre, motoarele trebuie să fie montate pe maşini ce satisfac următoarele cerinţe:

a) sunt destinate sau apte să se deplaseze sau să fie deplasate pe drum sau în afara drumurilor, cu:

(i) un motor cu aprindere prin comprimare având o putere netă aşa cum este definită la punctul 2.4, mai mare sau egală cu 19 kW, fără a depăşi 560 kW, funcţionând mai degrabă la turaţie intermitentă decât la o turaţie constantă; sau

(ii) un motor cu aprindere prin comprimare cu o putere netă aşa cum este definită în secţiunea 2.4, mai mare sau egală cu 19 kW, fără a depăşi 560 kW, şi care funcţionează cu turaţie constantă. Limitele sunt aplicabile după 31 decembrie 2006; sau

(iii) un motor cu aprindere prin scânteie, alimentat cu benzină, având o putere netă aşa cum este definită la punctul 2.4, dar nu mai mare 19 kW; sau

(iv) motoare proiectate pentru propulsia automotoarelor, care sunt vehicule autopropulsate pe cale ferată, proiectate special pentru transportul de mărfuri şi/sau pasageri; sau

(v) motoare proiectate pentru propulsia locomotivelor, care sunt elemente autopropulsate ale echipamentelor pe cale ferată, proiectate pentru deplasarea sau propulsarea vagoanelor destinate să transporte mărfuri, pasageri sau alte echipamente, dar care nu sunt proiectate sau destinate să transporte ele însele mărfuri, pasageri (alţii decât mecanicii de locomotivă) sau alte echipamente. 

Orice motor auxiliar sau motor destinat să alimenteze echipamentele proiectate pentru lucrări de întreţinere sau amenajări pe cale ferată nu fac obiectul prezentului paragraf, ci al punctului a) (i). 

Prezenta hotărâre nu se aplică:

b) vapoarelor, cu excepţia navelor destinate navigaţiei pe căile navigabile interioare;

c) aeronavelor;

d) vehiculelor de agrement, de exemplu: săniile cu motor, motoarele de cros, vehiculele de teren. 

 

2. DEFINIŢII, SIMBOLURI ŞI ABREVIERI

În scopul prezentei hotărâri, următorii termeni se definesc după cum urmează:

2.1. – motor cu aprindere prin comprimare – un motor funcţionând prin autoaprinderea combustibilului injectat spre sfârşitul cursei de comprimare (motorul Diesel);

2.2. – gaze poluante – monoxidul de carbon, hidrocarburile (presupun un raport C₁ : H_1,85) şi oxizi de azot, ultimii fiind exprimaţi în echivalenţi dioxid de azot (NO₂);

2.3. – particule poluante – orice material şi substanţă colectată într-un mediu filtrant specificat, după diluare cu aer filtrat curat a gazelor de eşapament a motorului, astfel încât temperatura să nu depăşească 325 K (52°C);

2.4. – putere netă – puterea exprimată în “EEC kW”, determinată pe standul de încercări, la capătul arborelui motor sau echivalentul acestuia, măsurată prin metoda de determinare EEC a puterii motoarelor cu ardere internă destinate vehiculelor rutiere, definite in legislaţia naţională care transpune Directiva 80/1269/EEC amendată de Directiva 84/491/EEC, fără a lua în considerare puterea ventilatorului de răcire a motorului, dar cu respectarea prevederilor prezentei hotărâri referitoare la condiţiile de încercare şi combustibilul de referinţă;

Ventilatorul de răcire a motorului nu trebuie instalat in timpul încercării puterii nete a motorului. În cazul în care producătorul ar efectua încercarea cu ventilatorul montat pe motor, puterea absorbită de ventilator trebuie însumată la puterea măsurată, în afară de cazul în care ventilatoarele motoarelor cu răcire cu aer sunt montate direct pe arborele cotit (vezi anexa nr.7, subanexa nr. 3);

2.5. – turaţie nominală – turaţia maximă la sarcina totală permisă de regulator, aşa cum este specificat de producător;

2.6. – coeficient de sarcină – valoarea exprimată procentual din cuplul maxim disponibil, la o turaţie dată a motorului;

2.7. – turaţie la momentul maxim – turaţia motorului la care se obţine momentul motor maxim, aşa cum este specificat de producător;

2.8. – turaţie intermediară – turaţia care răspunde la una dintre următoarele cerinţe:

a) pentru motoarele destinate funcţionării într-un interval de turaţii pe o curbă a momentului motor în sarcina totală, turaţia intermediară trebuie să fie turaţia la momentul maxim declarat, dacă aceasta este cuprinsă între 60% – 75% din turaţia nominală;

b) dacă turaţia la momentul maxim declarat este mai mică de 60% din turaţia nominală, atunci turaţia intermediară trebuie să fie egală cu 60% din turaţia nominală;

c) dacă turaţia la momentul declarat este mai mare de 75% din turaţia nominală, atunci turaţia intermediară trebuie să fie egală cu 75% din turaţia nominală;

d) pentru motoarele care trebuie să fie supuse la ciclul de încercări G1, turaţia intermediară trebuie să fie egală cu 85% din turaţia nominală (vezi anexa nr. 4, pct. 3.5.1.2);

2.8.a) – volum de 100 m³ sau mai mare – referitor la o navă destinată navigaţiei interioare, reprezintă volumul acesteia calculat pe baza formulei L×B×T, unde „L” este lungimea maximă a corpului navei, exclusiv cârma şi bompresul, „B” este lăţimea maximă a corpului navei în metri, măsurată până la marginea exterioară a bordului (exclusiv roţile cu palete, colaci de salvare etc.,) şi „T” este distanţa pe verticală dintre punctul cel mai de jos al corpului navei, în afară de cadru sau de chilă, şi planul cel mai de sus al liniei de plutire;

2.8.b) – autorizaţie valabilă de navigaţie sau certificat de siguranţă a navigaţiei valabil – reprezintă:

a) un certificat care atestă conformitatea cu Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS), amendată, sau cu o convenţie echivalentă, sau

b) un certificat care atestă conformitatea cu Convenţia internaţională din 1966 asupra liniilor de încărcare, amendată, sau cu o convenţie echivalentă, şi un certificat IOPP care atestă conformitatea cu Convenţia internaţională din 1973 pentru prevenirea poluării de către nave (MARPOL), amendată;

2.8.c) – dispozitiv de invalidare – reprezintă un dispozitiv care măsoară, detectează sau reacţionează la parametrii de funcţionare pentru a activa, regla, decala sau dezactiva funcţionarea unei componente sau funcţii a sistemului de control al emisiilor, astfel încât eficacitatea sistemului de control să fie redusă în condiţiile întâlnite în timpul utilizării normale a maşinilor mobile nerutiere, cu excepţia cazului în care utilizarea unui dispozitiv de acest tip este inclusă în mod expres în procedura de certificare a încercării pentru determinarea emisiilor;

2.8.d) – strategie iraţională de control – reprezintă orice strategie sau măsură care, în condiţii normale de utilizare a unei maşini mobile nerutiere, reduce eficacitatea sistemului de control al emisiilor la un nivel inferior celui prevăzut in procedurile aplicabile de încercare pentru determinarea emisiilor;

2.9. – parametru reglabil – toate dispozitivele, sistemele sau elementele de concepţie, adaptabile fizic, susceptibile de a influenţa emisiile sau performanţele motorului în timpul încercărilor referitoare la emisii sau în timpul funcţionării normale a motorului;

2.10. – post-tratament – trecerea gazelor de eşapament printr-un dispozitiv sau sistem conceput pentru modificările chimice sau fizice ale gazelor înainte de ieşirea lor în atmosferă;

2.11. – motor cu aprindere comandată – un motor care funcţionează conform principiului aprinderii prin scânteie;

2.12. – dispozitiv auxiliar de limitarea emisiilor – orice dispozitiv conceput pentru culegerea de date privind funcţionarea motorului în vederea adaptării funcţionării oricărui element al sistemului de limitare a emisiilor;

2.13. – sistem de limitare a emisiilor – orice dispozitiv, sistem sau element de concepţie ce limitează sau reduce emisiile;

2.14. – sistem de alimentare cu carburant – ansamblul de componente ce joacă un rol în dozajul şi amestecul carburantului;

2.15. – motor secundar – un motor montat în sau pe un vehicul cu motor care nu asigură propulsia vehiculului;

2.16. – durata secvenţei – timpul scurs între sfârşitul aplicării turaţiei şi/sau cuplului secvenţei precedente sau fazei de precondiţionare şi începutul secvenţei următoare. Ea cuprinde timpul necesar pentru a modifica turaţia şi/sau momentul motor şi perioada de stabilizare la începutul fiecărei secvenţe;

2.17. – ciclu de încercare – reprezintă o succesiune de puncte de încercare, fiecare fiind definit printr-o turaţie şi un moment motor pe care motorul trebuie să le respecte în regim stabilizat (încercări NRSC) sau în condiţii tranzitorii de funcţionare (încercări NRTC);

2.18. Simboluri şi abrevieri

2.18.1. Simbolurile parametrilor de încercare

 

2.18.2. Simbolurile compuşilor chimici

CH4	Metan
C3H8	Propan
C2H6	Etan
CO	Monoxid de carbon
CO2	Dioxid de carbon
DOP	Di-octilftalat
H2O	Apă
HC	Hidrocarburi
NOx	Oxizi de azot
NO	Monoxid de azot
NO2	Dioxid de azot
O2	Oxigen
PT	Particule
PTFE	Politetrafluoroetilenă

2.18.3. Abrevieri

CFV	Debitmetru cu tub Venturi cu curgere critică
CLD	Detector de chemiluminiscenţă
CI	Aprindere prin comprimare
FID	Detector cu flacără ionizată
FS	Întreaga scală
GN	Gaz natural
HCLD	Detector cu chemiluminiscenţă, încălzit
HFID	Detector cu flacără ionizată, încălzit
NDIR	Analizor nedispersiv cu absorbţie în infraroşu
NRSC	Ciclu in regim stabilizat pentru motoare instalate pe maşini mobile nerutiere
NRTC	Ciclu în regim tranzitoriu pentru motoarele instalate pe maşini mobile nerutiere
PDP	Pompă volumetrică
SI	Aprindere prin scânteie
SSV	Debitmetru cu tub Venturi subsonic

3. MARCAREA MOTOARELOR

3.1. Motoarele cu aprindere prin comprimare recepţionate conform prezentei hotărâri trebuie să poarte:

3.1.1. Marca sau numele producătorului. 

3.1.2. Tipul şi dacă este cazul familia de motoare, precum şi un număr de identificare propriu al motorului. 

3.1.3. Numărul aprobării EC de tip, definit în anexa nr. 8. 

3.1.4. Etichetele prevăzute în anexa nr. 13, dacă motorul este introdus pe piaţă în cadrul unui regim de flexibilitate. 

3.2. Motoarele cu aprindere prin scânteie recepţionate conform prezentei hotărâri trebuie să poarte:

3.2.1. Marca sau numele producătorului motorului. 

3.2.2. Numărul aprobării de tip EC conform definiţiilor din anexa nr. 8. 

3.3. Marcajele trebuie să fie durabile, uşor lizibile şi de neşters pe toată durata de viaţă a motorului. În cazul utilizării de etichete sau plăcuţe, acestea trebuie să fie aplicate astfel încât fixarea lor să se menţină pe toată durata de viaţă utilă a motorului şi să nu poată fi îndepărtate decât prin distrugere sau deformare. 

3.4. Aceste marcaje trebuie să fie aplicate pe o piesă a motorului necesară în funcţionare normală a acestuia şi care nu necesită înlocuire în condiţii normale pe toată durata de viaţă a motorului. 

3.4.1. Aceste marcaje trebuie să fie aplicate astfel încât să fie uşor vizibile de orice persoană, după ce motorul a fost instalat complet împreună cu toate piesele auxiliare necesare funcţionării sale. 

3.4.2. Fiecare motor trebuie să fie prevăzut cu o placă suplimentară demontabilă, din material rezistent, care trebuie să conţină toate datele indicate la pct. 3.1; această placă trebuie să fie aplicată astfel încât marcajele prevăzute la pct. 3.1 să fie uşor vizibile şi uşor accesibile după instalarea motorului pe maşină. 

3.5. Clasificarea motoarelor prin numerele de identificare trebuie făcută astfel încât să permită determinarea fără dubii a succesiunii de fabricaţie. 

3.6. Înainte de a ieşi de pe linia de fabricaţie, motoarele trebuie să poarte toate marcajele cerute. 

3.7. Precizarea locului de amplasare a marcajelor motorului se face conform prevederilor din anexa nr. 7 partea I. 

4. SPECIFICAŢII TEHNICE ŞI ÎNCERCĂRI

4.1. Motoare cu aprindere prin comprimare

4.1.1. Generalităţi

Componentele care se consideră că pot influenţa emisia de gaze şi particule poluante trebuie să fie proiectate, fabricate şi montate astfel încât să permită motorului ca în condiţii normale de utilizare, indiferent de vibraţiile la care motorul poate fi supus, să fie conforme cu prevederile prezentei hotărâri. 

Producătorul trebuie să adopte o serie de măsuri astfel încât să asigure limitarea emisiilor conform prevederilor prezentei hotărâri, pe toată durata normală de viaţă a motorului, în condiţii normale de funcţionare. Se consideră că aceste specificaţii sunt respectate atunci când sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la pct. 4.1.2.1, 4.1.2.3 şi 5.3.2.1. 

În cazul în care se foloseşte un convertizor catalitic şi/sau un filtru pentru particule, producătorul trebuie să demonstreze, prin încercări de anduranţă efectuate conform bunelor practici inginereşti şi prin documente corespunzătoare de înregistrare a încercărilor, că dispozitivele de posttratament funcţionează corect pe toată durata de viaţă a motorului. Documentele de înregistrare a încercărilor trebuie să fie întocmite conform prevederilor de la pct. 5.2 şi, în special, de la pct. 5.2.3. 

Clientul trebuie să primească o garanţie corespunzătoare. Este permisă înlocuirea sistematică a dispozitivelor după o anumită perioadă de funcţionare a motorului. Orice reglare, reparare, demontare, curăţare sau înlocuire a componentelor şi sistemelor motorului care se efectuează periodic, pentru a preveni proasta funcţionare a motorului datorată dispozitivelor posttratament pentru limitarea emisiilor, se efectuează doar dacă este necesar din punct de vedere tehnologic pentru a asigura buna funcţionare a sistemului de limitare a emisiilor. În manualul utilizatorului trebuie incluse cerinţe de întreţinere periodică care fac obiectul garanţiei, cerinţe ce trebuie aprobate înaintea acordării aprobării de tip. Capitolul referitor la întreţinerea sau înlocuirea dispozitivelor de tratare şi la condiţiile de garanţie din manualul utilizatorului trebuie să fie inclus în fişa de informaţii prevăzută în anexa nr. 2. 

Toate motoarele care emit gaze de eşapament amestecate cu apă se echipează cu un racord în sistemul de eşapament al motorului, situat în aval de motor şi înaintea oricărui punct în care gazele de eşapament intră în contact cu apa (sau cu orice fluid de răcire sau de detersiune) pentru fixarea provizorie a unui dispozitiv de prelevare a probelor din emisiile de gaze sau de particule. Este important ca poziţia racordului menţionat să permită prelevarea unei probe reprezentative a amestecului de gaze de eşapament. Racordul respectiv este filetat în interior, având un filetaj standard pentru ţevi cu dimensiunea de cel mult o jumătate de ţol, şi se obturează cu un dop atunci când nu este utilizat (se permit şi racorduri echivalente) 

4.1.2. Specificaţii tehnice referitoare la emisiile poluante

Emisiile de gaze şi particule poluante provenite din motor trebuie să fie măsurate prin metodele prevăzute în anexa nr. 6. 

Se pot accepta alte sisteme sau analizoare, dacă conduc la rezultate cu efect echivalent cu cel al următoarelor sisteme de referinţă: 

– pentru emisiile din gazele de eşapament brute – sistemul prevăzut în anexa nr. 6, figura 2; 

– pentru emisiile de gaze de eşapament diluate ale unui sistem de diluare în circuit principal – sistemul prevăzut în anexa nr. 6, figura 3; 

– pentru emisiile de gaze – printr-un sistem de diluare în circuitul principal echipat fie cu filtre separare pentru fiecare mod de încercare, fie cu filtru unic, prevăzut în anexa nr. 6, figura 13. 

Stabilirea echivalenţei sistemelor trebuie să se bazeze pe un studiu care cuprinde un ciclu de 7 încercări sau mai multe, care se efectuează între sistemul luat în considerare şi unul sau mai multe din sistemele de referinţă menţionate anterior. 

Criteriul de echivalare este definit în limita de ± 5% din mediile valorilor ponderate ale emisiilor produse în timpul ciclului de încercări. Se va utiliza un ciclu conform prevederilor din anexa nr. 3, pct. 3.6.1. 

Pentru a putea include un nou sistem în hotărâre, echivalenţa determinării va fi cea bazată pe calculul repetabilităţii şi reproductibilităţii descris în standardul ISO 5725. 

4.1.2.1. Emisiile de monoxid de carbon, hidrocarburi şi oxizi de azot, precum şi emisiile de particule poluante nu trebuie să depăşească în faza I valorile din tabelul următor:

4.1.2.2. Valorile emisiilor indicate la pct. 4.1.2.1 sunt limitele înregistrate la ieşirea din motor, înaintea dispozitivului de posttratament al gazelor de eşapament. 

4.1.2.3. Emisiile de monoxid de carbon, hidrocarburi şi oxizi de azot, precum şi emisiile de particule poluante nu trebuie să depăşească în faza II valorile din tabelul următor:

4.1.2.4. În faza III A emisiile de monoxid de carbon, suma emisiilor de hidrocarburi şi de oxizi de azot, ca şi emisiile de particule nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul prezentat în continuare:

Motoare destinate altor utilizări decât propulsia navelor pentru navigaţia interioară, a locomotivelor şi automotoarelor

 

Motoare destinate propulsiei navelor pentru navigaţia interioară

 

Motoare destinate propulsiei locomotivelor

 

Motoare pentru propulsia automotoarelor

4.1.2.5. În faza III B emisiile de monoxid de carbon, emisiile de hidrocarburi şi de oxizi de azot (sau suma acestora, dacă este relevantă) şi emisiile de particule nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul prezentat în continuare:

 

Motoare destinate altor utilizări decât propulsia locomotivelor, automotoarelor şi navelor pentru navigaţia interioară

 

Motoare destinate propulsiei automotoarelor

 

Motoare destinate propulsiei locomotivelor

4.1.2.6. În faza IV emisiile de monoxid de carbon, emisiile de hidrocarburi şi de oxizi de azot (sau suma acestora, acolo unde este relevant) şi emisiile de particule nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul prezentat în continuare:

 

Motoare destinate altor utilizări decât propulsia locomotivelor, automotoarelor şi navelor pentru navigaţia interioară

4.1.2.7. Valorile-limită specificate la punctele 4.1.2.4, 4.1.2.5 şi 4.1.2.6 includ şi deteriorarea calculată în conformitate cu anexa nr. 3, subanexa nr. 5. 

În cazul valorilor limită indicate la punctele 4.1.2.5. şi 4.1.2.6, în toate condiţiile de sarcină selectate în mod aleator, ce aparţin unei plaje de control stabilite, şi cu excepţia condiţiilor de funcţionare a motoarelor specificate care nu intră sub incidenţa acestor prevederi, emisiile din care s-au prelevat probe într-un interval de timp care nu poate fi mai mic de 30 de secunde nu pot să depăşească valorile-limită indicate în tabelele prezentate anterior cu mai mult de 100%. Plaja de control la care se aplică procentajul care nu trebuie depăşit şi condiţiile de funcţionare a motoarelor excluse se stabilesc în conformitate cu procedura menţionată la art. 15 din Directiva 2004/26/CE. 

4.1.2.8. Dacă o familie de motoare, aşa cum este definită la pct. 6, corelat cu prevederile din anexa nr. 2, subanexa nr. 2 (aprobarea de tip) şi ale tuturor tipurilor de motoare care fac parte din aceeaşi familie trebuie să satisfacă cerinţele cele mai severe corespunzătoare gamei de puteri cea mai ridicată, producătorul este liber să limiteze definirea familiei de motoare la o singură gamă de puteri şi poate să solicite aprobarea corespunzător cu alegerea sa. 

4.2. Motoare cu aprindere prin scânteie

4.2.1. Generalităţi

Elementele susceptibile de a influenţa asupra emisiilor de gaze poluante trebuie să fie concepute, construite şi montate astfel încât motorul să satisfacă, în utilizare normală, prescripţiile prezentei hotărâri indiferent de vibraţiile la care ar putea fi supus. 

Măsurile tehnice luate de producător trebuie să fie de natură de a face astfel ca emisiile citate să fie efectiv limitate, în conformitate cu prezenta hotărâre, pe tot parcursul vieţii normale a motorului şi în condiţii normale de funcţionare, în conformitate cu anexa nr. 4, subanexa nr. 4. 

4.2.2. Prescripţii referitoare la emisiile poluante

Emisiile de gaze poluante provenind de la motoarele supuse încercărilor trebuie să fie măsurate prin metodele descrise în anexa nr. 6 (ţinând seama de întregul dispozitiv de posttratament, eventual). 

Alte sisteme sau analizoare pot fi agreate dacă ele conduc la rezultate echivalente cu cele ce sunt obţinute cu următoarele sisteme de referinţă: 

– pentru emisiile de gaze de eşapament brute, sistemul ilustrat în anexa nr. 6, figura 2. 

– pentru emisiile de gaze de eşapament, diluate printr-un sistem de diluare în circuit principal, sistemul ilustrat în anexa nr. 6, figura 3. 

4.2.2.1. Emisiile de monoxid de carbon, emisiile de hidrocarburi, emisiile de oxizi de azot, ca şi suma emisiilor de hidrocarburi şi de oxizi de azot nu trebuie să depăşească, pentru faza I, valorile indicate în tabelul următor:

 

Faza I

4.2.2.2. Emisiile de monoxid de carbon şi suma emisiilor de hidrocarburi şi oxizi de azot nu trebuie să depăşească, pentru faza II, valorile indicate în tabelul următor:

 

Faza II (anexa nr. 4, subanexa nr. 4, factori de deteriorare incluşi) 

Pentru toate clasele de motoare, emisiile de NO_x nu trebuie să depăşească 10 g/kWh. 

4.2.2.3. Independent de definiţia de „motor portabil” figurând la art. 2 al prezentei hotărâri, motoarele în doi timpi ce echipează suflătoare de zăpadă trebuie să respecte doar normele SH:1; SH:2 ; SH:3. 

4.3. Instalarea pe maşini mobile nerutiere

Instalarea motorului pe o maşină mobilă nerutieră trebuie să respecte condiţiile de limitare stabilite prin aprobarea de tip. Suplimentar, trebuie respectate următoarele caracteristici în ceea ce priveşte aprobarea motorului:

4.3.1. Depresiunea din aspiraţie nu trebuie să depăşească pentru motorul aprobat, valoarea specificată în anexa nr. 2, subanexa nr. 1 sau, respectiv nr. 3. 

4.3.2. Contrapresiunea din sistemul de eşapament nu trebuie să depăşească pentru motorul aprobat, valoarea specificată în anexa nr. 2, subanexa nr. 1 sau, respectiv nr. 3. 

5. DISPOZIŢII FINALE PRIVIND EVALUAREA CONFORMITĂŢII PRODUCŢIEI

5.1. Înainte ca aprobarea să fie acordată, în scopul verificării existenţei dispoziţiilor şi procedurilor necesare pentru asigurarea unui control eficient al conformităţii producţiei, autoritatea competenta care acordă aprobarea de tip trebuie să se asigure că producătorul s-a angajat să respecte standardul ISO 29002 (pentru fabricarea motoarelor în cauză) sau un standard echivalent de acreditare care satisface aceste cerinţe. 

Producătorul trebuie să informeze autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip cu privire la acest angajament şi cu privire la toate revizuirile duratei de valabilitate sau ale domeniului de aplicare. Pentru a verifica dacă prevederile de la pct. 4.2 din prezenta anexă sunt respectate permanent, trebuie efectuate controale corespunzătoare ale producţiei. 

5.2. Titularul aprobării are următoarele responsabilităţi:

5.2.1. să asigure existenţa procedurilor de control eficient al calităţii produselor;

5.2.2. să aibă acces la echipamentul necesar pentru controlul conformităţii fiecărui tip aprobat;

5.2.3. să se asigure că rezultatele încercărilor efectuate

sunt înregistrate şi că documentele anexate sunt puse la dispoziţia autorităţii într-un interval de timp convenit împreună cu autoritatea care acordă aprobarea;

5.2.4. să analizeze rezultatele fiecărui tip de încercare pentru a controla şi a garanta stabilitatea caracteristicilor motorului având în vedere toate variaţiile posibile datorate procesului de fabricaţie industrială;

5.2.5. să se asigure că orice prelevare de mostre de motor sau componente prin care tipul de încercare efectuat se dovedeşte neconform va fi urmată de o nouă prelevare de mostre şi de o nouă încercare. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a restabili conformitatea producţiei în mod corespunzător. 

5.3. Autoritatea competentă care a acordat aprobarea de tip poate să verifice oricând metodelor de control al conformităţii care se aplică în fiecare unitate de producţie. 

5.3.1. Cu ocazia fiecărei inspecţii, registrele care conţin rapoartele de încercări şi documentele de supraveghere a fabricaţiei trebuie să fie puse la dispoziţia inspectorului. 

5.3.2. Atunci când nivelul de calitate este considerat nesatisfăcător sau când se consideră necesară verificarea validităţii datelor prezentate conform prevederilor de la pct. 4.2, se aplică următoarea procedură:

5.3.2.1. Se alege un motor din serie şi se supune încercării prevăzute în anexa nr. 3. Emisiile de monoxid de carbon, hidrocarburi şi oxid de azot, precum şi emisiile de particule măsurate nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul de la pct. 4.1.2.1, cu respectarea prevederilor de la pct. 4.1.2.2 sau a celor din tabelul de la pct. 4.1.2.3. 

5.3.2.2. Dacă motorul ales din serie nu se încadrează în prevederile de la pct. 5.3.2.1, producătorul poate cere ca măsurătorile să fie efectuate pe un număr mai mare de motoare având aceleaşi caracteristici tehnice, care sunt prelevate din serie, incluzând şi motorul ales iniţial. Producătorul, de comun acord cu serviciul tehnic, stabileşte valoarea „n” a numărului de motoare prelevate din eşantion. Motoarele, altele decât primul motor ales, sunt supuse unei încercări. În continuare, se calculează pentru fiecare produs poluant media aritmetică () a rezultatelor obţinute pe motoarele încercate. 

Producţia de serie este apreciată ca fiind conformă dacă este satisfăcută următoarea relaţie: unde:

4)

L – este valoarea limită la pct. 4.1.2.1 pentru fiecare poluant considerat;

k – este un factor statistic care depinde de mărimea „n” şi este precizat în tabelul următor:

 

 

Dacă n ≥ 20, ,

5.3.3. Autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip sau serviciul tehnic desemnat cu controlul conformităţii producţiei va efectua încercări pe motoare rodate parţial sau total, conform indicaţiilor producătorului. 

5.3.4. Frecvenţa normală a inspecţiilor aprobate de autoritatea competenta care acordă aprobarea de tip va fi de o inspecţie pe an. 

Dacă cerinţele de la pct. 5.3.2 nu sunt respectate, autoritatea competentă trebuie să verifice că s-au luat toate măsurile necesare pentru restabilirea conformităţii producţiei cât mai curând posibil. 

6. PARAMETRII CARE DEFINESC FAMILIA DE MOTOARE

O familie de motoare se poate defini prin parametri constructivi de bază care trebuie să fie comuni pentru toate motoarele aparţinând aceleiaşi familii. În anumite cazuri poate să existe o interacţiune între parametri. Aceste efecte trebuie luate în considerare, de asemenea, pentru a garanta că doar motoarele care au caracteristici similare ale emisiei de gaze de eşapament sunt incluse într-o familie de motoare. Pentru ca motoarele să fie considerate ca aparţinând aceleiaşi familii de motoare trebuie să aibă în comun următorii parametri de bază:

6.1. Ciclul de funcţionare: 

– doi timpi; 

– patru timpi. 

6.2. Agentul de răcire: 

– aer; 

– apă; 

– ulei. 

6.3. Cilindreea cuprinsă între 85% şi 100% din cea mai mare cilindree din cadrul familiei de motoare. 

6.4. Metoda de aspirare a aerului. 

6.5. Tipul de carburant: 

– diesel; 

– benzină. 

6.6. Tipul de cameră de ardere. 

6.7. Configuraţia, dimensiunile şi numărul de supape şi de ferestre. 

6.8. Circuitul de alimentare: 

– pentru diesel: 

– pompă injector; 

– pompă în linie; 

– pompă cu distribuitor; 

– pompă cu element unic; 

– unitate de injecţie; 

– pentru benzină: 

– carburator; 

– injecţie indirectă; 

– injecţie directă. 

6.9. Diverse: 

– reciclare gaze de eşapament; 

– injecţie/emulsie de apă; 

– injecţie de aer; 

– sisteme de răcire a sarcinii; 

– tip de aprindere:  

– prin comprimare, prin scânteie. 

6.10. Postratament de gaz de eşapament: 

– catalizator de oxidare; 

– catalizator de reducţie, 

– catalizator cu trei căi; 

– reactor termic; 

– filtru de particule. 

7. ALEGEREA MOTORULUI REPREZENTATIV

7.1. Motorul reprezentativ al familiei se alege utilizând ca prim criteriu cel mai mare consum orar de combustibil al motorului în regim de turaţie la moment maxim. În cazul în care nu se pot departaja prin această metodă două sau mai multe motoare, motorul reprezentativ trebuie să fie ales folosind un criteriu secundar, respectiv cel mai mare consum orar de combustibil al motorului în regimul nominal. În anumite cazuri, autoritatea competentă poate ajunge la concluzia că punerea pe stand a unui al doilea motor este mijlocul cel mai bun de a găsi motorul cu nivelul de emisii cel mai ridicat. Astfel, autoritatea competentă poate alege un motor suplimentar pentru a efectua încercări bazate pe caracteristici care indică faptul că acesta poate avea nivelul de emisii cel mai ridicat dintre toate motoarele din cadrul acelei familii. 

7.2. Dacă motoarele unei familii au şi alte caracteristici variabile care pot fi considerate că influenţează emisiile de gaze de eşapament, atunci şi aceste caracteristici trebuie identificate şi luate în considerare la alegerea motorului reprezentativ. 

 

ANEXA Nr. 2

 

FIŞA DE INFORMAŢII

referitoare la aprobarea de tip şi măsurile privind nivelul de gaze şi particule poluante provenite de la motoarele cu ardere internă instalate pe maşini mobile nerutiere

 

Motor reprezentativ / tip motor 5) .................................................................................. 

0. GENERALITĂŢI

0.1. Marca / numele producătorului...................................................................................... 

0.2. Tipul şi descrierea motoarelor reprezentative şi, după caz, a familiei de motoare6) 

..................................................................................................................................... 

0.3. Codul tipului de aplicat de producător pe motor / motoare6)........................................ 

..................................................................................................................................... 

0.4. Descrierea echipamentului antrenat de motor6) .......................................................... 

..................................................................................................................................... 

0.5. Numele şi adresa producătorului ................................................................................ 

Numele şi adresa reprezentantului agreat de producător, dacă este cazul ................ 

..................................................................................................................................... 

0.6. Locul, codul şi metoda de aplicare a seriei de identificare a motorului ........................ 

..................................................................................................................................... 

0.7. Locul şi metoda de aplicare a marcajului de aprobare EC............................................ 

..................................................................................................................................... 

0.8. Adresa / adresele uzinei / uzinelor de montaj .............................................................. 

..................................................................................................................................... 

 

DATE SUPLIMENTARE

1.1. Caracteristici principale ale motoarelor reprezentative, conform subanexei nr. 1. 

1.2. Caracteristici principale ale familiei de motoare, conform subanexei nr. 2. 

1.3. Caracteristici principale ale motorului tip din familie, conform subanexei nr. 3. 

2. Caracteristicile pieselor maşinii mobile care sunt antrenate de motor, dacă este cazul. 

3. Fotografii ale motorului reprezentativ. 

4. Lista de accesorii, dacă este cazul. 

 

Data:

Dosarul nr. 

 

Subanexa nr. 1

 

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE MOTORULUI REPREZENTTIV7) 

 

1. DESCRIEREA MOTORULUI

1.1.           Producător .................................................................................................................. 

1.2.           Seria motorului înscrisă de producător ...................................................................... 

1.3.           Ciclu motor : patru timpi / doi timpi 5) .......................................................................... 

1.4.           Alezaj ..................................................................................................................... [mm]

1.5.           Cursa ...................................................................................................................... [mm]

1.6.           Numărul şi dispoziţia cilindrilor.................................................................................... 

1.7.           Cilindree ................................................................................................................. [cm³]

1.8.           Turaţia nominală ................................................................................................... [min^-1]

1.9.           Turaţia de moment maxim .................................................................................... [min^-1]

1.10.         Raport de comprimare8) ............................................................................................ 

1.11.         Sistem de ardere ........................................................................................................ 

1.12.         Desenul / desenele camerei de ardere şi al feţei superioare a pistonului .................. 

1.13.         Ariile secţiunilor minime ale conductelor de aspiraţie şi eşapament .......................... 

1.14.         Sistemul de răcire

1.14.1.       Cu lichid

1.14.1.1.    Natura lichidului ........................................................................................................ 

1.14.1.2.    Pompa / pompe de circulaţie: cu / fără9) .................................................................... 

1.14.1.3.    Caracteristicile sau marca / mărcile şi tipul / tipurile, dacă este cazul ...................... 

1.14.1.4.    Raportul / rapoartele de antrenare, dacă este cazul .................................................. 

1.14.2.       Cu aer

1.14.2.1.    Suflanta: cu / fără9).................................................................................................... 

1.14.2.2.    Caracteristicile sau marca / mărcile şi tipul / tipurile, dacă este cazul ........................ 

1.14.2.3.    Raportul / rapoartele de antrenare, dacă este cazul .................................................. 

1.15.         Temperatura admisă de producător

1.15.1.       Răcire cu lichid: temperatura maximă a lichidului la ieşire ........................................ [K]

1.15.2.       Răcire cu aer: locul unde se măsoară temperatura .................................................. 

Temperatura maximă la locul de măsurare ............................................................. [K] . 

1.15.3.                  Temperatura maximă a aerului de aspiraţie la ieşirea din răcitorul intermediar de răcire a aerului, dacă este cazul . ........................................................................ [K]

1.15.4.      Temperatura maximă a gazelor de eşapament la nivelul conductelor de eşapament adiacente cu flanşele de la ieşirea din colectoare ...................................................... 

1.15.5.       Temperatura uleiului:     minimă.......................... [K]

                                                    maximă......................... [K]

1.16.         Supraalimentare: cu / fără9) 

1.16.1.       Marca ........................................................................................................................ 

1.16.2.       Tip .............................................................................................................................. 

1.16.3.       Descrierea sistemului (ex. presiune maximă, supapa de descărcare, dacă este cazul.. 

................................................................................................................................... 

1.16.4.       Răcitor intermediar: cu / fără9) .................................................................................. 

1.17.         Sistem de aspiraţie: depresiune maximă admisibilă la intrare, la turaţia nominală a motorului şi la sarcină totală .................................................................................... [kPa]

1.18.         Sistem de eşapament: contrapresiunea maximă admisibilă la intrare, la turaţia nominală a motorului şi la sarcină totală ................................................................... [kPa]

2. DISPOZITIVE ANTIPOLUANTE ADIŢIONALE (dacă există şi dacă nu sunt descrise în alt loc) 

– Descriere şi/sau schemă

3. ALIMENTAREA CU COMBUSTIBIL

3.1.           Pompa de alimentare: presiunea10) sau diagrama caracteristică .............................. [kPa]

3.2.           Sistemul de injecţie

3.2.1.        Pompa

3.2.1.1.      Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.2.1.2.      Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.2.1.3.     Debit ................... [mm³]10) pe injecţie sau pe ciclu pentru turaţia nominală a pompei ........ [min^-1] şi, respectiv, la sarcina totală ........ [min^-1] sau diagrama caracteristică

Indicaţi metoda folosită: pe motor / banc9) ................................................................ 

3.2.1.4.      Avans la injecţie

3.2.1.4.1.   Curba de avans la injecţie10) ...................................................................................... 

3.2.1.4.2.   Calare10) ...................................................................................................................... 

3.2.2.        Conducte de injecţie

3.2.2.1.      Lungime .............................................................................  [mm]

3.2.2.2.      Diametrul interior .............................................................................. [mm]

3.2.3.        Injector /injectoare

3.2.3.1.      Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.2.3.2.      Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.2.3.3.     Presiunea de deschidere10) sau diagrama caracteristică .......................................... [kPa]

3.2.4.        Regulator

3.2.4.1.      Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.2.4.2.      Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.2.4.3.     Turaţia la început de tăiere la sarcină totală10) .......................................................... [min^-1]

3.2.4.4.     Turaţia maximă de tăiere în gol10) .............................................................................. [min^-1]

3.2.4.5.     Turaţia la ralanti10) ...................................................................................................... [min^-1]

3.3.           Sistem de pornire la rece

3.3.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.3.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.3.3.        Descriere .................................................................................................................... 

4. CARACTERISTICILE DISTRIBUŢIEI

4.2.           Unghiurile de manivelă de deschidere şi închidere de aspiraţie şi eşapament precum şi înălţimea de ridicare maximă a supapelor sau alte caracteristici echivalente ........ 

4.2.           Referinţe şi/sau gama de reglaj11) .............................................................................. 

 

Subanexa nr. 2

 

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE FAMILIEI DE MOTOARE

 

1. PARAMETRII COMUNI12) 

1.1. Ciclu de ardere

1.2. Agent de răcire

1.3. Metoda de aspiraţie a aerului

1.4. Tipul camerei de ardere / desen

1.5. Configuraţia, mărimea şi numărul supapelor şi/sau ferestrelor

1.6. Sistemul de alimentare cu combustibil

1.7. Sisteme aferente motorului

Identificarea conform numerelor de desen: 

– sistemul de răcire 

– recircularea gazului de eşapament13)

– injecţie / emulsie de apă13) 

– injecţie de aer13) 

1.8. Sistem de tratare a gazului de eşapament13) 

Verificarea unui raport egal (sau inferior) în comparaţie cu motorul reprezentativ: capacitatea sistemului / debitul ciclic de combustibil, conform numerelor din proiect. 

2. COMPONENŢA FAMILIEI DE MOTOARE

2.1. Numele familiei de motoare

2.2. Descrierea motoarelor familiei

Pentru detalii a se vedea subanexa nr. 1

 

Subanexa nr. 3

 

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE MOTORULUI TIP DIN FAMILIE14) 

 

1. DESCRIEREA MOTORULUI

1.1.           Producător .................................................................................................................. 

1.3.           Seria motorului înscrisă de producător ...................................................................... 

1.3.           Ciclu motor : patru timpi / doi timpi11) ........................................................................ 

1.4.           Alezaj ..................................................................................................................... [mm]

1.5.           Cursa ...................................................................................................................... [mm]

1.6.           Numărul şi dispoziţia cilindrilor .................................................................................. 

1.7.           Cilindree ................................................................................................................. [cm³]

1.8.           Turaţia nominală ........................................................................................................ [min^-1]

1.9.           Turaţia de moment maxim .................................................................................... [min^-1]

1.10.         Raport de comprimare15) .......................................................................................... 

1.11.         Sistem de ardere ........................................................................................................ 

1.12.         Desenul / desenele camerei de ardere şi al feţei superioare a pistonului .................. 

1.13.         Ariile secţiunilor minime ale conductelor de aspiraţie şi eşapament .......................... 

1.14.         Sistemul de răcire

1.14.1.       Cu lichid

1.14.1.1.    Natura lichidului .......................................................................................................... 

1.14.1.2.    Pompa (e) de circulaţie: cu / fără16) ............................................................................ 

1.14.1.3.    Caracteristicile sau marca / mărcile şi tipul / tipurile, dacă este cazul ...................... 

1.14.1.4.    Raportul / rapoartele de antrenare, dacă este cazul .................................................. 

1.14.2.       Cu aer

1.14.2.1.    Suflanta: cu / fără16) .................................................................................................... 

1.14.2.2.    Caracteristicile sau marca / mărcile şi tipul / tipurile, dacă este cazul ...................... 

1.14.2.3.    Raportul / rapoartele de antrenare, dacă este cazul .................................................. 

1.15.         Temperatura admisă de producător

1.15.1.       Răcire cu lichid: temperatura maximă a lichidului la ieşire ........................................ [K]

1.15.2.       Răcire cu aer: locul unde se măsoară temperatura .................................................. 

Temperatura maximă la locul de măsurare ................................................................ [K]

1.15.3.      Temperatura maximă a aerului de aspiraţie la ieşirea din răcitorul intermediar de răcire a aerului, dacă este cazul .......................................................................... [K]

1.15.4.      Temperatura maximă a gazelor de eşapament la nivelul conductelor de eşapament adiacente cu flanşele de la ieşirea din colectoare .............................. 

1.15.5.      Temperatura uleiului:      minimă ................................................................................ [K]

maximă ............................................................................... [K]

1.16.         Supraalimentare: cu / fără

1.16.1.       Marca16) ...................................................................................................................... 

1.16.2.       Tip ............................................................................................................................. 

1.16.3.       Descrierea sistemului (ex. presiune maximă, supapa de descărcare, dacă este cazul) 

................................................................................................................................... 

1.16.4.       Răcitor intermediar: cu / fără16) .................................................................................. 

1.17.         Sistem de aspiraţie: depresiune maximă admisibilă la intrare, la turaţia nominală a motorului şi la sarcină totală ...................................................................................... [kPa]

1.18.         Sistem de eşapament: contrapresiunea maximă admisibilă la intrare, la turaţia nominală a motorului şi la sarcină totală .................................................................... [kPa]

2. DISPOZITIVE ANTIPOLUANTE ADIŢIONALE (dacă există şi dacă nu sunt descrise în alt loc) 

– Descriere şi/sau schemă

3. ALIMENTAREA CU COMBUSTIBIL PENTRU MOTOARE DIESEL

3.1.           Pompa de alimentare: presiunea15) sau diagrama caracteristică .............................. [kPa]

3.2.           Sistemul de injecţie

3.2.1.        Pompa

3.2.1.1.      Marcă / mărci ...............................................................

3.2.1.2.      Tip / tipuri ...............................................................

3.2.1.3.     Debit .................. [mm³]15) pe injecţie sau pe ciclu pentru turaţia nominală a pompei ........ [min^-1] şi, respectiv, la sarcina totală ........... [min^-1] sau diagrama caracteristică

Indicaţi metoda folosită: pe motor / banc16) ................................................................ 

3.2.1.4.      Avans la injecţie

3.2.1.4.1.   Curba de avans la injecţie15) ...................................................................................... 

3.2.1.4.2.   Calare15) ...................................................................................................................... 

3.2.2.        Conducte de injecţie

3.2.2.1.      Lungime ................................................................................................................. [mm]

3.2.2.2.      Diametrul interior .................................................................................................... [mm]

3.2.3.        Injector /injectoare

3.2.3.1.      Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.2.3.2.      Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.2.3.3.      Presiunea de deschidere15) sau diagrama caracteristică ...................................... [kPa]

3.2.4.        Regulator

3.2.4.1.      Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.2.4.2.      Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.2.4.3.     Turaţia la început de tăiere la sarcină totală15) .......................................................... [min^-1]

3.2.4.4.     Turaţia maximă de tăiere în gol15) .............................................................................. [min^-1]

3.2.4.5.     Turaţia la ralanti15) ...................................................................................................... [min^-1]

3.3.           Sistem de pornire la rece

3.3.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

3.3.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

3.3.3.        Descriere .................................................................................................................... 

4. ALIMENTAREA CU COMBUSTIBIL PENTRU MOTOARE CU BENZINĂ

4.1.           Carburatorul

4.1.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

4.1.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

4.2.           Injecţie indirectă: monopunct / multipunct

4.2.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

4.2.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

4.3.           Injecţie directă

4.3.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

4.3.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

4.4.           Debitul de carburant ... [g/h] şi raportul aer/carburant la regimul nominal în plină sarcină

5. CARACTERISTICILE DISTRIBUŢIEI

5.1.           Unghiurile de manivelă de deschidere şi închidere de aspiraţie şi eşapament precum şi înălţimea de ridicare maximă a supapelor sau alte caracteristici echivalente ........ 

5.2.           Referinţe şi/sau gama de reglaj17) .............................................................................. 

5.3.           Sistem de distribuţie variabil (dacă se aplică şi la aspiraţie şi/sau eşapament) 

5.3.1.        Tip: în continuu sau on/off .......................................................................................... 

5.3.2.        Unghiul de defazaj al camei ...................................................................................... 

6. CONFIGURAŢIA FERESTRELOR DE BALEIAJ

6.1.           Poziţie, mărime, număr: .............................................................................................. 

7. SISTEM DE APRINDERE

7.1.           Bobina de aprindere

7.1.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

7.1.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

7.1.3.        Număr ........................................................................................................................ . 

7.2.           Bujia / bujiile

7.2.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

7.2.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

7.3.           Alternator

7.3.1.        Marcă / mărci ............................................................................................................ 

7.3.2.        Tip / tipuri .................................................................................................................. 

7.4.           Calajul aprinderii

7.4.1.        Avansul static faţă de punctul mort superior (grade de rotaţie a arborelui cotit) ........ 

7.4.2.        Curba de avans la aprindere (dacă se aplică) .......................................................... 

 

ANEXA Nr. 3

 

PROCEDURI DE ÎNCERCARE

PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN COMPRIMARE

 

1. INTRODUCERE

1.1. Prezenta anexă descrie metoda pentru măsurarea emisiilor de gaze şi particule poluante provenind de la motoarele supuse încercării. 

Se descriu două cicluri de încercări, care se aplică în conformitate cu prevederile din anexa nr. 1, pct. 1: 

– încercarea NRSC (Non-Road Steady Cycle, ciclu în regim stabilizat pentru motoarele instalate pe maşini mobile nerutiere) se utilizează în fazele I, II, III A şi pentru motoarele cu turaţie constantă, precum şi în fazele III B şi IV în cazul gazelor poluante; 

– încercarea NRTC (Non-Road Transient Cycle, ciclu în regimuri tranzitorii pentru motoarele instalate pe maşini mobile nerutiere) se utilizează pentru măsurarea emisiilor de particule în fazele III B şi IV pentru toate motoarele, cu excepţia motoarelor de turaţie constantă. La alegerea producătorului, acest ciclu de încercări poate fi utilizat, de asemenea, şi în faza III A şi pentru gazele poluante în fazele III B şi IV; 

– pentru motoarele destinate navelor pentru navigaţia interioară se aplică metoda de încercare ISO specificată în EN ISO 8178-4 : 2002 [E] şi în anexa nr. 6 (codul NO_x) din convenţia MARPOL 73/78 a OMI; 

– pentru motoarele destinate propulsiei automotoarelor se utilizează NRSC pentru măsurarea concentraţiei gazelor şi particulelor poluante în faza III A şi faza III B; 

– pentru motoarele destinate propulsiei locomotivelor se utilizează NRTC pentru măsurarea concentraţiei gazelor şi particulelor poluante în faza III A şi faza III B. 

1.2. Încercarea se efectuează cu motorul pe un stand de încercări şi cuplat la frână. 

1.3. Principiul de măsurare

Emisiile de gaze de eşapament ale motorului care urmează să fie măsurate conţin atât componente în stare gazoasă (monoxid de carbon, hidrocarburi totale şi oxizi de azot), cât şi particule. În plus, bioxidul de carbon este utilizat adesea ca gaz marcator pentru determinarea coeficientului de diluţie al sistemelor de diluare în circuit derivat şi în circuit direct. Buna practică inginerească recomandă măsurarea generală a bioxidului de carbon ca un instrument excelent pentru detectarea problemele privind măsurătoarea pe durata desfăşurării încercării. 

1.3.1. Încercarea NRSC

Pe durata unei succesiuni de secvenţe prescrise în condiţiile de funcţionare a unui motor încălzit, cantităţile emisiilor de gaze de eşapament menţionate anterior se analizează continuu prin prelevarea de probe din gazele de eşapament brute. Ciclul de încercare constă într-un număr de secvenţe de turaţie şi de moment motor (sarcină), care acoperă gama operaţională caracteristică pentru motoarele diesel. Pe durata fiecărei secvenţe, se determină concentraţia fiecărui gaz poluant, debitul gazelor de eşapament şi puterea produsă, iar valorile obţinute se compară. Proba de particule se diluează cu aer ambiant condiţionat. Se prelevează o probă pe toată durata procedurii de încercare şi este colectată pe filtrele corespunzătoare. 

Într-o altă variantă, se prelevează o probă pe filtre separate, câte una pentru fiecare secvenţă, şi se calculează rezultatele comparate pe ciclu. 

Gramele pentru fiecare poluant emis per kilowatt-oră se calculează în conformitate cu descrierea din subanexa nr. 3. 

1.3.2. Încercarea NRTC

Ciclul de încercare în condiţii tranzitorii prescris, care reflectă fidel condiţiile de funcţionare a motoarelor diesel instalate pe maşinile mobile nerutiere, se reflectă de două ori: 

– în prima fază (pornirea la rece), după ce motorul a ajuns la temperatura ambiantă şi după ce temperaturile lichidului de răcire a motorului, a uleiului, a sistemelor de post-tratare şi a tuturor dispozitivelor auxiliare pentru controlul motorului sunt stabilizate între 20 şi 30 °C; 

– în a doua fază (pornirea la cald), după o perioadă de 20 de minute de funcţionare la cald, care începe imediat după definitivarea ciclului de pornire la rece. 

Pe timpul succesiunii de încercări prezentate se analizează poluanţii menţionaţi anterior. Utilizând semnale furnizate de frâna cuplată la motor referitoare la moment motor şi turaţia acestuia, trebuie luată în considerare puterea pe durata ciclului, în vederea obţinerii lucrului mecanic produs de un motor pe durata unui ciclu. Se determină concentraţiile componenţilor gazoşi pe durata întregului ciclu, fie în gazele de eşapament brute, cu integrarea semnalului de la analizor, în conformitate cu descrierea din subanexa nr. 3, fie în gazele de eşapament diluate ale unui sistem CVS de diluare în circuitul direct, cu integrarea semnalului de la analizor sau prin prelevarea probelor în saci, în conformitate cu descrierea din subanexa nr. 3. Pentru particule, se colectează o probă proporţională din gazele de eşapament diluate pe un filtru specificat, fie prin diluare în circuit derivat, fie prin diluare în circuit direct. În funcţie de metoda utilizată, debitul de gaze de eşapament diluate sau nediluate se determină pe întreaga durată a unui ciclu pentru a calcula valorile masice ale emisiilor de poluanţi. Valorile masice ale emisiilor se raportează la lucrul mecanic al motorului pentru a obţine cantitatea în grame, pentru fiecare poluant emis per kilowatt-oră. 

Emisiile (g/kWh) se măsoară atât în timpul ciclului de pornire la rece, cât şi în cel de pornire la cald. 

Emisiile combinate ponderate ale compuşilor se calculează prin ponderea cu 10% a rezultatelor obţinute la pornirea la rece şi cu 90% a celor la pornirea la cald. Rezultatele combinate ponderate trebuie să respecte normele. 

2. CONDIŢII DE ÎNCERCARE

2.1. Prescripţii generale

Toate volumele şi debitele volumetrice corespund unei temperaturi de 273 K (0 °C) şi unei presiuni atmosferice de 101,3 kPa. 

2.2. Condiţii de încercare a motorului

2.2.1. Valorile ce se măsoară sunt: 

– temperatura absolută T_a a aerului de intrare în motor, exprimată în [grade K]; 

– presiunea atmosferică în condiţii uscate p_s , exprimată în [kPa]; 

– parametrul f_a este determinat obligatoriu prin una din următoarele relaţii:

▪ pentru motoarele cu aspiraţie normală şi motoare supraalimentate mecanic:

▪ pentru motoare cu turbocompresor cu sau fără răcire intermediară:

2.2.2. Validitatea testului

Pentru ca testul să fie recunoscut ca valabil, parametrul f_a trebuie să fie:

0,96 ≤ f_a ≤ 1,06

2.2.3. Motoare cu răcirea aerului de supraalimentare

Se înregistrează temperatura aerului de supraalimentare la turaţia nominală declarată şi la sarcină totală, care trebuie să aibă o valoare care să nu varieze cu mai mult de ± 5 K faţă de temperatura maximă a aerului de supraalimentare specificată de producător. Temperatura lichidului de răcire trebuie să fie de cel puţin 293 K (20 °C).

În cazul unei încercări în atelier sau în prezenţa unei suflante externe, temperatura aerului de supraalimentare trebuie să aibă o valoare care să nu varieze cu mai mult de ± 5 K faţă de temperatura maximă a aerului de supraalimentare specificată de producător, în condiţii de turaţie maximă declarată şi la sarcină totală. Temperatura şi debitul lichidului de răcire din răcitorul de aer de supraalimentare la punctul de reglare menţionat anterior rămân neschimbate pe toată durata ciclului de încercare. Volumul răcitorului de aer de supraalimentare se determină în conformitate cu buna practică inginerească şi cu aplicaţiile tipice pentru vehicule/maşini. 

Facultativ răcitorul de aer de supraalimentare poate fi reglat în conformitate cu norma SAE J 1937, publicată în ianuarie 1995. 

2.3. Sistemul de aspiraţie a aerului în motor

Motorul supus încercării trebuie să fie echipat cu un sistem de aspiraţie a aerului care limitează aspiraţia aerului la ± 300 Pa din valoarea specificată de producător pentru un filtru de aer curat şi un motor care funcţionează în condiţiile specificate de producător şi care permit obţinerea unui debit maxim de aer. Restricţiile se reglează la turaţia nominală şi la sarcină totală. Se poate utiliza un sistem de încercare în laborator cu condiţia ca aceasta să reproducă condiţiile reale de funcţionare a motorului. 

2.4. Sistemul de eşapament al motorului

Motorul supus încercării este echipat cu un sistem de eşapament în care contrapresiunea gazelor evacuate se situează în limitele de ± 650 Pa din valoarea specificată de producător pentru un motor care funcţionează în condiţii normale, pentru obţinerea puterii maxime declarate. 

Dacă motorul este echipat cu un dispozitiv de posttratare a gazelor evacuate, conducta de eşapament trebuie să aibă acelaşi diametru ca cel utilizat pentru cel puţin 4 ţevi în amonte de aspiratia de la începutul părţii de lărgire ce conţine dispozitivul de posttratare. Distanţa dintre flanşa colectorului de eşapament sau orificiul de eşapament al turbocompresorului şi dispozitivul de posttratare a gazelor evacuate trebuie să fie egală cu cea din configuraţia echipamentului sau să fie cuprinsă în specificaţiile de distanţă indicate de producător. Contrapresiunea sau restricţia la eşapament trebuie să respecte criteriile specificate anterior şi se poate regla cu ajutorul unei valve. Modulul care conţine dispozitivul de posttratare poate fi scos pe durata funcţionării şi în timpul înregistrării diagramei motorului şi se poate înlocui cu un modul echivalent care conţine un suport de catalizator inactiv. 

2.5. Sistemul de răcire

Sistemul de răcire trebuie să fie capabil să menţină motorul la temperaturile de exploatare normale, prescrise de producător. 

2.6. Uleiul de ungere

Caracteristicile uleiului de ungere utilizat în timpul încercării trebuie să fie înregistrate şi prezentate odată cu rezultatele obţinute în urma testării motorului. 

2.7. Combustibilul utilizat pentru încercări

Combustibilul utilizat este combustibilul de referinţă indicat în anexa nr. 5. 

Cifra cetanică şi conţinutul de sulf al combustibilului de referinţă utilizat pentru încercare sunt indicate în anexa nr. 7, subanexa nr. 1, respectiv pct. 1.1.1 şi 1.1.2. 

Temperatura combustibilului la intrarea în pompă trebuie să fie cuprinsă între 306 K şi 316 K (33 şi 40 °C). 

3. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII (ÎNCERCAREA NRSC) 

3.1. Determinarea reglajelor frânei

Măsurarea emisiilor specifice se bazează pe puterea necorectată la frână conform standardului ISO 14396: 2002. 

Anumite dispozitive auxiliare, care sunt necesare doar pentru funcţionarea echipamentului în sine şi care se pot monta pe motor, trebuie să fie îndepărtate în vederea încercării. Lista incompletă prezentată în continuare este dată cu titlu de exemplu: 

– compresor de aer pentru sistemul de frânare; 

– compresor pentru sistemul de direcţie asistată; 

– compresor de climatizare; 

– pompă pentru mecanismele de acţionare hidraulică. 

În cazul în care dispozitivele auxiliare nu au fost îndepărtate, se determină puterea absorbită de acestea la turaţiile de încercare pentru a calcula reglajele frânei, cu excepţia motoarelor la care astfel de dispozitive auxiliare constituie parte integrantă a motorului (de exemplu: ventilatoarele de răcire de pe motoarele răcite cu aer). 

Reglajele secţiunii de aspiraţie şi cele ale contrapresiunii în conducta de eşapament se efectuează la limitele superioare indicate de producător, în conformitate cu punctele 2.3 şi 2.4. 

Valorile maxime ale momentului motor la turaţiile de încercare specificate se determină experimental în vederea calculării momentului motor la turaţiile de încercare specificate se determină experimental în vederea calculării valorilor momentului motor pentru secvenţele de încercare specifice. Pentru motoarele care nu sunt proiectate să funcţioneze în turaţii situate pe o curbă momentului motor în sarcină totală, producătorul declară cuplul maxim la turaţiile de încercare. 

Reglajul motorului pentru fiecare fază de încercare se calculează folosind formula următoare:

Dacă raportul:

autoritatea tehnică responsabilă pentru eliberarea aprobării de tip poate verifica valoarea PM . 

3.2. Pregătirea filtrelor de prelevare

Înainte cu cel puţin o oră de începerea testării, se pune fiecare filtru într-un recipient PETRI închis, dar nesigilat, şi plasat în camera de cântărire pentru a stabiliza filtrul. La sfârşitul perioadei de stabilizare, se cântăreşte fiecare filtru/pereche de filtre şi se înregistrează greutatea ambalajului. În continuare, filtrul/perechea de filtre este stocată în recipientul PETRI închis sau într-un port-filtru până în momentul încercării. Dacă filtrul/perechea de filtre nu este utilizat(ă) într-un interval de 8 ore de la scoaterea din camera de cântărire, el (ea) va fi cântărit(ă) din nou înainte de utilizare. 

3.3. Instalarea aparaturii de măsurare

Aparatura şi sondele de prelevare trebuie să fie instalate conform cerinţelor. Atunci când se utilizează un sistem de diluare a gazelor în circuit direct, sistemul trebuie să fie conectat la extremitatea ţevii. 

3.4. Punerea în funcţiune a sistemului de diluare şi a motorului

Sistemul de diluare şi motorul trebuie pornite şi încălzite astfel încât toate temperaturile şi presiunile să fie stabilizate la sarcina totală şi turaţie nominală (pct. 3.6.2) 

3.5. Reglajul coeficientului de diluţie

Sistemul de prelevare a probelor de particule se pune în funcţiune şi este echipat cu un dispozitiv de derivaţie pentru metoda cu filtru unic (facultativ pentru metoda cu filtre multiple). Se poate determina concentraţia de fond (nivelul existent) a particulelor din aerul de diluare prin trecerea acestui aer prin filtrele de particule. Dacă se utilizează aer de diluare filtrat, este suficient să se realizeze o singură măsurare în orice moment înainte de, în timpul sau după încercare. Dacă aerul de diluare nu este filtrat, măsurătoarea trebuie să se realizeze pe o singură probă prelevată pe durata încercării. 

Temperatura aerului de diluare la intrarea în filtru trebuie să fie cuprinsă între 315 K (42 °C) şi 325 K (52 °C) în fiecare fază. Coeficientul total de diluţie nu trebuie să fie mai mic de 4. 

Notă:

Pentru metodele în regim stabilizat, temperatura filtrului se poate menţine la o temperatură egală sau mai mică decât temperatura maximă de 325 K (52°C) în loc să respecte plaja de temperaturi 42°C 52 °C. 

Pentru metodele cu filtru unic şi cele cu filtre multiple, debitul masic al probei de prelevare care trece prin filtru trebuie să reprezinte o fracţiune constantă din debitul masic al gazelor de eşapament diluate, pentru sistemele de diluare în circuit direct şi pentru toate regimurile de încercare. Raportul masic respectiv trebuie să fie menţinut în limitele a ± 5 % din valoarea medie a duratei regimului, cu excepţia primelor 10 secunde ale fiecărui regim pentru sistemele care nu sunt dotate cu un dispozitiv de derivaţie. Pentru sistemele de diluare în circuit derivat, debitul masic prin filtru trebuie să fie menţinut în limitele a ± 5 % din valoarea medie a duratei regimului, cu excepţia primelor 10 secunde ale fiecărui regim, pentru sistemele care nu sunt dotate cu un dispozitiv de derivaţie. 

Pentru sistemele prevăzute cu măsurarea concentraţiilor de CO₂ sau NO_x, conţinutul de CO₂ sau NO_x din aerul de diluare trebuie să se măsoare la începutul şi la sfârşitul fiecărei încercări. Diferenţa între concentraţiile CO₂ sau NO_x din aerul de diluare, măsurate înainte şi după încercare, nu trebuie să depăşească limitele de 100 ppm, respectiv, de 5 ppm. 

În cazul în care se utilizează un sistem de analiză a gazelor evacuate diluate, concentraţiile de fond relevante se determină prin prelevarea de probe din aerul de diluare într-un sac de prelevare pe toată durata încercării. 

Măsurarea concentraţiei de fond în mod continuu (fără sac de prelevare) se poate efectua de cel puţin trei ori: la începutul, la sfârşitul şi către mijlocul ciclului, şi se stabileşte apoi o medie a acestor măsurători. Măsurătorile concentraţiilor de fond se pot omite la cererea producătorului. 

3.6. Etalonarea analizoarelor

Analizoarele de emisii poluante trebuie să fie reglate la zero şi apoi etalonate. 

3.7. Ciclul de încercare

3.7.1. Specificaţii privind echipamentele în conformitate cu anexa nr. 1, pct. 1, lit. a). 

3.7.1.1. Specificaţia A

Pentru motoarele menţionate la punctul 1, lit. a) pct. (i) şi pct. (iv) de la anexa nr. 1, ciclul cu 8 secvenţe18) prezentat în continuare se execută cu motorul supus încercării cuplat la frână:

 

 

3.7.1.2.Specificaţia B

Pentru motoarele menţionate la punctul 1, lit. a) pct. (ii) din anexa nr. 1, ciclul cu 5 secvenţe19) prezentat în continuare se execută cu motorul supus încercării cuplat la frână:

 

Coeficienţii de sarcină sunt valorile procentuale ale momentului motor corespunzător puterii pentru serviciul de bază, care se defineşte ca fiind puterea maximă disponibilă de-a lungul unui regim de exploatare variabilă, a cărei durată poate atinge un număr nelimitat de ore pe an, între întreţinerile stabilite şi în condiţii ambiante stabilite, întreţinerea executându-se în conformitate cu prescripţiile producătorului. 

3.7.1.3. Specificaţia C

Pentru motoarele de propulsie20) destinate navelor pentru navigaţia interioară se utilizează metoda de încercare ISO specificată în standardele EN ISO 8178-4:2002 (E) şi IMO MARPOL 73/78, anexa nr. 6 (cod NO_x) 

Motoarele de propulsie care funcţionează după o curbă de elice cu pas fix se supun încercării pe o frână, prin utilizarea ciclului cu 4 secvenţe în regim stabilizat prezentat în continuare21), care a fost elaborat pentru a reprezenta funcţionarea motoarelor diesel navale comerciale în condiţii normale de funcţionare. 

 

 

Motoarele de propulsie cu turaţie fixă destinate navelor pentru navigaţia interioară, care funcţionează cu o elice cu pas variabil sau cuplate electric, se supun încercării pe o frână utilizând ciclul cu 4 secvenţe în regim stabilizat22) prezentat în continuare, caracterizat prin aceiaşi coeficienţi de sarcină şi factori de ponderare ca şi ciclul prezentat anterior, dar cu motorul funcţionând în fiecare fază la turaţia nominală:

 

 

3.7.1.4. Specificaţia D

Pentru motoarele specificate la punctul 1, lit. a) pct. (v), din anexa nr. 1, ciclul cu 3 secvenţe prezentat în continuare23) se execută cu motorul supus încercării cuplat la frână:

 

 

3.7.2. Pregătirea motorului

Pentru stabilizarea parametrilor motorului la nivelul celor recomandaţi de producător, motorul şi sistemul trebuie încălzite şi apoi aduse la regimul de încercare. 

Notă: Perioada de pregătire pentru o încercare trebuie să preîntâmpine influenţa depunerilor în sistemul de eşapament rezultate dintr-o încercare precedentă. Se cere, de asemenea, o perioadă de stabilizare între punctele de încercare care a fost inclusă pentru a minimaliza influenţele între puncte. 

3.7.3. Desfăşurarea încercărilor

Se începe procesul de realizare a încercării. Acesta se execută în ordinea indicată de numărul secvenţei, specificată în tabelele anterioare pentru ciclurile de încercare. 

Pe durata menţinerii pe fiecare punct din ciclul de încercare dat, după perioada iniţială de tranziţie, turaţia specificată este menţinută in limitele de ± 1% din turaţia nominală sau de ± 3 min^-1, reţinându-se valoarea care este mai mare, cu excepţia turaţiei de mers în gol care trebuie să respecte toleranţele indicate de producător. Momentul motor specificat este menţinut astfel încât valoarea medie a măsurătorilor efectuate pe întreaga durată să se încadreze în limitele de ± 2 % din momentul motor maxim la turaţia de încercare. 

Sunt necesare cel puţin 10 minute pentru fiecare punct de măsurare. Dacă, pentru încercarea unui motor sunt necesare perioade de timp mai îndelungate pentru prelevarea probelor în vederea obţinerii unei mase suficiente de particule pe filtru de măsurare, durata acestei faze de încercare poate fi prelungită atât cât este necesar. 

Durata executării unei secvenţe de încercare se înregistrează şi se specifică în raport. 

Concentraţiile emisiilor de gaze de eşapament se măsoară şi se înregistrează pe durata ultimelor 3 minute ale secvenţei. 

Prelevarea particulelor şi măsurarea emisiilor de gaze nu trebuie să înceapă înainte de stabilizarea motorului, în conformitate cu specificaţiile producătorului, şi cele două operaţii trebuie să fie terminate în acelaşi timp. 

Temperatura combustibilului trebuie să fie măsurată la intrarea în pompa de injecţie sau în conformitate cu specificaţiile producătorului, precum şi locul în care a fost efectuată măsurarea trebuie să fie înregistrat. 

3.7.4. Datele furnizate de analizoare

Datele furnizate de analizoare trebuie să fie înregistrate pe un înregistrator cu bandă sau măsurate cu un sistem de achiziţie echivalent al datelor, gazele de eşapament trebuind să treacă prin analizor cel puţin pe durata ultimelor 3 minute ale fiecărei secvenţe. Dacă prelevarea cu sac se aplică pentru măsurarea CO şi CO₂ diluate (subanexa nr. 1 pct. 1.4.4), o probă se introduce în sac pe durata ultimelor 3 minute ale fiecărei secvenţe, iar conţinutul sacului de prelevare este analizat şi înregistrat. 

3.7.5. Prelevarea particulelor

Prelevarea particulelor se poate efectua fie prin metoda filtrului unic, fie prin metoda filtrelor multiple (subanexa nr. 1, pct. 1.5). Având în vedere că rezultatele pot fi uşor diferite, în funcţie de metodă, se va indica metoda împreună cu rezultatele obţinute. 

Pentru metoda cu filtru unic, pe timpul prelevării, trebuie să se ţină seama de factorii de ponderare indicaţi în procedura ciclului de încercare, prin reglarea în consecinţă a debitului sau a timpului de prelevare. 

Prelevarea trebuie făcută cât mai târziu posibil pe durata fiecărei secvenţe. Timpul de prelevare pentru fiecare secvenţă trebuie să fie de cel puţin 20 secunde pentru metoda cu filtru unic şi de cel puţin 60 secunde pentru metoda cu filtre multiple. 

În cazul sistemelor fără dispozitiv de derivaţie, timpul de prelevare trebuie să fie pentru fiecare secvenţă de cel puţin 60 secunde pentru metodele cu filtru unic şi cu filtre multiple. 

3.7.6. Parametri privind motorul

Turaţia şi sarcina motorului, temperatura aerului de aspiraţie, debitul de combustibil, debitul de aer şi al gazelor de evacuare trebuie măsurate pentru fiecare secvenţă după stabilizarea motorului. 

Dacă măsurarea debitului gazelor de eşapament sau măsurarea debitului de aer şi consumului de combustibil nu este posibilă, aceşti parametri pot fi calculaţi folosind metoda carbonului şi oxigenului echivalent (vezi subanexa nr. 1 pct. 1.2.3). 

Orice date adiţionale pentru calculare vor fi înregistrate (vezi subanexa nr. 3 pct. 1.1 şi 1.2). 

3.8. Reetalonarea analizoarelor

După încercarea pentru măsurarea emisiilor, un gaz de punere la zero şi acelaşi gaz de reglare a sensibilităţii se utilizează în scopul reverificării analizoarelor. Dacă diferenţa dintre rezultatele obţinute înainte şi după încercare este mai mică de 2 % din valoarea gazului de reglare a sensibilităţii, încercarea se consideră a fi acceptabilă. 

4. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII (ÎNCERCAREA NRTC) 

4.1. Introducere

În anexa nr. 3 subanexa nr. 4, încercarea NRTC este descrisă ca o succesiune secundă – cusecundă de valori normalizate de turaţie şi cuplu, aplicabile tuturor motoarelor diesel acoperite de prezenta hotărâre de guvern. Pentru efectuarea încercării într-un stand de încercări, valorile normalizate sunt transformate în valori reale pentru fiecare motor supus încercării, pe baza curbei diagramei motorului. Transformarea menţionată este denumită denormalizare, iar ciclul de încercare ce rezultă este denumit ciclu de referinţă al motorului supus încercării. Cu aceste valori de referinţă ale turaţiei şi cuplului se execută ciclul în standul de încercări şi se înregistrează valorile de reacţie ale turaţiei şi cuplului motor. Pentru validarea încercării, după terminarea acesteia, se efectuează o analiză de regresie a valorilor de referinţă şi de reacţie ale turaţiei şi ale momentului motor. 

4.1.1. Se interzice utilizarea dispozitivelor de invalidare sau aplicarea strategiilor iraţionale pentru controlul emisiilor. 

4.2. Procedura de realizare a diagramei motorului

Atunci când se execută o încercare NRTC într-un stand de încercări, este necesar să se realizeze diagrama motorului înainte de a se executa ciclul de încercare, în vederea determinării curbei turaţie/cuplu. 

4.2.1. Determinarea gamei de turaţii a diagramei

Turaţia minimă şi cea maximă ale diagramei se definesc după cum urmează:

– turaţia minimă a diagramei = turaţie de mers în gol;

– turaţia maximă a diagramei = n_sup × 1,02 sau turaţia la care cuplul la sarcină totală scade la zero, reţinând-se valoarea mai mică dintre acestea două (unde n_sup este turaţia superioară, definită ca cea mai mare turaţie a motorului la care este furnizată 70 % din puterea nominală). 

4.2.2. Curba de trasare a diagramei motorului

Motorul este încălzit şi adus la puterea maximă pentru a se stabiliza parametrii săi în conformitate cu recomandările producătorului şi cu normele din domeniul motoarelor. După stabilizarea motorului, se înregistrează diagrama motorului în conformitate cu procedurile descrise în continuare:

4.2.2.1. Diagrama tranzitorie

a) Motorul nu este sub sarcină şi funcţionează în gol. 

b) Motorul funcţionează la poziţia de sarcină totală a pompei de injecţie, la turaţia minimă a diagramei. 

c) Turaţia motorului se măreşte cu un raport mediu de 8 ± 1 min^-1/secundă, între turaţiile minimă şi maximă ale diagramei. Punctele de turaţie şi de moment motor se înregistrează cu o frecvenţă de cel puţin un punct pe secundă. 

4.2.2.2. Diagrama progresivă

a) Motorul nu este sub sarcină şi funcţionează în gol. 

b) Motorul funcţionează la poziţia de sarcină totală a pompei de injecţie, la turaţia minimă a diagramei. 

c) Menţinându-se sarcina totală, turaţia minimă a diagramei se menţine timp de cel puţin 15 secunde şi se înregistrează valoarea medie a cuplului pe durata ultimelor 5 secunde. Curba momentului motor maxim de la turaţia minimă la cea maximă a diagramei se determină cu creşteri ale turaţiei de cel mult 100 ±20 min^-1. Durata de menţinere pe fiecare punct de încercare este de 15 secunde, iar momentul motor mediu se înregistrează pe parcursul ultimelor 5 secunde

4.2.3. Obţinerea curbei diagramei motorului

Toate punctele datelor înregistrate la pct. 4.2.2 se unesc prin interpolare lineară. Curba momentului motor rezultată constituie curba diagramei motorului şi se utilizează la transformarea valorilor normalizate ale momentului motor din programarea frânei (anexa nr. 4, subanexa nr. 4) în valori efective ale momentului motor pentru ciclul de încercare, în conformitate cu descrierea de la pct. 4.3.3. 

4.2.4. Alte metode de obţinere a diagramei motorului

În cazul în care un producător consideră că metodele de realizare a diagramei menţionate anterior nu sunt sigure sau reprezentative pentru un anumit tip de motor, se pot utiliza alte metode de realizare a diagramei motorului. Metodele respective trebuie să urmărească, ca şi metodele menţionate anterior, determinarea momentului motor maxim disponibil la toate turaţiile atinse în timpul ciclurilor de încercare. Metodele care, din motive de siguranţă sau de reprezentativitate, se abat de la metodele de realizare a diagramei motorului specificate la prezentul punct trebuie să fie aprobate de părţile interesate, împreună cu justificarea utilizării acestora. În niciun caz curba momentului motor nu va putea fi obţinută plecând de la turaţii descrescătoare pentru motoare cu regulator sau turbocompresor. 

4.2.5. Repetarea încercărilor

Nu este necesară realizarea diagramei motorului înaintea fiecărui ciclu de încercare. Diagrama unui motor trebuie să fie refăcută înaintea unui ciclu de încercări, numai în cazul în care: 

– de la ultima realizare a diagramei a trecut un timp excesiv de îndelungat, conform aprecierilor tehnice, sau 

– motorul a suferit modificări fizice sau reetalonări susceptibile de a-i influenţa performanţele. 

4.3. Elaborarea ciclului de încercare de referinţă

4.3.1. Turaţia de referinţă

Turaţia de referinţă (n_ref) corespunde valorilor de 100% ale turaţiei normalizate specificate în programarea frânei (din anexa nr. 3, subanexa nr. 4). Este evident că ciclul real al motorului care rezultă din denormalizare la turaţia de referinţă depinde în mare măsură de alegerea turaţiei de referinţă corespunzătoare. Turaţia de referinţă se defineşte astfel:

n_ref = turaţia inferioară + 0,95 × (turaţie superioară – turaţie inferioară) 

(turaţia superioară este cea mai mare turaţie a motorului la care acesta furnizează 70 % din puterea nominală, în timp ce turaţia inferioară este turaţia cea mai mică a motorul la care se furnizează 50 % din puterea nominală a motorului). 

4.3.2. Denormalizarea turaţiei motorului

Denormalizarea turaţiei se realizează cu ajutorul formulei următoare:

% turaţie x (turaţie de referinţă – turaţie de ralanti

Turaţie efectivă = ----------------------------------------------------------------- + turaţie de ralanti

100

4.3.3. Denormalizarea momentului motor

Valorile momentului motor în programarea frânei cuplată la motor (anexa nr. 3, subanexa nr. 4) sunt normalizate până la momentul motor maxim la turaţia corespunzătoare. Valorile momentului motor pentru ciclul de referinţă se denormalizează cu ajutorul diagramei motorului determinate în conformitate cu descrierea de la pct. 4.2.2, după cum urmează:

% moment motor x moment motor maxim

moment motor efectiv = -------------------------------------------------------,

100

pentru turaţia efectivă corespunzătoare determinată în conformitate cu descrierea de la pct. 4.3.2. 

4.3.4. Exemplu de procedură de denormalizare

De exemplu, se denormalizează următorul punct de încercare:

procent turaţie                    = 43%

procent moment motor       = 82%

Fiind date următoarele valori:

Turaţia de referinţă = 2200 min^-1

Turaţia în gol                      = 600 min^-1

se obţine:

,

cu moment motor maxim de 700 Nm rezultat din diagramă, la turaţia de 1288 min^-1:

 

4.4. Frâna

4.4.1. În cazul utilizării unui traductor de forţă, semnalul momentului motor este transferat arborelui motorului şi trebuie să se ţină seama de inerţia frânei. Momentul motor efectiv al motorului este suma dintre momentul motor citit pe traductorul de forţă şi momentul de inerţie al frânei înmulţit cu acceleraţia unghiulară. Sistemul de comandă trebuie să efectueze acest calcul în timp real. 

4.4.2. Dacă motorul este supus încercării cu ajutorul unei frâne cu curenţi Foucault, se recomandă ca numărul de puncte de încercare unde diferenţa T_sp = 2 x π x ṅ_sp x Θ_D este mai mică de 5 % din momentul motor maxim să nu depăşească 30 (unde T_sp este momentul cerut, ṅ_sp este derivata turaţiei motorului şi Θ_D este inerţia de rotaţie a frânei cu curenţi Foucault) 

4.5. Efectuarea încercării pentru măsurarea emisiilor

Diagrama prezentată în continuare descrie diferitele etape ale încercării:

 

 

Înainte de ciclul de măsurători, se pot executa unul sau mai multe cicluri preliminare, după caz, pentru verificarea motorului, a standului de încercare şi a sistemelor de emisii. 

4.5.1. Pregătirea filtrelor de prelevare a probelor

Înainte cu cel puţin o oră de începerea încercării, fiecare filtru se introduce într-un recipient Petri, care este protejat împotriva prafului şi care permite schimbul de aer şi care este amplasat într-o cameră de cântărire pentru stabilizare. 

La sfârşitul perioadei de stabilizare, fiecare filtru se cântăreşte şi greutatea acestuia se înregistrează. Filtrul se păstrează apoi într-un recipient Petri închis sau într-un port-filtru închis ermetic până la momentul încercării. Filtrul se utilizează în termen de 8 ore de la scoaterea sa din camera de cântărire. Greutatea cântărită în laborator a acestuia se înregistrează. 

4.5.2. Instalarea echipamentelor de măsurare

Instrumentele şi sondele de prelevare a probelor se instalează conform instrucţiunilor. În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, conducta de eşapament din spate se conectează la acest sistem. 

4.5.3. Punerea în funcţiune şi precondiţionarea sistemului de diluare şi a motorului

Sistemul de diluare şi motorul se pun în funcţiune şi se încălzesc. Sistemul de prelevare este precondiţionat punând motorul să funcţioneze la turaţia nominală şi la sarcina totală cel puţin 20 minute, simultan cu funcţionarea sistemului de prelevare a probelor în circuit derivat sau a sistemului CVS în circuit direct cu sistem de diluare secundar. Probele tehnologice de emisii de particule sunt apoi prelevate. Nu este necesară stabilizarea sau cântărirea filtrelor pentru particule care pot fi apoi aruncate. Elementele de filtrare se pot schimba în timpul condiţionării, cu condiţia ca durata totală de prelevare a probelor care traversează filtrele şi sistemul de prelevare să fie mai mare de 20 de minute. Debitul se reglează la valori care să corespundă aproximativ cu cele selectate pentru încercarea în regim tranzitoriu. Începând de la sarcina totală, aceasta se reduce la nivelul necesar pentru a nu depăşi temperatura de maxim 191 °C în zona de prelevare a particulelor în condiţiile menţinerii turaţiei nominale. 

4.5.4. Punerea în funcţiune a sistemului de prelevare de particule

Sistemul de prelevare a particulelor se pune în funcţiune şi trebuie să funcţioneze în derivaţie. Concentraţia de fond a particulelor în aerul de diluare se poate determina prin prelevarea de probe din aerul de diluare înaintea intrării gazelor de eşapament în tunelul de diluare. Este de preferat ca proba de particule să se colecteze în timpul ciclului în condiţii tranzitorii, dacă se utilizează un alt sistem de prelevare a probelor de particule. În caz contrar, se poate utiliza sistemul de prelevare a probelor de particule în ciclu tranzitoriu. În cazul în care se utilizează aer de diluare filtrat este suficientă efectuarea unei singure măsurători înainte sau după încercare. În cazul în care aerul de diluare nu este filtrat, măsurătorile trebuie să se efectueze înaintea iniţierii ciclului şi după încheierea ciclului şi se calculează media valorilor. 

4.5.5. Reglajul sistemului de diluare

Debitul total de gaze de eşapament diluate într-un sistem de diluare în circuitul direct sau debitul de gaze de eşapament diluate într-un sistem de diluare în circuit derivat se reglează astfel încât să se elimine condensarea apei în sistem şi să se obţină o temperatură la intrare în filtru cuprinsă între 315 K (42 °C) şi 325 K (52 °C). 

4.5.6. Etalonarea analizoarelor

Analizoarele de emisii se aduc la zero şi se etalonează. Dacă se utilizează saci pentru probe, aceştia trebuie să fie vidaţi. 

4.5.7. Procedura de punere în funcţiune a motorului

Motorul stabilizat se pune în funcţiune în termen de 5 minute de la terminarea încălzirii, în conformitate cu procedura de punere în funcţiune recomandată de producător în manualul de utilizare, cu ajutorul fie a unui demaror de serie, fie a frânei. Opţional, încercarea se poate iniţia în 5 minute de la faza de precondiţionare a motorului fără a opri motorul, când acesta a fost adus în regim de mers la relanti. 

4.5.8. Efectuarea ciclului

4.5.8.1. Desfăşurarea încercării

Desfăşurarea încercării începe cu pornirea motorului, dacă acesta a fost oprit după faza de precondiţionare sau cu motorul în regim de mers la relanti când se porneşte direct din faza de precondiţionare cu motorul în funcţiune. Încercarea se realizează în conformitate cu ciclul de referinţă descris în anexa nr. 3, subanexa nr. 4. Punctele de reglaj care stabilesc turaţia şi momentul motor sunt determinate la 5 Hz (se recomandă 10 Hz) sau mai mult. Punctele de reglare se calculează prin interpolare lineară între punctele de reglaj la 1 Hz din ciclul de referinţă. Turaţia şi momentul motor de reacţie se înregistrează cel puţin o dată la fiecare secundă pe durata ciclului de încercare şi semnalele pot fi filtrate pe cale electronică. 

4.5.8.2. Răspunsul analizoarelor

În cazul în care ciclul de încercare începe direct din faza de precondiţionare, punerea în funcţiune a echipamentului de măsură se face concomitent cu punerea în funcţiune a motorului sau cu începerea procesului de realizare a încercării, după cum urmează: 

– se începe colectarea sau analiza aerului de diluare, în cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct; 

– se începe colectarea sau analiza gazelor de eşapament brute sau diluate, în funcţie de metoda utilizată; 

– se începe măsurarea cantităţii de gaze de eşapament, precum şi a temperaturilor şi presiunilor necesare; 

– se începe înregistrarea debitului masic de gaz de eşapament, în cazul efectuării analizei gazelor de eşapament brute; 

– se începe înregistrarea datelor de reacţie ale turaţiei şi momentului motor de la frână. 

În cazul măsurării concentraţiei gazelor de eşapament brute, concentraţiile emisiilor (HC, CO şi NO_x) şi debitul masic al gazelor de eşapament se măsoară în mod continuu şi se stochează la o frecvenţă de cel puţin 2 Hz într-un sistem computerizat. 

Toate celelalte date se pot înregistra la o frecvenţă de cel puţin 1 Hz. Pentru analizoarele analogice, răspunsul este înregistrat, iar datele de etalonare se pot utiliza fie prin conectare la reţea, fie fără conectare, în timpul evaluării datelor. 

În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, hidrocarburile (HC) şi NO_x se măsoară în mod continuu în tunelul de diluare cu o frecvenţă de cel puţin 2 Hz. Concentraţiile medii se determină prin integrarea semnalelor analizorului de pe toată durata ciclului de încercare. Timpul de răspuns al sistemului nu trebuie să fie mai mare de 20 secunde şi trebuie să fie coordonat cu fluctuaţiile debitului volumic al probei de volum constant şi cu abaterile de la timpul de prelevare a probelor de la durata ciclului de încercare, dacă este cazul. Concentraţiile de CO şi CO₂ se calculează prin integrare sau prin analiza concentraţiilor din sacul de probe colectate pe durata unui ciclu. Concentraţiile acestor gaze poluante din aerul de diluare se calculează prin integrarea sau prin analiza aerului de diluare colectat într-un sac de prelevare. Toţi ceilalţi parametri care trebuie să fie măsuraţi se înregistrează cu o frecvenţă de cel puţin o măsurătoare pe secundă (1Hz). 

4.5.8.3. Prelevarea probelor de particule

La pornirea motorului sau la iniţierea procesului de realizare a încercării, în cazul în care ciclul începe direct din faza de precondiţionare, sistemul de prelevare a probelor de particule se comută de la modul de derivaţie la modul de colectare a probelor de particule. 

În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit derivat, pompa sau pompele de prelevare a probelor se reglează astfel încât în sonda de prelevare a probelor de particule sau în tubul de transfer să se asigure un debit proporţional cu debitul masic al gazelor de eşapament. 

În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, pompa sau pompele pentru prelevarea probelor se reglează astfel încât în sonda de prelevare a probelor de particule sau tubul de transfer să se asigure un debit în limitele a ± 5 % din debitul reglat. Dacă se procedează la compensarea debitului (de exemplu, controlul proporţional al debitului de prelevare), trebuie să se demonstreze că raportul dintre debitul în tunelul principal şi debitul probei de prelevare de particule nu variază cu mai mult de ± 5 % faţă de valoarea sa reglată (cu excepţia probelor prelevate în primele 10 secunde ). 

Notă: În cazul unei diluări duble, debitul probei de prelevare este dat de diferenţa netă dintre debitul ce traversează filtrele pentru prelevarea probelor şi debitul de aer de diluare secundar. 

Trebuie să se înregistreze valorile medii ale temperaturii şi presiunii la contorul (contoarele) de gaze sau la intrarea în instrumentele de măsurare a debitului. Dacă debitul reglat nu poate fi menţinut pe durata întregului ciclul (în limitele a ± 5 %) datorită cantităţii mari de particule depuse pe filtru, încercarea se anulează. Încercarea se reia utilizând un debit mai mic şi/sau un filtru de diametru mai mare. 

4.5.8.4. Oprirea motorului

Dacă motorul se opreşte în timpul ciclului de încercare, se procedează la precondiţionarea şi repornirea acestuia şi la repetarea încercării. Încercarea se anulează în cazul în care apar defecţiuni la oricare dintre echipamentele de încercare utilizate în timpul ciclului de încercare. 

4.5.8.5. Operaţii după încercare

La sfârşitul încercării, se opresc următoarele: debitul masic de gaze de eşapament, debitul volumic al gazului de eşapament diluat, debitul de gaze în sacii de colectare a probelor, precum şi pompa pentru prelevarea particulelor. Pentru un sistem cu analizor integrator, prelevarea probelor continuă până la epuizarea timpului de răspuns al sistemului. 

În cazul în care sunt utilizaţi saci de colectare, se analizează concentraţiile acestora cât mai repede posibil şi în niciun caz mai târziu de 20 minute de la încheierea ciclului de încercare. 

După încercarea pentru măsurarea emisiilor, un gaz de punere la zero şi acelaşi gaz de reglare a sensibilităţii se utilizează în scopul reverificării analizoarelor. Dacă diferenţa dintre rezultatele obţinute înainte şi după încercare este mai mică de 2 % din valoarea gazului de reglare a sensibilităţii, încercarea se consideră a fi acceptabilă. 

Filtrele pentru reţinerea particulelor trebuie să fie readuse în camera de cântărire în termen de cel mult o oră de la terminarea încercării. Filtrele se condiţionează timp de cel puţin o oră înainte de cântărire într-un recipient Petri, care este protejat împotriva contaminării cu praf şi care permite schimbul de aer. 

Greutatea brută a filtrelor se înregistrează. 

4.6. Verificarea executării încercării

4.6.1. Decalajul datelor

Pentru a diminua erorile sistematice care apar ca efect al intervalului de timp scurs între valorile de reacţie şi cele ale ciclului de referinţă, întreaga succesiune de semnale de reacţie ale turaţiei şi momentului motorului se pot avansa sau întârzia în timp în funcţie de succesiunea turaţiei şi a momentului de referinţă. Dacă semnalele de reacţie sunt decalate, atât turaţia, cât şi momentul trebuie să fie decalate cu aceeaşi valoare şi în aceeaşi direcţie. 

4.6.2. Calcularea lucrului mecanic al ciclului

Pentru calcularea lucrului mecanic W_ef (kWh) al ciclului efectiv se utilizează fiecare pereche de valori de reacţie ale turaţiei şi ale momentului motorului înregistrate. Lucrul mecanic W_ef al ciclului efectiv se utilizează pentru compararea cu lucrul mecanic W_ref al ciclului de referinţă şi pentru calculul emisiilor specifice. Aceeaşi metodă se utilizează la integrarea atât a puterii de referinţă, cât şi a puterii efective a motorului. Dacă trebuie să se determine valorile situate între valori de referinţă sau de măsurători adiacente, se utilizează interpolarea lineară. 

La integrarea lucrului mecanic al ciclului de referinţă şi al celui efectiv, valorile de moment motor negative se aduc la zero şi se iau în calcul. În cazul în care integrarea se realizează la o frecvenţă mai mică de 5 Hz şi dacă, în timpul unui interval de timp dat, valoarea momentului motor variază de la valori pozitive la valori negative sau de la valori negative la valori pozitive, se calculează porţiunea negativă şi se aduce la zero. Partea pozitivă se include în valoarea integrată. 

W_ef trebuie să se încadreze între – 15 % şi + 5 % faţă de W_ref. 

4.6.3. Statistici de validare a ciclului de încercare

Pentru turaţie, moment motor şi putere, se realizează regresiile lineare ale valorilor de reacţie în raport cu valorile de referinţă. Această operaţie se realizează după fiecare decalare a datelor de reacţie, dacă se alege această variantă. 

Se utilizează metoda celor mai mici pătrate, ecuaţia optimă având următoarea formă:

y = mx + b

unde:

y = valoarea (reală) de reacţie a turaţiei (min^-1), a momentului motor (Nm) sau a puterii (kW) 

m = panta dreptei de regresie

x = valoarea de referinţă a turaţiei (min^-1), a momentului motor (N·m) sau a puterii (kW) 

b = ordonata la origine a dreptei de regresie

Pentru fiecare linie de regresie se calculează eroarea tip de estimări (ES) a valorilor pentru y / x şi coeficientul de determinare (r²). 

Se recomandă ca analiza respectivă să se realizeze la 1 Hz. Pentru ca o încercare să fie considerată valabilă, trebuie să fie satisfăcute criteriile din tabelul 1:

 

Doar pentru analiza regresiei se admite eliminarea de momente înaintea calculării regresiei, în conformitate cu indicaţiile din tabelul 2. Cu toate acestea, momentele respective nu trebuie să fie eliminate la calcularea lucrului mecanic al ciclului şi emisiilor. Un punct de funcţionare la relanti se defineşte ca fiind un punct care are un moment motor de referinţă normalizat de 0% şi o turaţie de referinţă normalizată de 0%. Eliminarea punctelor se poate aplica întregului ciclu sau doar parţial. 

 

Subanexa nr. 1

 

METODE DE MĂSURARE ŞI PRELEVAREA PROBELOR

 

1. METODE DE MĂSURARE ŞI PRELEVARE A PROBELOR (ÎNCERCAREA NRTC) 

Gazele şi particulele emise de motorul supus încercării se măsoară prin metodele descrise în anexa nr. 6. Metodele din anexa nr. 6 descriu sistemele analitice recomandate pentru emisiile de gaze (pct. 1.1) şi metodele recomandate pentru sistemele de diluare şi de prelevare a probelor pentru particule (pct. 1.2). 

1.1. Specificaţie referitoare la frână

Se utilizează o frână pentru motoare cu caracteristici specifice pentru realizarea ciclului de încercare descris în anexa nr. 3, pct. 3.7.1. Aparatele pentru măsurarea momentului motor şi a turaţiei trebuie să permită măsurarea puterii între limitele date. Pot fi necesare calcule suplimentare. Precizia aparatelor de măsură trebuie să nu depăşească toleranţele maxime pentru cifrele prezentate la pct. 1.3 . 

1.2. Debitul gazelor de eşapament

Debitul gazelor de eşapament se determină prin una din metodele menţionate la punctele 1.2.1

1.2.4. 

1.2.1. Metoda de măsurare directă

Măsurarea directă a debitului de gaze de eşapament cu ajutorul debitmetrului de tip Venturi sau al unui sistem de măsurare echivalent (pentru detalii a se vedea standardul ISO 5167:2000). 

Notă:

Măsurarea directă a debitului de gaze este o sarcină dificilă. Trebuie luate măsuri de prevedere pentru evitarea erorilor de măsurare care vor determina erori ale valorilor emisiilor. 

1.2.2. Metoda de măsurare a debitului de aer şi a combustibilului

Măsurarea debitului de aer şi de combustibil. 

Se utilizează debitmetre de aer şi debitmetre de combustibil având o precizie conformă cu cea specificată la pct. 1.3. 

Debitul de gaze de eşapament se calculează după următoarea formulă:

G_EXHW = G_AIRW +G_FUEL (pentru masa gazelor de eşapament umede) 

1.2.3. Metoda carbonului echivalent

Calculul masei gazelor de eşapament pe baza consumului de combustibil şi al concentraţiilor gazelor de eşapament prin metoda carbonului echivalent (anexa nr. 3, subanexa nr. 3). 

1.2.4. Metoda de măsurare a unui gaz marcator

Această metodă constă în măsurarea concentraţiei unui gaz marcator în gazele de eşapament. 

Se injectează o cantitate cunoscută de gaz inert (de exemplu: heliu pur) în fluxul de gaze de eşapament cu rol de gaz marcator. Gazul marcator se amestecă şi se diluează cu gazele de eşapament, dar trebuie să nu reacţioneze în conducta de eşapament. Se măsoară apoi concentraţia acestui gaz din proba de gaze de eşapament. 

Pentru a asigura amestecarea completă a gazului marcator, sonda de prelevare a probelor de gaze de eşapament trebuie să se amplaseze la o distanţă cel puţin egală cu 1 metru sau cu de 30 de ori diametrul conductei de eşapament, reţinându-se valoarea cea mai mare dintre acestea două, în aval de punctul de injecţie a gazului marcator. Sonda de prelevare a probelor se poate amplasa mai aproape de punctul de injectare, cu condiţia ca amestecarea completă să fie verificată prin compararea concentraţiei de gaz marcator cu concentraţia de referinţă atunci când gazul marcator este injectat în amonte de ieşirea din eşapament. 

Debitul gazului marcator se reglează astfel încât concentraţia gazului marcator la turaţia de mers în gol a motorului, după amestecare, să devină mai mică decât scara completă a analizorului de gaz marcator. 

Debitul de gaz de eşapament se calculează cu formula următoare:

unde:

G_EXHW = debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament, (kg/s) 

G_T = debitul gazului marcator, (cm³/min) 

conc_mix = concentraţia instantanee a gazului marcator după amestecare, (ppm) 

ρ_EXH = densitatea gazelor de eşapament, (kg/m³) 

conc_a = concentraţia de fond a gazului marcator în aerul de aspiraţie, (ppm) 

Concentraţia de fond a gazului marcator (conc_a) se poate determina făcând media între concentraţiile de fond măsurate imediat înainte şi după executarea încercării. 

În cazul în care concentraţia de fond este mai mică de 1 % din concentraţia gazului marcator după amestecare (conc_mix) la debitul maxim de gaze de eşapament, concentraţia de fond se poate neglija. 

Ansamblul sistemului trebuie să respecte specificaţiile referitoare la precizia de măsurare pentru debitul de gaz de eşapament şi trebuie să fie etalonat în conformitate cu subanexa nr. 2, pct. 1.11.2. 

1.2.5. Metoda de măsurare a debitului de aer şi a raportului aer/combustibil

Această metodă constă în calcularea masei gazelor de eşapament pe baza debitului de aer şi a raportului dintre aer şi combustibil. Debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament se calculează cu formula următoare:

A/F = 14,5

unde:

A/F_st = raportul stoechiometric aer/combustibil, (kg/kg) 

λ = raportul relativ aer/combustibil

conc _CO2 = concentraţia de CO₂ (în condiţii uscate), (%) 

conc _CO = concentraţia de CO (în condiţii uscate), ppm

conc _HC = concentraţia de HC (în condiţii uscate), ppm

Notă: Calculul se referă la un combustibil diesel cu un raport H/C egal cu 1,8. 

Debitmetrul de aer trebuie să fie conform specificaţiilor de precizie indicate în tabelul 3, analizorul de CO₂ utilizat trebuie să fie conform specificaţiilor de la secţiunea 1.4.1 şi ansamblul sistemului trebuie să fie conform specificaţiilor de precizie pentru debitul de gaze de eşapament. 

Opţional, pentru măsurarea raportului relativ aer/combustibil în conformitate cu specificaţiile de la secţiunea 1.4.4. se poate utiliza un dispozitiv de măsurare a raportului aer/combustibil, cum ar fi un senzor de tip zirconiu. 

1.2.6. Debitul total de gaze de eşapament diluate

În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, debitul total de gaze de eşapament diluate (G_TOTW) se măsoară cu PDP, CFV sau SSV (anexa nr. 6, pct. 1.2.1.2). Precizia măsurătorii trebuie să fie în conformitate cu dispoziţiile din anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 2.2. 

1.3. Precizia

Etalonarea tuturor aparatelor de măsură trebuie să se efectueze în conformitate cu standardele naţionale sau internaţionale şi trebuie să fie conformă cu cerinţele prevăzute în tabelul 3:

1.4. Determinarea componenţilor gazoşi

1.4.1. Specificaţii generale pentru analizoare

Analizoarele trebuie să poată efectua măsurători într-o plajă corespunzătoare de precizie necesare pentru măsurarea concentraţiilor componenţilor din gazele de eşapament (pct. 1.4.1.1). Se recomandă ca analizoarele să fie alese astfel încât să poată măsura o concentraţie situată între 15% şi 100 % din întreaga scală a aparatului. 

Concentraţiile mai mici de 15 % din întreaga scală sunt, de asemenea, acceptabile cu condiţia ca valoarea maximă a scalei să fie de 155 ppm (sau ppm C) sau mai mică, sau să se utilizeze sisteme de achiziţie a datelor (calculatoare, baze de date) care să asigure o precizie suficientă şi o rezoluţie mai mică de 15 % din întreaga scală. În acest caz trebuie să se realizeze etalonări suplimentare pentru a garanta exactitatea curbelor de etalonare (anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 1.5.5.2). 

Compatibilitatea electromagnetică (EMC) a aparatelor trebuie să fie la un nivel adecvat care să reducă la minimum erorile suplimentare. 

1.4.1.1. Eroarea de măsurare

Abaterea analizorului de la punctul de etalonare nominal trebuie să nu fie mai mare de ± 2% din indicaţie sau de ± 0,3% din întreaga scală, reţinându-se valoarea cea mai mare dintre acestea două. 

Notă: În sensul prezentei, precizia se defineşte ca fiind abaterea valorii măsurate de analizor faţă de valorile nominale de etalonare în care s-a utilizat un gaz de etalonare

(≡ valoarea reală). 

1.4.1.2. Repetabilitatea

Repetabilitatea, definită ca fiind de 2,5 ori abaterea standard a 10 valori consecutive corespunzătoare unei etalonări date sau a unui gaz pentru reglarea sensibilităţii date, trebuie să nu fie mai mare de ± 1 % din concentraţia la întreaga scală pentru fiecare interval de măsurare utilizat peste 155 ppm (sau ppm C) sau de ± 2 % din fiecare interval utilizat sub 155 ppm (sau ppm C). 

1.4.1.3. Zgomot

Răspunsul unui vârf faţă de altul al analizorului de gaze de aducere la zero şi de etalonare sau la gaze de reglare a sensibilităţii pe orice durată de 10 secunde trebuie să nu fie mai mare de ±2 % din scara completă pentru toate intervalele de măsurare utilizate. 

1.4.1.4. Abaterea de zero

Abaterea de zero pe o durată de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din întreaga scală pentru cel mai mic interval de măsurare utilizat. Răspunsul de zero se defineşte ca fiind răspunsul mediu, inclusiv zgomotul, la un gaz de aducere la zero într-un interval de timp de 30 secunde. 

1.4.1.5. Abaterea de etalonare

Abaterea de etalonare pe durata unei perioade de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din întreaga scală pentru cel mai mic interval de măsurare utilizat. Etalonarea se defineşte ca fiind diferenţa dintre răspunsul de etalonare şi răspunsul de zero. Răspunsul de etalonare se defineşte ca fiind răspunsul mediu, inclusiv zgomotul, la un gaz de reglare a sensibilităţii într-un interval de timp de 30 secunde. 

1.4.2. Uscarea gazelor

Dispozitivul opţional utilizat pentru uscarea gazelor trebuie să aibă un efect minim asupra concentraţiei de gaze măsurate. Nu se acceptă agenţii chimici de uscare ca metodă de eliminare a apei din proba de gaz. 

1.4.3. Analizoarele

Punctele 1.4.3.1.—1.4.3.5. din prezenta subanexă descriu principiile de măsurare care trebuie să fie utilizate. O descriere detaliată a sistemelor de măsurare este redată în anexa nr. 6. 

Gazele care urmează să fie supuse măsurătorilor trebuie să fie analizate cu ajutorul aparatelor descrise în continuare. Pentru analizoarele neliniare se admite utilizarea circuitelor de liniarizare. 

1.4.3.1. Analiza oxidului de carbon (CO) 

Analizorul de oxid de carbon trebuie să fie un analizor fără dispersie cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

1.4.3.2. Analiza bioxidului de carbon (CO₂) 

Analizorul pentru bioxid de carbon trebuie să fie un analizor fără dispersie cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

1.4.3.3. Analiza hidrocarburilor (HC) 

Analizorul pentru hidrocarburi trebuie să fie un detector cu flacără ionizată, încălzit (HFID), constituit din detector, supape, conducte etc., încălzite pentru a menţine temperatura gazului la 463 K (190 °C) ±10 K. 

1.4.3.4. Analiza oxizilor de azot (NO_x) 

Analizorul pentru oxizi de azot trebuie să fie un detector cu chemiluminiscenţă (CLD) sau detector cu chemiluminiscenţă încălzit (HCLD), prevăzut cu un convertizor NO₂ / NO, dacă măsurarea se efectuează în condiţii uscate. În cazul în care măsurătoarea se efectuează în condiţii umede, se utilizează un aparat HCLD cu convertizorul menţinut la o temperatură mai mare de 328 K (55 °C), cu condiţia să se verifice ca efectul de atenuare al apei (anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 1.9.2.2.) să fie satisfăcător. 

Atât pentru aparatele CLD, cât şi pentru aparatele HCLD temperatura peretelui de pe traseul de prelevare a probelor este menţinută între 328 K la 473 K (55 °C- 200 °C) până la convertizor, pentru măsurători în condiţii uscate, şi până la analizor, pentru măsurători în condiţii umede. 

1.4.4. Măsurarea raportului aer / combustibil

Aparatura de măsurat a raportului aer / combustibil utilizată pentru determinarea debitului de gaz de eşapament prin metoda descrisă la pct. 1.2.5. trebuie să fie un senzor cu o plajă largă de măsurare a raportului aer/combustibil sau o sondă lambda de tip zirconiu. 

Senzorul se montează direct pe conducta de eşapament, unde temperatura gazelor de eşapament este suficient de mare pentru a elimina condensarea apei. 

Precizia senzorului prevăzut cu elemente electronice încorporate trebuie să se situeze între următoarele limite:

± 3 % din valoarea măsurată pentru λ < 2

± 5 % din valoarea măsurată pentru 2 ≤ λ < 5

± 10 % din valoarea măsurată pentru λ ≥ 5. 

Pentru a satisface precizia specificată anterior, senzorul se supune etalonării în conformitate cu specificaţiile producătorului instrumentului. 

1.4.5. Prelevarea probelor de emisii gazoase

Sondele pentru prelevarea emisiilor de gaze trebuie să fie amplasate pe cât posibil la o distanţă cel puţin egală cu 0,5 m sau la de trei ori diametrul ţevii de eşapament, reţinând-se valoarea cea mai mare dintre acestea două, în amonte de orificiul de ieşire din sistemul de eşapament al gazelor şi suficient de aproape de motor, pentru a asigura o temperatură a gazelor de eşapament de cel puţin 343 K (70 °C) în sondă. 

Pentru un motor policilindric echipat cu colector de eşapament ramificat, orificiul de intrare în sondă trebuie să fie amplasat suficient de departe în aval, astfel încât să se asigure o probă reprezentativă pentru nivelul mediu al emisiilor de gaze de eşapament de la toţi cilindrii. Pentru motoarele policilindrice echipate cu grupuri distincte de colectoare, cum ar fi motoarele în „V”, se admite colectarea unei probe de pe fiecare grup considerat individual şi calcularea unei medii a nivelului emisiilor de gaze de eşapament. Se pot utiliza şi alte metode în cazul în care s-a dovedit corelarea acestora cu metodele descrise. Pentru calcularea nivelului emisiilor din gazele de eşapament se utilizează debitul masic total al gazelor de eşapament motor. 

În cazul în care compoziţia gazelor de eşapament este influenţată de un sistem de posttratare a acestora, prelevarea probei de gaze de eşapament trebuie efectuată în amonte de sistemul respectiv în încercările de la faza I şi în aval de acest dispozitiv pentru încercările de la faza II. În cazul în care pentru determinarea particulelor se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, emisiile din gaze se pot determina şi în gazele de eşapament diluate. Sondele de prelevare a probelor trebuie să fie amplasate în apropiere de sonda de prelevare a particulelor din tunelul de diluare (anexa nr. 6, pct. 1.2.1.2 pentru tunelul de diluare DT şi pct. 1.2.2 pentru sonda de prelevare particule PSP). Concentraţiile de CO şi CO₂ se pot determina prin colectarea probei într-un sac şi măsurarea ulterioară a concentraţiilor din sacul care conţine proba. 

1.5. Determinarea particulelor

Pentru determinarea particulelor este necesar un sistem de diluare. Diluarea se poate realiza printr-un sistem de diluare în circuit derivat sau printr-un sistem de diluare în circuit direct. Debitul sistemului de diluare trebuie să fie suficient de mare pentru a elimina complet condensarea apei din sistemele de diluare şi de prelevare a probelor şi pentru a menţine temperatura gazelor de eşapament diluate între 315 K (42 °C) şi 325 K (52 °C), imediat în amonte de port-filtre. În cazul în care umiditatea aerului este mare, se admite dezumidificarea aerului de diluare înainte de intrarea în sistemul de diluare. În cazul în care temperatura ambiantă este mai mică de 293 K (20 °C), se recomandă preîncălzirea aerului de diluare la o temperatură superioară limitei de 303 K (30 °C). Cu toate acestea, temperatura aerului de diluare trebuie să nu fie mai mare de 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare. 

Notă: Pentru metoda în regim stabilizat, în loc să se respecte gama de temperaturi de 42 °C – 52 °C, temperatura filtrului poate fi menţinută la o valoare egală sau mai mică decât temperatura maximă de 325 K (52 °C). 

În cazul unui sistem de diluare în circuit derivat, sonda pentru prelevarea probelor de particule trebuie să fie montată în imediata vecinătate a sondei pentru proba de gaze şi în amonte de aceasta din urmă, în conformitate cu descrierea de la pct. 4.4. şi în conformitate cu descrierea din figura 4-12 EP şi SP din anexa nr. 6 pct. 1.2.1.1. 

Sistemul de diluare în circuit derivat trebuie să fie proiectat astfel încât să permită separarea fluxului de gaze de eşapament în două fracţiuni, cea mai mică fiind diluată cu aer şi utilizată ulterior pentru măsurarea particulelor. De aici rezultă că determinarea foarte exactă a coeficientului de diluţie este esenţială. Se pot aplica diferite metode de separare, tipul de separare utilizat fiind influenţat în mare măsură de selectarea dispozitivelor şi procedurilor de prelevare a probelor care urmează a fi utilizate (anexa nr. 6, pct. 1.2.1.1.). 

Pentru a determina masa particulelor sunt necesare următoarele: un sistem de prelevare a probelor de particule, filtre pentru prelevarea particulelor, o microbalanţă analitică şi o cameră de cântărire cu temperatura şi umiditatea controlate. 

Pentru prelevarea probelor de particule se pot utiliza două metode: 

– metoda cu filtru unic utilizează o pereche de filtre (pct. 1.5.1.3. din prezenta subanexă) pentru toate fazele ciclului de încercare. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită duratei de prelevare a probelor şi debitelor din timpul fazei de prelevare în timpul încercării. Cu toate acestea, pentru ciclul de încercare este necesară numai o singură pereche de filtre; 

– metoda cu filtre multiple prevede utilizarea unei perechi de filtre (pct. 1.5.1.3. din prezenta subanexă) pentru fiecare punct al ciclului de încercare. Această metodă permite utilizarea unor procedee de prelevare mai permisive, însă necesită mai multe filtre. 

1.5.1. Filtre pentru prelevarea particulelor

1.5.1.1. Specificaţii pentru filtre

Pentru încercările de certificare sunt necesare filtre din fibră de sticlă placate cu fluorocarburi sau filtre cu membrane pe bază de fluorocarburi. Pentru aplicaţii speciale se pot utiliza şi filtre din materiale diferite. La toate tipurile de filtre randamentul de colectare a particulelor de DOP (dioctilftalat) de 0,3 μm trebuie să fie de cel puţin 99% la o viteză a gazelor la intrarea în filtru cuprinsă între 35 şi 100 cm/s. Atunci când se execută încercări de corelare între laboratoare sau între un producător şi o autoritate competentă, trebuie să se utilizeze filtre de calitate identică. 

1.5.1.2. Dimensiunile filtrelor

Filtrele pentru particule trebuie să aibă diametrul minim de 47 mm (diametrul util de colectare: 37 mm). Se admit şi filtre cu diametre mai mari (pct. 1.5.1.5.). 

1.5.1.3. Filtre primare şi secundare

În timpul desfăşurării încercării, probele din gazele de eşapament diluate se colectează pe o pereche de filtre dispuse în serie (un filtru primar şi unul secundar). Filtrul secundar se amplasează la o distanţă de cel mult 100 mm în aval de filtrul primar, fără a veni în contact cu acesta. Filtrele se pot cântări separat sau împreună, amplasate cu suprafeţele de colectare una lângă alta. 

1.5.1.4. Viteza nominală în filtru

Viteza gazelor la trecerea prin filtru trebuie să fie între 35 şi 100 cm/s. Pierderea de presiune între începutul şi sfârşitul încercării nu trebuie să crească cu mai mult de 25 kPa. 

1.5.1.5. Încărcarea filtrului

Încărcările minime recomandate pentru filtrele de dimensiunile cele mai cunoscute sunt indicate în tabelul următor. Pentru filtre de dimensiuni mai mari încărcarea minimă a filtrului trebuie să fie de 0,065 mg/1000 mm² din suprafaţa filtrului. 

Pentru metoda cu filtre multiple, încărcarea minimă recomandată a filtrelor pentru ansamblul filtrelor trebuie să fie egală cu produsul dintre valoarea corespunzătoare prezentată în tabel şi rădăcina pătrată a numărului total de puncte de încercare. 

1.5.2. Specificaţii pentru camera de cântărire şi pentru balanţa analitică

1.5.2.1. Condiţii din camera de cântărire

Temperatura camerei (sau a spaţiului) în care se condiţionează şi se cântăresc filtrele pentru particule trebuie să fie menţinută la 295 K (22 °C) ± 3 K pe toată durata de condiţionare şi de cântărire a filtrelor. Umiditatea trebuie menţinută la un punct de rouă de 282,5 K (9,5 °C) ± 3 K şi umiditatea relativă la 45 ± 8 %. 

1.5.2.2. Cântărirea filtrului de referinţă

Atmosfera din cameră (sau locală) nu trebuie să conţină impurităţi (de exemplu praf) care se pot depune pe filtrele pentru particule în timpul condiţionării acestora. Sunt admise abateri de la specificaţiile camerei de cântărire indicate la pct. 1.5.2.1 cu condiţia ca durata abaterilor respective să nu depăşească 30 minute. Camera de cântărire trebuie să îndeplinească specificaţiile necesare înainte ca personalul să intre în cameră. Se cântăresc cel puţin două filtre de referinţă nefolosite într-un interval de patru ore de la cântărirea filtrelor (perechilor de filtre) cu probe colectate, dar de preferinţă în acelaşi timp. Filtrele de referinţă trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni şi să fie executate din acelaşi material cu filtrele pentru prelevarea probelor. 

În cazul în care greutatea medie a filtrelor de referinţă (a perechilor de filtre de referinţă) variază între cântăririle filtrelor cu probe cu mai mult de 10 μg, se aruncă toate filtrele cu probe şi se repetă încercarea pentru determinarea emisiilor. 

Dacă nu sunt respectate specificaţiile privind camera de cântărire menţionate la pct. 1.5.2.1, dar cântărirea filtrelor (perechilor de filtre) de referinţă îndeplineşte criteriile menţionate anterior, producătorul motorului poate să opteze pentru acceptarea cântăririlor filtrelor cu probe sau pentru anularea încercărilor, stabilind regimul pentru controlul camerei de cântărire şi reluarea încercării. 

1.5.2.3. Balanţa analitică

Balanţa analitică utilizată pentru determinarea greutăţilor filtrelor trebuie să aibă o precizie (abatere standard) de 2 μg şi o rezoluţie de 1 μg (1 diviziune = 1 μg), specificate de producătorul balanţei. 

1.5.2.4. Eliminarea efectelor electricităţii statice

Pentru eliminarea efectelor electricităţii statice trebuie să se neutralizeze filtrele înainte de cântărire, utilizând, de exemplu, un neutralizator cu poloniu sau un dispozitiv cu efect similar. 

1.5.3. Prescripţii suplimentare pentru măsurarea particulelor

Toate elementele sistemului de diluare şi ale sistemului de prelevare a probelor de la conducta de eşapament până la port filtru, care vin în contact cu gazele de eşapament brute şi cu cele diluate, trebuie să fie proiectate astfel încât să reducă la minimum depunerea sau modificarea particulelor. Toate elementele trebuie să fie confecţionate din materiale bune conducătoare de electricitate care să nu reacţioneze cu componenţii gazelor de eşapament şi trebuie să fie legate la pământ pentru a preveni efectele electrostatice. 

2. METODE DE MĂSURARE ŞI DE PRELEVARE A PROBELOR (ÎNCERCAREA NRTC) 

2.1. Introducere

Componenţii gazoşi şi particulele emise de motoarele supuse încercării se măsoară prin metodele descrise în anexa nr. 6. Metodele din anexa nr. 6 descriu sistemele analitice recomandate pentru emisiile de gaze (pct. 1.1.) şi sistemele de diluare şi de prelevare a probelor recomandate pentru particule (pct. 1.2). 

2.2. Frâna şi echipamentul celulei de încercare

Pentru a efectua încercările de măsurare a concentraţiei emisiilor poluante ale motorului cuplat cu frâna se utilizează următoarele echipamente:

2.2.1. Frâna pentru motor

Se utilizează o frână pentru motoare cu caracteristici specifice pentru realizarea ciclului de încercare descris în subanexa nr. 4 la prezenta anexă. Aparatura pentru măsurarea momentului motor şi a turaţiei trebuie să permită măsurarea puterii între limitele date. Pot fi necesare calcule suplimentare. Precizia aparatelor de măsură trebuie să fie astfel încât să nu se depăşească toleranţele maxime pentru cifrele prezentate în tabelul 3. 

2.2.2. Alte aparate

Se utilizează, după caz, aparate de măsură pentru consumul de combustibil, consumul de aer, temperatura lichidului de răcire şi a uleiului, presiunea gazelor de eşapament şi depresiunea în colectorul de aspiraţie, temperatura gazelor de eşapament, temperatura aerului aspirat, presiunea atmosferică, umiditatea aerului şi temperatura combustibilului. Aparatele enumerate trebuie să satisfacă cerinţele prezentate în tabelul 3:

2.2.3. Debitul gazelor de eşapament brute

Pentru calcularea emisiilor în gazele de eşapament brute şi pentru controlul unui sistem de diluare în circuit derivat este necesar să se cunoască debitul masic al gazelor de eşapament. Pentru determinarea debitului masic de gaze de eşapament se poate utiliza oricare din metodele prezentate în continuare. 

Pentru calcularea emisiilor, timpul de răspuns la oricare din metodele descrise în continuare trebuie să fie mai mic sau egal cu timpul de răspuns cerut pentru analizor, definit în subanexa nr. 2, pct. 1.11.1. 

Pentru controlul unui sistem de diluare în circuit derivat este necesar un timp de răspuns mai scurt. 

Pentru sistemele de diluare în circuit derivat cu control direct este necesar un timp de răspuns care să fie de 0,3 secunde. Pentru sistemele de diluare în circuit derivat cu control de anticipare pe baza unui parcurs de încercare preînregistrat, timpul de răspuns al sistemului de măsurare a debitului de gaze de eşapament trebuie să fie mai mic sau egal cu 5 secunde, cu un timp de creştere mai mic sau egal cu o secundă. Producătorul aparatului trebuie să specifice timpul de răspuns al sistemului. Cerinţele privind timpul de răspuns combinat cu debitul gazelor de eşapament şi pentru sistemul de diluare în circuit derivat sunt indicate la pct. 2.4. 

Metoda măsurării directe

Măsurarea directă a debitului instantaneu de gaze de eşapament se poate face cu aparatele de genul: 

– aparate cu presiune diferenţială, cu duze (pentru detalii a se vedea ISO 5167:2000); 

– debitmetru cu ultrasunete; 

– debitmetru cu jet turbionat. 

Trebuie luate măsuri de prevedere pentru a evita erorile de măsurare care vor determina erori ale valorilor emisiilor. Aceste măsuri de precauţie presupun instalarea atentă a dispozitivului în sistemul de eşapament al gazelor din motor în conformitate cu recomandările producătorilor de aparate şi cu buna practică inginerească. În mod special, instalarea dispozitivului nu trebuie să afecteze performanţa şi emisiile motorului. 

Precizia debitmetrelor trebuie să respecte prescripţiile indicate în tabelul 3. 

Metoda de măsurare a debitului de aer şi de combustibil

Această metodă constă în măsurarea debitului de aer şi a debitului de combustibil cu ajutorul unor debitmetre corespunzătoare. Debitul instantaneu de gaze de eşapament se calculează cu formula:

G_EXHW = G_AIRW +G_FUEL (pentru masa gazelor de eşapament umede) 

Precizia debitmetrelor trebuie să respecte specificaţiile de exactitate din tabelul 3, dar trebuie să fie, de asemenea, suficientă pentru a satisface şi cerinţele în materie de precizie pentru debitul de gaze de eşapament. 

Metoda de măsurare a unui gaz marcator

Această metodă constă în măsurarea concentraţiei unui gaz marcator în gazele de eşapament. 

Se injectează o cantitate cunoscută de gaz inert (de exemplu: heliu pur), cu rol de marcator, în fluxul de gaze de eşapament. Gazul marcator se amestecă şi se diluează cu gazele de eşapament, dar trebuie să nu reacţioneze în conducta de eşapament. Se măsoară apoi concentraţia gazului în proba de gaze de eşapament. 

Pentru a asigura amestecarea completă a gazului marcator, sonda de prelevare a probelor de gaze de eşapament se amplasează la o distanţă cel puţin egală cu 1 metru sau cu de 30 de ori diametrul ţevii de eşapament, reţinându-se valoarea cea mai mare dintre acestea două, în aval de punctul de injecţie a gazului marcator. Sonda de prelevare a probelor se poate amplasa mai aproape de punctul de injecţie, cu condiţia ca amestecarea completă să fie prin compararea concentraţiei de gaz marcator cu concentraţia de referinţă, atunci când gazul marcator este injectat în amonte de ieşirea din eşapament

Debitul gazului marcator se reglează astfel încât concentraţia gazului marcator la turaţia în gol a motorului, după amestecare, să devină mai mică decât întreaga scală a analizorului de gaz marcator. 

Debitul de gaze de eşapament se calculează cu formula următoare:

unde:

G_EXHW = debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament, (kg/s) 

G_T = debitul gazului marcator, (cm³/min) 

conc_mix = valoarea instantanee a concentraţiei gazului marcator după amestecare, (ppm) 

ρ_EXH = densitatea gazelor de eşapament, (kg/m³) 

conc_a = concentraţia de fond a gazului marcator în aerul aspirat, (ppm) 

Concentraţia de fond a gazului marcator (conc_a) poate fi determinată stabilind media concentraţiilor de fond măsurată imediat înainte şi după efectuarea încercării. 

În cazul în care concentraţia de fond este mai mică de 1% din concentraţia gazului marcator după amestecare (conc_mix) la debitul maxim de gaze de eşapament, concentraţia de fond se poate neglija. 

Ansamblul sistemului trebuie să satisfacă specificaţiile de precizie pentru debitul de gaze de eşapament şi trebuie să fie etalonat în conformitate cu descrierea din subanexa nr. 2, pct. 1.11.2. 

Metoda de măsurare a debitului de aer şi a raportului aer / combustibil

Această metodă constă în calcularea masei gazelor de eşapament pe baza debitului de aer şi a raportului dintre aer şi combustibil. 

Debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament se calculează cu formula următoare:

unde:

A/F_st = raportul stoechiometric aer/combustibil, (kg/kg) 

λ = raportul relativ aer/combustibil

conc _CO2 = concentraţia de CO₂ (condiţii uscate), (%) 

conc _CO = concentraţia de CO (condiţii uscate), (ppm) 

conc _HC = concentraţia de HC (condiţii uscate), (ppm) 

Notă:

Calculul se referă la un combustibil diesel cu un raport H/C egal cu 1,8. 

Debitmetrul de aer trebuie să fie conform specificaţiilor de precizie din tabelul 3, analizorul de CO₂ utilizat trebuie să fie conform specificaţiilor de la 2.3.1 şi sistemul în ansamblu trebuie să fie conform specificaţiilor de precizie pentru debitul gazelor de eşapament. 

Opţional, pentru măsurarea coeficientului de exces de aer în conformitate cu specificaţiile de la pct. 2.3.4., se poate utiliza un dispozitiv de măsurare a raportului aer/combustibil, de tipul unui senzor de tip zirconiu. 

2.2.4. Debitul de gaze de eşapament diluate

Pentru calcularea emisiilor din gazele de eşapament diluate este necesar să se cunoască debitul masic al gazelor de eşapament diluate. Debitul total de gaze de eşapament diluate pe durata unui ciclu (kg/încercare) se calculează pe baza valorilor măsurate pe durata ciclului şi a datelor de etalonare corespunzătoare ale debitmetrului (V0 pentru PDV, Kv pentru CFV, Cd pentru SSV): se utilizează metodele corespunzătoare descrise în subanexa nr. 3, pct. 2.2.1. În cazul în care masa totală a probei de particule şi de gaze poluante este mai mare de 0,5 % din debitul total al sistemului CVS, atunci debitul sistemului CVS este corectat sau debitul probei de particule se aduce în CVS înaintea debitmetrului. 

2.3. Determinarea componenţilor gazoşi

2.3.1. Specificaţii generale pentru analizoare

Analizoarele trebuie să poată efectua măsurători într-o plajă corespunzătoare exactităţii necesare pentru măsurarea concentraţiilor componenţilor din gazele de eşapament (pct. 1.4.1.1). Se recomandă ca analizoarele să fie utilizate astfel încât concentraţiile măsurate să se situeze între 15% şi 100 % din întreaga scală a aparatului. 

Dacă valoarea maximă pe întreaga scală este de 155 ppm (sau ppm C) sau mai mică sau dacă se utilizează sisteme de achiziţie a datelor (calculatoare, înregistratoare de date) care asigură o precizie suficientă şi o rezoluţie mai mică de 15% din întreaga scală, se pot accepta şi concentraţii mai mici de 15% din întreaga scală. În cazul menţionat, trebuie să se realizeze etalonări suplimentare pentru a asigura exactitatea curbelor de etalonare – anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 1.5.5.2. Compatibilitatea electromagnetică (EMC) a aparatelor trebuie să fie la un nivel propriu care să minimalizeze erorile suplimentare. 

2.3.1.1. Eroarea de măsurare

Abaterea analizorului de la punctul de etalonare nominal trebuie să nu fie mai mare de ± 2% din indicaţie sau de ± 0,3% din întreaga scală, reţinându-se valoarea cea mai mare dintre acestea două. 

Notă:

În sensul prezentei, precizia se defineşte ca fiind abaterea indicaţiei analizorului de la valorile nominale de etalonare în care s-a utilizat un gaz de etalonare (≡ valoarea reală). 

2.3.1.2. Repetabilitatea

Repetabilitatea, definită ca fiind de 2,5 ori abaterea standard a 10 valori citite consecutiv la o etalonare dată sau la un gaz pentru reglarea sensibilităţii date, trebuie să nu fie mai mare de ± 1 % din concentraţia la întreaga scală pentru fiecare interval de măsurare utilizat peste 155 ppm (sau ppm C) sau de ± 2 % pentru fiecare interval utilizat sub 155 ppm (sau ppm C). 

2.3.1.3. Zgomot

Răspunsul unui vârf faţă de altul al analizorului de gaze de aducere la zero şi de etalonare sau de reglare a sensibilităţii pe orice durată de 10 secunde, trebuie să nu fie mai mare de 2 % din întreaga scală pentru toate intervalele de măsurare utilizate. 

2.3.1.4. Abaterea de zero

Abaterea de zero pe o durată de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din întreaga scală pentru cel mai mic interval de măsurare utilizat. Răspunsul la punctul zero se defineşte ca fiind răspunsul mediu, inclusiv zgomotul, la un gaz de aducere la zero într-un interval de timp de 30 secunde. 

2.3.1.5. Abaterea de etalonare

Abaterea de etalonare pe durata unei perioade de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din întreaga scală pentru cel mai mic interval de măsurare utilizat. Etalonarea se defineşte ca fiind diferenţa dintre răspunsul de etalonare şi răspunsul de zero. Răspunsul de etalonare se defineşte ca fiind răspunsul mediu, inclusiv zgomotul, la un gaz de reglare a sensibilităţii într-un interval de timp de 30 de secunde. 

2.3.1.6. Timpul de creştere a impulsului

Pentru analiza gazelor de eşapament brute, timpul de creştere a impulsului analizorului montat în sistemul de măsurare trebuie să nu depăşească 2,5 secunde. 

Notă:

Numai evaluarea timpului de răspuns al analizorului singur nu va stabili în mod clar dacă ansamblul sistemului este adecvat pentru încercarea în condiţii tranzitorii. Volumele, în special volumele moarte, din cadrul ansamblului sistemului nu vor afecta numai timpul de transport de la sondă la analizor, ci şi timpul de creştere a impulsului. De asemenea, timpul de transport în interiorul unui analizor s-ar defini ca fiind timpul de răspuns al analizorului, ca şi în cazul convertizorului sau al separatorului de apă din interiorul unui analizor de NO_x. Determinarea timpului de răspuns al ansamblului sistemului este descris la subanexa nr. 2, pct. 1.11.1. 

2.3.2. Uscarea gazelor

Se aplică aceleaşi specificaţii ca şi pentru ciclul de încercare NRSC (pct. 1.4.2), descris în continuare. 

Dispozitivul opţional utilizat pentru uscarea gazelor trebuie să aibă efect minim asupra concentraţiei gazelor măsurate. Nu se acceptă agenţi chimici de deshidratare ca metodă de eliminare a apei din probe. 

2.3.3. Analizoarele

Se aplică aceleaşi specificaţii ca şi pentru ciclul de încercare NRSC (vezi pct. 1.4.3), descris în continuare. 

Gazele care urmează să fie supuse măsurătorilor se analizează cu ajutorul aparatelor descrise în continuare. Pentru analizoarele nelineare se admite utilizarea circuitelor de linearizare. 

2.3.3.1. Analiza oxidului de carbon (CO) 

Analizorul pentru oxidul de carbon trebuie să fie un analizor fără dispersie, cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

2.3.3.2. Analiza bioxidului de carbon (CO₂) 

Analizorul pentru bioxidul de carbon trebuie să fie un analizor nedispersiv, cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

2.3.3.3. Analiza hidrocarburilor (HC) 

Analizorul pentru hidrocarburi trebuie să fie un detector cu flacără ionizată, încălzit (HFID), constituit din detector, supape, conducte etc., încălzit pentru a menţine temperatura gazului la 463 K (190 °C) ±10 K. 

2.3.3.4. Analiza oxizilor de azot (NO_x) 

Analizorul pentru oxizi de azot trebuie să fie un detector cu chemiluminiscenţă (CLD) sau un detector cu chemiluminiscenţă încălzit (HCLD), prevăzut cu un convertizor NO₂ / NO, dacă măsurătoarea se efectuează în condiţii uscate. În cazul în care măsurătoarea se efectuează în condiţii umede, se utilizează un aparat HCLD cu convertizorul menţinut la o temperatură mai mare de 328 K (55 °C), cu condiţia să se verifice ca efectul de atenuare a apei (anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 1.9.2.2) să fie satisfăcător. 

Atât pentru CLD, cât şi pentru HCLD, temperatura peretelui de pe traseul de prelevare a probelor trebuie să fie menţinută între 328 K si 473 K ( 55 °C – 200 °C) până la convertizor, pentru măsurători în condiţii uscate, şi până la analizor, pentru măsurători în condiţii umede. 

2.3.4. Măsurarea raportului aer / combustibil

Aparatul de măsurare a raportului aer / combustibil utilizat pentru determinarea debitului de gaz de eşapament prin metoda descrisă la pct. 2.2.3, trebuie să fie un senzor cu plajă largă de măsurare a raportului aer/combustibil sau o sondă lambda de tip zirconiu. 

Senzorul se montează direct pe conducta de eşapament, unde temperatura gazelor de eşapament este suficient de mare pentru a evita condensarea apei. 

Precizia senzorului prevăzut cu elemente electronice încorporate trebuie să se situeze între următoarele limite:

± 3 % din valoarea măsurată pentru λ < 2

± 5 % din valoarea măsurată pentru 2 ≤ λ < 5

± 10 % din valoarea măsurată pentru λ ≥ 5. 

Pentru a satisface precizia specificată anterior, senzorul se supune etalonării, în conformitate cu specificaţiile producătorului instrumentului. 

2.3.5. Prelevarea probelor de emisii gazoase

2.3.5.1. Debitul gazelor de eşapament brute

Pentru calcularea emisiilor în gazele de eşapament brute se aplică aceleaşi specificaţii ca şi pentru ciclul de încercare NRSC (vezi pct. 1.4.4), descrise în continuare. 

Sondele pentru prelevarea probelor de emisii gazoase trebuie să se amplaseze, pe cât posibil, la o distanţă cel puţin egală cu 0,5 m sau de trei ori diametrul conductei de eşapament, reţinându-se valoarea cea mai mare dintre acestea două, în amonte de orificiul de ieşire din sistemul de eşapament a gazelor şi suficient de aproape de motor, pentru a asigura o temperatură a gazelor de eşapament de cel puţin 343 K (70°C) în sondă. 

Pentru un motor policilindric echipat cu colector de eşapament ramificat, orificiul de intrare în sondă trebuie să se amplaseze suficient de departe în aval, astfel încât să se asigure o probă reprezentativă pentru nivelul mediu al emisiilor de gaze de eşapament de la toţi cilindrii. Pentru motoarele policilindrice echipate cu grupuri distincte de colectoare, cum ar fi motoarele în „V”, se admite colectarea unei probe de pe fiecare grup considerat individual şi calcularea unei medii a nivelului de emisii de gaze de eşapament. Se pot utiliza şi alte metode în cazul în care s-a dovedit corelarea acestora cu metodele descrise. Pentru calcularea nivelului emisiilor din gazele de eşapament se utilizează debitul masic total al gazelor de eşapament motor. 

În cazul în care compoziţia gazelor de eşapament este influenţată de un sistem de posttratare a acestora, prelevarea probei de gaze de eşapament trebuie să se realizeze în amonte de sistemul respectiv în încercările pentru faza I şi în aval de acesta în încercările pentru faza II. 

2.3.5.2. Debitul de gaze de eşapament diluate

În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, atunci se aplică următoarele specificaţii:

Conducta de eşapament plasată între motor şi sistemul de diluare în circuit direct trebuie să respecte cerinţele din anexa nr. 6. 

Sonda(le) pentru prelevarea probelor de emisii gazoase se instalează în tunelul de diluare, într-un punct în care se produce o bună amestecare a aerului de diluare cu gazele de eşapament şi foarte aproape de sonda de prelevare a probelor de particule. 

Prelevarea probelor se poate face în general în două moduri: 

– Probele de gaze se colectează într-un sac pentru probe pe toată durata ciclului şi se măsoară după sfârşitul încercării; 

– Probele de gaze se prelevează continuu şi se integrează pe toată durata ciclului; această metodă este obligatorie pentru HC şi NO_x. 

Pentru concentraţiile de fond se colectează probe în amonte de tunelul de diluare într-un sac pentru probe şi valorile obţinute se scad din concentraţia emisiilor, în conformitate cu descrierea din subanexa nr. 3, pct. 2.2.3. 

2.4. Determinarea particulelor

Pentru determinarea particulelor este necesar un sistem de diluare. Diluarea se poate realiza printr-un sistem de diluare în circuit derivat sau printr-un sistem de diluare în circuit direct. Debitul sistemului de diluare trebuie să fie suficient de mare pentru a elimina complet condensarea apei din sistemele de diluare şi de prelevare a probelor şi pentru a menţine temperatura gazelor de eşapament diluate între 315 K (42 °C) şi 325 K (52 °C), imediat în amonte de portfiltre. În cazul în care umiditatea aerului este mare, se admite dezumidificarea aerului de diluare înainte de intrarea în sistemul de diluare. În cazul în care temperatura ambiantă este mai mică de 293 K (20 °C), se recomandă preîncălzirea aerului de diluare peste limita de temperatură de 303 K (30°C). Cu toate acestea, temperatura aerului de diluare nu trebuie să fie mai mare de 325 K (52°C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare. 

Sonda pentru prelevarea probelor de particule trebuie să fie amplasată foarte aproape de sonda pentru prelevarea probelor de gaze şi instalaţia trebuie să respecte dispoziţiile de la pct. 2.3.5. 

Pentru a determina masa de particule sunt necesare următoarele: un sistem de prelevare a probelor de particule, filtre pentru prelevarea de particule, o microbalanţă analitică şi o cameră de cântărire cu temperatură şi umiditate controlate. 

Specificaţii privind sistemul de diluare în circuit derivat

Sistemul de diluare în circuit derivat trebuie să fie proiectat astfel încât să permită separarea fluxului de gaze de eşapament în două fracţiuni, cea mai mică fiind diluată în aer şi utilizată ulterior pentru măsurarea particulelor. Prin urmare, este esenţială determinarea foarte exactă a coeficientului de diluţie. Se pot aplica diferite metode de separare, tipul de separare utilizat fiind influenţat în mare măsură de selectarea dispozitivelor şi procedurilor de prelevare a probelor care urmează a fi utilizate (anexa nr. 6, pct. 1.2.1.1.). 

Pentru controlul unui sistem de diluare în circuit derivat este necesar un timp de răspuns al sistemului mai scurt. Timpul de transformare pentru sistem se determină prin procedura descrisă în subanexa nr. 2, pct. 1.11.1. 

În cazul în care timpul de transformare combinat corespunzător măsurătorii debitului de gaze de eşapament (vezi punctul anterior) şi a sistemului în circuit derivat este mai mic de 0,3 secunde, se poate utiliza controlul direct. În cazul în care timpul de transformare este mai mare de 0,3 secunde, trebuie să se utilizeze controlul anticipat pe baza unui parcurs de încercare preînregistrat. În acest caz, timpul de creştere a impulsului trebuie să fie mai mic sau egal cu o secundă, şi timpul de întârziere a combinaţiei mai mic sau egal cu 10 secunde. 

Răspunsul sistemului în ansamblu trebuie să se proiecteze astfel încât să asigure o probă reprezentativă de particule, (G_SE), proporţională cu debitul masic al gazelor de eşapament. Pentru determinarea proporţionalităţii se realizează o analiză de regresie a lui G_SE în funcţie de G_EXHW la o frecvenţă de achiziţie a datelor de cel puţin 5 Hz şi trebuie să fie îndeplinite următoarele criterii: 

– coeficientul de corelare r² al regresiei lineare între G_SE şi G_EXHW nu trebuie să fie mai mic de 0,95; 

– eroarea tip a estimării pentru valorile G_SE si G_EXHW trebuie să fie mai mică sau egală cu 5 % din valoarea maximă a G_SE; 

– intersecţia între G_SE şi dreapta de regresie este mai mică sau egală cu ± 2 % din valoarea maximă a G_SE . 

Opţional, se poate executa o încercare preliminară şi se poate utiliza semnalul debitului masic al gazelor de eşapament al acestei încercări preliminare pentru a controla debitul probei în sistemul de prelevare de particule („control anticipat”). Această procedură este necesară în cazul în care timpul (t_{50, P}) de transformare a sistemului de particule şi/sau timpul t_50,F de transformare a semnalului debitului masic al gazelor de eşapament este > 0,3s. Dacă curba G_{EXHW, pre,} funcţie de timp pentru încercarea preliminară, care controlează G_SE, este deplasată cu un timp de „anticipare” egal cu t_50,P + t_50,F, se obţine un control corect al sistemului de diluare în circuit derivat. 

Pentru stabilirea corelaţiei între G_SE şi G_EXHW se utilizează datele obţinute în timpul încercării reale, cu timpul pentru G_EXHW aliniat de t_{50, F} în raport cu G_SE (t_{50, P} nu contribuie la alinierea timpului). Altfel spus, decalajul de timp dintre G_EXHW şi G_SE reprezintă diferenţa dintre timpii de transformare ai acestora care au fost stabiliţi în subanexa nr. 2, pct. 2.6. 

În cazul sistemelor de diluare în circuit derivat, precizia debitului probei G_SE prezintă un interes deosebit în cazul în care nu este măsurat direct, ci este determinat prin măsurarea debitul diferenţial:

G_SE = G_TOTW – G_DILW

În acest caz, o precizie de ± 2 % pentru G_TOTW şi G_DILW nu este suficientă pentru a garanta precizii acceptabile ale G_SE. În cazul în care debitul de gaze de eşapament se determină prin măsurarea debitului diferenţial, eroarea maximă a diferenţei trebuie să determine o precizie a G_SE în limitele a ± 5 % atunci când coeficientul de diluţie este mai mic de 15. Aceasta se poate calcula pe baza erorilor medii pătratice ale fiecărui aparat de măsură. 

Se pot obţine precizii acceptabile pentru G_SE utilizând oricare din metodele următoare:

a) preciziile absolute pentru G_TOTW şi G_DILW sunt de ± 0,2 %, ceea ce garantează o precizie a G_SE ≤ 5% la un coeficient de diluţie de 15. Cu toate acestea, la coeficienţi de diluţie mai mari vor apărea erori mai mari;

b) se efectuează etalonarea G_DILW în raport cu G_TOTW, astfel încât să se asigure obţinerea aceloraşi precizii pentru G_SE ca şi la pct. a). Detalii privind această etalonare sunt date în subanexa nr. 2, pct. 2.6;

c) precizia pentru G_SE se determină indirect pe baza preciziei coeficientului de diluţie, se determină cu ajutorul unui gaz marcator, de exemplu CO₂. Sunt necesare şi în acest caz precizii pentru G_SE echivalente cu cele de la metoda a);

d) precizia absolută a G_TOTW şi G_DILW este de ± 2 % din întreaga scală, eroarea maximă a diferenţei dintre G_TOTW şi G_DILW este de 2 %, iar eroarea de linearitate este de ± 2 % din valoarea cea mai mare a G_TOTW observată în timpul încercării. 

2.4.1. Filtre pentru prelevarea particulelor

2.4.1.1. Specificaţii pentru filtre

Pentru încercările de certificare sunt necesare filtre din fibre de sticlă placate cu fluorocarburi sau filtre cu membrană pe bază de fluorocarburi. Pentru aplicaţii speciale se pot utiliza şi filtre din materiale diferite. La toate tipurile de filtre randamentul de colectare a particulelor DOP (di-octilftalat) de 0,3 μm trebuie să fie de cel puţin 99% la o viteză a gazelor la intrarea în filtru cuprinsă între 35 şi 100 cm/s. Atunci când se execută încercări de corelare între laboratoare sau între un producător şi autoritatea competentă trebuie să se utilizeze filtre de calitate identică. 

2.4.1.2. Dimensiunile filtrelor

Filtrele pentru particule trebuie să aibă diametrul minim de 47 mm (diametrul petei: 37 mm). Se pot folosi, de asemenea, şi filtre cu diametre mai mari (pct. 2.4.1.5). 

2.4.1.3. Filtre primare şi filtre secundare

În timpul desfăşurării încercării, particulele din gazele de eşapament diluate se prelevează pe o pereche de filtre dispuse în serie (un filtru primar şi unul secundar). Filtrul secundar se amplasează la o distanţă de cel mult de 100 mm în aval de filtrul primar, fără a veni în contact cu acesta. Filtrele se pot cântări separat sau în pereche, amplasate cu suprafeţele de colectare una lângă cealaltă. 

2.4.1.4. Viteza nominală în filtru

Viteza nominală a gazelor în filtru trebuie să fie cuprinsă între 35 şi 100 cm/s. Pierderea de presiune între începutul şi sfârşitul încercării trebuie să nu crească cu mai mult de 25 kPa. 

2.4.1.5. Încărcarea filtrului Încărcările minime recomandate pentru dimensiunile de filtre cele mai utilizate sunt indicate în tabelul următor. Pentru filtrele cu dimensiuni mai mari încărcarea minimă a filtrului trebuie să fie de 0,065 mg/1000 mm² de suprafaţă a filtrului. 

2.4.2. Specificaţii pentru camera de cântărire şi ale balanţei analitice

2.4.2.1. Condiţiile din camera de cântărire

Temperatura camerei (sau a spaţiului) în care filtrele de particule sunt stabilizate şi cântărite trebuie menţinută la 295 K (22 °C) ± 3 K pe toată durata de stabilizare şi de cântărire. Umiditatea trebuie să fie menţinută la un punct de rouă de 282,5 K (9,5 °C) ± 3 K şi umiditatea relativă la 45 ± 8 %. 

2.4.2.2. Cântărirea filtrului de referinţă

Atmosfera din cameră (sau spaţiu) trebuie să nu conţină impurităţi (de exemplu praf) care se pot depune pe filtrele pentru particule în timpul stabilizării lor. Se admit abateri de la specificaţiile privind camera de cântărire specificate la pct. 2.4.2.1., cu condiţia ca durata abaterilor respective să nu depăşească 30 de minute. Camera de cântărire trebuie să îndeplinească specificaţiile necesare înainte să intre personalul în aceasta. Se cântăresc cel puţin două filtre de referinţă sau două perechi de filtre de referinţă neutilizate, într-un interval de patru ore de la cântărirea filtrelor (perechilor de filtre) cu probe colectate, dar, de preferinţă, în acelaşi timp. Filtrele de referinţă trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni şi să fie din acelaşi material ca şi filtrele pentru colectarea probelor. 

În cazul în care greutatea medie a filtrelor de referinţă (a perechilor de filtre de referinţă) variază între cântăririle filtrelor cu probe cu mai mult de 10 μg, se aruncă toate filtrele cu probe şi se repetă încercarea pentru determinarea emisiilor. 

Dacă nu sunt respectate criteriile de stabilitate a camerei de cântărire menţionate la pct. 2.4.2.1., dar cântărirea filtrelor (perechilor de filtre) de referinţă îndeplineşte criteriile menţionate anterior, producătorul motorului are posibilitatea de a opta pentru acceptarea cântăririlor filtrelor cu probe sau pentru anularea încercărilor, stabilind sistemul pentru controlul camerei de cântărire şi reluarea încercării. 

2.4.2.3. Balanţa analitică

Balanţa analitică utilizată pentru determinarea greutăţilor filtrelor trebuie să aibă o precizie (abatere standard) de 2 μg şi o rezoluţie de 1 μg (1 diviziune = 1 μg), specificate de producătorul balanţei. 

2.4.2.4. Eliminarea efectelor electricităţii statice

Pentru eliminarea efectelor electricităţii statice, filtrele trebuie să fie neutralizate înainte de cântărire, utilizând, de exemplu, un neutralizator cu poloniu sau un dispozitiv cu efect similar. 

2.4.3. Prescripţii suplimentare pentru măsurarea particulelor

Toate elementele sistemului de diluare şi ale sistemului de prelevare care vin în contact cu gazele de eşapament brute şi diluate şi ale tubulaturii de evacuare până la intrarea în filtru trebuie să fie proiectate astfel încât să reducă la minimum depunerea sau modificarea particulelor. Toate elementele trebuie să fie executate din materiale bune conducătoare de electricitate care să nu reacţioneze cu componenţii gazelor de eşapament şi să fie legate la pământ pentru a preveni efectele electrostatice. 

 

Subanexa nr. 2

 

PROCEDURA DE ETALONARE [NRSC, NRTC24)]

 

1. ETALONAREA APARATURII DE ANALIZĂ

1.1. Introducere

Fiecare analizor va fi etalonat periodic pentru a respecta condiţiile de precizie din prezentele norme. Metoda de etalonare utilizată este descrisă în prezenta subanexă şi se referă la analizoarele indicate în subanexa 1, pct. 1.4.3. 

1.2. Gaze de etalonare

Durata de conservare a tuturor gazelor de etalonare trebuie să fie respectată. 

Data expirării perioadei de conservare a gazelor de etalonare indicată de producător trebuie să fie înregistrată. 

1.2.1. Gaze pure

Puritatea cerută a gazelor este definită prin limita de contaminare indicată mai jos. Pentru operaţiunea de etalonare este nevoie de următoarele gaze: 

– azot purificat

(contaminare admisă: ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO₂ , ≤ 0,1 ppm NO) 

– oxigen purificat

(puritate > 99,5 % vol. O₂) 

– amestec hidrogen – heliu

(40 ± 2% hidrogen, restul heliu) 

(contaminare admisă: ≤ 1 ppm C, ≤ 400 ppm CO₂) 

– aer de sinteză purificat

(contaminare admisă: ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO₂ , ≤ 0,1 ppm NO) 

(conţinutul în oxigen cuprins între 18 şi 21 % vol.) 

1.2.2. Gaze de etalonare

Se va utiliza un amestec de gaze având următoarea compoziţie chimică: 

– C₃H₈ şi aer de sinteză purificat (pct. 1.2.1) 

– CO şi azot purificat 

– NO şi azot purificat (cantitatea de NO₂ conţinută în gazul de etalonare nu trebuie să depăşească 5% din conţinutul de NO) 

– O₂ şi azot purificat 

– CO₂ şi azot purificat 

– CH₄ şi aer de sinteză purificat 

– C₂H₆ şi aer de sinteză purificat

Notă:

Alte combinaţii de gaze sunt admise cu condiţia ca acestea să nu reacţioneze unul cu altul. Compoziţia reală a unui gaz de etalonare trebuie să fie conformă cu valorile nominale cu o toleranţă de ±2%. Toate concentraţiile gazelor de etalonare sunt date în volume (procent volum sau ppm de volum). Gazele utilizate la etalonare pot fi obţinute, de asemenea, cu ajutorul unui amestecător – dozator de gaz, prin diluare cu N₂ purificat sau cu aer de sinteză purificat. Precizia aparatelor de amestec trebuie să fie la acelaşi nivel cu concentraţia gazului de etalonare diluat pentru a putea fi determinată cu o precizie de ± 2%. 

Această precizie cere ca gazele primare utilizate pentru amestec să fie cunoscute cu o exactitate de cel puţin ± 1 %, în conformitate cu standardele naţionale sau internaţionale. Verificarea se efectuează de la 15 la 50 % din întreaga scală pentru fiecare etalonare, care implică utilizarea unui amestecător – dozator. În cazul în care prima verificare eşuează, se poate efectua o verificare suplimentară cu un alt gaz de etalonare. 

Opţional, amestecătorul – dozator poate fi verificat cu un instrument de măsurare lineară, de natura celui utilizat pentru gazul NO cu detector CLD. Reglajul scalei instrumentului trebuie să fie realizat cu gazul de reglaj de sensibilitate conectat direct cu instrumentul. Amestecătorului – dozator trebuie să i se verifice reglajele utilizate, iar valoarea nominală trebuie să fie comparată cu concentraţia măsurată de instrument. Diferenţa obţinută trebuie să se situeze în fiecare punct la ± 1 % din valoarea nominală. 

Se pot utiliza şi alte metode, cu condiţia ca ele să fie bazate pe buna practică inginerească şi pe acordul prealabil al părţilor implicate. 

Notă:

Pentru stabilirea cu precizie a curbei de etalonare a analizorului, se recomandă utilizarea unui amestecător – dozator având o precizie de ± 1%. Amestecătorul – dozator trebuie să fie etalonat de către producătorul aparatului. 

1.3. Modul de utilizare a analizoarelor şi a sistemului de prelevare

Modul de utilizare a analizoarelor trebuie să fie în conformitate cu instrucţiunile de punere în funcţiune şi de utilizare date de producătorul aparatului. Trebuie incluse cerinţele minimale indicate de la pct. 1.4 până la pct. 1.9 ale prezentei subanexe. 

1.4. Încercarea de etanşeitate

Trebuie efectuată o încercare de etanşeitate a sistemului. Sonda este deconectată de la sistemul de eşapament şi introdusă în priză. Se pune în funcţiune pompa analizorului. După o perioadă iniţială de stabilizare, toate aparatele de măsurare a debitului trebuie să indice „zero”. În caz contrar, conductele de prelevare trebuie controlate, iar erorile corectate. Cantitatea maximă acceptată a pierderilor prin neetanşeitate pe latura vidată este de 0,5% din debitul de curgere curent, pentru porţiunea de sistem controlată. Debitele analizorului şi ale derivaţiei pot fi folosite pentru a estima debitele de curgere curente. 

O altă metodă este introducerea unei schimbări graduale în concentraţie la intrarea în conducta de prelevare, prin înlocuirea gazului de punere la zero printr-un gaz de etalonare. Dacă după o perioadă adecvată de timp indicatoarele arată o concentraţie mai mică decât concentraţia introdusă, acest fapt indică probleme de etalonare sau de etanşeitate. 

1.5. Procedura de etalonare

1.5.1. Ansamblul aparatului

Ansamblul aparatului trebuie să fie etalonat, iar curbele de etalonare verificate în raport cu cele ale gazelor etalon. Debitele de gaz folosite trebuie să fie aceleaşi ca pentru etalonarea gazelor de eşapament. 

1.5.2. Timpul de încălzire

Timpul de încălzire trebuie să fie conform cu recomandările producătorului. În lipsa acestora, se recomandă un timp de încălzire al analizoarelor de minimum 2 ore. 

1.5.3. Analizoarele NDIR şi HFID

Analizorul NDIR trebuie să fie reglat, dacă este necesar, iar flacăra de ardere a analizorului HFID trebuie să fie optimizată (pct. 1.8.1). 

1.5.4. Etalonarea

Pentru o utilizare normală, pe orice plajă de funcţionare a aparatului, trebuie să se facă etalonarea acestuia. 

Prin utilizarea aerului sintetic purificat (sau azot) se pun la zero analizoarele de CO, CO₂, NO_x, HC şi O₂. Gazele de etalonare corespunzătoare se introduc în analizoare, valorile sunt înregistrate, iar curbele de etalonare sunt stabilite conform punctului 1.5.5. Se verifică din nou reglajul la zero şi se repetă, dacă este necesar, procedura de etalonare. 

1.5.5. Stabilirea curbei de etalonare

1.5.5.1. Principiu general

Se stabileşte curba de etalonare a analizorului prin determinarea a cel puţin 6 puncte de etalonare (în afară de zero) repartizate cât mai uniform posibil. 

Concentraţia nominală cea mai ridicată trebuie să fie egală sau mai mare cu 90 % din întreaga scală. 

Curba de etalonare este calculată prin metoda celor mai mici pătrate. Dacă gradul polinomului rezultat este superior lui 3, numărul punctelor de etalonare (zero este inclus) trebuie să fie cel puţin egal cu gradul polinomului plus 2. 

Curba de etalonare nu trebuie să se abată cu mai mult de ± 2 % din valoarea nominală a fiecărui punct de etalonare, nici cu mai mult de ± 0,3 % din întreaga scală la zero. 

Curba şi punctele de etalonare permit verificarea că etalonarea a fost corect executată. Trebuie indicaţi diferiţi parametri caracteristici ai analizorului astfel: 

– domeniul de măsură; 

– sensibilitatea; 

– data etalonării. 

1.5.5.2. Etalonarea la mai puţin de 15% din întreaga scală

Se stabileşte curba de etalonare a analizorului determinând minimum 10 puncte de etalonare (în afară de zero) dispuse în aşa fel ca 50% din punctele de etalonare să fie inferioare a 10% din întreaga scală. Curba de etalonare se stabileşte prin metoda celor mai mici pătrate. 

Curba de etalonare nu trebuie să se abată cu mai mult de ± 4 % din valoarea nominală a fiecărui punct de etalonare, dar nici cu mai mult de ± 0,3 % din întreaga scală la zero. 

1.5.5.3. Alte metode

Alte tehnici (de exemplu, calculatoare, comutatoare de plajă electronice) pot fi, de asemenea, utilizate dacă se poate demonstra că ele asigură o precizie echivalentă. 

1.6. Verificarea etalonării

Toate plajele de funcţionare utilizate normal sunt verificate înaintea fiecărei analize conform procedurii următoare: 

– etalonarea se verifică cu ajutorul unui gaz de punere la zero şi a unui gaz de etalonare a cărui valoare nominală este mai mare de 80% din întreaga scală; 

– dacă pentru două puncte considerate valoarea găsită nu diferă cu mai mult de ± 4% din întreaga scală a valorii de referinţă declarate, parametrii de reglaj trebuie modificaţi. În caz contrar, trebuie stabilită o nouă curbă de etalonare conform punctului 1.5.4. 

1.7. Încercarea de eficienţă a convertorului de NO_x

Eficienţa convertizorului utilizat pentru conversia NO₂ în NO este verificată în modul indicat la punctele 1.7.1 – 1.7.8 (fig. 1). 

1.7.1. Instalaţia de încercare

Cu instalaţia de încercare ilustrată în fig. 1 (vezi anexa nr. 3, subanexa 1, pct. 1.4.3.5) şi cu metoda descrisă mai jos se poate verifica eficienţa convertizoarelor cu ajutorul unui ozonizator. 

1.7.2. Etalonarea

Detectoarele CLD şi HCLD sunt etalonate în plaja de funcţionare mai des utilizată, conform specificaţiilor producătorului, cu un gaz de punere la zero şi un gaz de etalonare (conţinutul de NO trebuie să fie egal cu cca 80% din plaja de funcţionare, iar concentraţia de NO₂ a amestecului de gaze trebuie să fie sub 5% în concentraţie de NO). Analizorul de NO_x trebuie să fie în modul de funcţionare NO astfel încât gazul să nu treacă prin convertizor. Concentraţia indicată trebuie să fie înregistrată. 

1.7.3. Calcule

Eficienţa convertizorului de NO se calculează cu următoarea formulă:

a = concentraţia de NO_x, conform punctului 1.7.6

b = concentraţia de NO_x, conform punctului 1.7.7

c = concentraţia de NO, conform punctului 1.7.4

d = concentraţia de NO, conform punctului 1.7.5. 

1.7.4. Adaosul de oxigen

Cu ajutorul unui racord în T, se adaugă continuu oxigen în fluxul de gaz până ce concentraţia indicată este cu cca 20% mai mică decât concentraţia de etalonare afişată conform punctului 1.7.2 (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). Concentraţia corespunzătoare literei „c” din formulă este înregistrată. Ozonizatorul trebuie să rămână scos din funcţiune pe durata întregii operaţiuni. 

1.7.5. Punerea în funcţiune a ozonizatorului

Ozonizatorul este pus în funcţiune pentru a furniza suficient ozon pentru a reduce concentraţia de NO la cca 20% (minimum 10%) din concentraţia de etalonare indicată la pct. 1.7.2. Concentraţia înregistrată corespunde literei „d” din formulă (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). 

1.7.6. Modul de funcţionare NO_x

Analizorul de NO va fi comutat pe modul de funcţionare NO_x pentru ca amestecul de gaze (constituit din NO, NO₂, O₂ şi N₂) să treacă prin convertizor. Concentraţia înregistrată corespunde literei „a” din formulă (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). 

1.7.7. Oprirea ozonizatorului

Acum ozonizatorul este oprit. Amestecul de gaze indicat la pct. 1.7.6 traversează convertizorul pentru a ajunge în detector. Concentraţia înregistrată corespunde literei „b” din formulă (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). 

1.7.8. Modul de funcţionare NO

O dată comutat pe modul de funcţionare NO, ozonizatorul fiind oprit, de asemenea, se întrerupe alimentarea cu oxigen sau cu aer de sinteză. Valoarea NO afişată de analizor nu trebuie să difere cu mai mult de ± 5% de valoarea măsurată conform punctului 1.7.2 (analizorul fiind în modul de funcţionare NO). 

1.7.9. Intervalul de încercare

Eficienţa convertizorului trebuie să fie verificată înainte de fiecare etalonare a analizorului de NOx

1.7.10. Randamentul cerut

Randamentul convertizorului nu trebuie să fie mai mic de 90%, dar este recomandat un randament mai mare de 95%. 

Notă:

Dacă, folosind analizorul în plaja de funcţionare cea mai curentă, ozonizatorul nu permite obţinerea unei reduceri de la 80% la 20% conform punctului 1.7.5, atunci se utilizează plaja cea mai ridicată care va asigura această reducere. 

1.8. Reglajul FID –ului

1.8.1. Optimizarea răspunsului detectorului

Detectorul HFID trebuie să fie reglat conform indicaţiilor producătorului aparatului. Se utilizează un gaz de etalonare conţinând propan şi aer pentru optimizarea în plaja de funcţionare uzuală. Debitele de combustibil şi de aer fiind reglate conform recomandărilor producătorului, se introduce în analizor un gaz de etalonare cu 350 ± 75 ppm C. Răspunsul aparatului pentru un debit de combustibil dat este determinat din diferenţa dintre răspunsul gazului de etalonare şi răspunsul gazului de punere la zero. Debitul de combustibil trebuie să fie reglat progresiv, peste şi sub cel specificat de producător. Se înregistrează răspunsul cu gazul de etalonare şi cu gazul de punere la zero pentru debitele de combustibil. Se trasează o curbă a diferenţei celor două răspunsuri, iar debitul de combustibil este reglat spre partea cea mai bogată a curbei. 

1.8.2. Factorii de răspuns pentru hidrocarburi

Analizorul trebuie să fie calibrat utilizând propan în amestec cu aer şi aer de sinteză purificat, conform punctului 1.5. 

Factorul de răspuns este determinat la punerea în funcţiune a unui analizor şi după intervale lungi de timp, în perioada duratei de serviciu. Factorul de răspuns ( R_f ) pentru un grup dat de hidrocarburi este raportul dintre valoarea C1 indicată de FDI şi concentraţia gazului în butelie, exprimată în ppm C1. Concentraţia gazului de încercare trebuie să fie situată la un nivel la care să dea un răspuns corespunzător la cca 80% din întreaga scală. Concentraţia trebuie să fie măsurată cu o precizie de ± 2% în raport cu un etalon gravimetric exprimat în volume. Altfel spus, butelia de gaz trebuie să fie, în prealabil, ţinută mai mult de 24 ore la o temperatură de 298 K (25 °C) ± 5 K. 

Gazele de încercare folosite şi gama de factori de răspuns recomandaţi sunt: 

– metan şi aer de sinteză purificat 1,00 ≤ R_f ≤ 1,15 

– propilenă şi aer de sinteză purificat 0,90 ≤ R_f ≤ 1,10 

– toluen şi aer de sinteză purificat 0,90 ≤ R_f ≤ 1,10

în raport cu factorul de răspuns (R_f) de 1,00 pentru amestec de propan şi aer de sinteză purificat. 

1.8.3. Verificarea interferenţei oxigenului

Controlul interferenţei oxigenului se efectuează la punerea în funcţiune a unui analizor şi, prin urmare, la intervale lungi de timp în perioada duratei de serviciu. 

Se alege o plajă în care gazele de control al interferenţei oxigenului se vor situa în jumătatea superioară a scalei. Încercarea se efectuează cu cuptorul reglat la temperatura cerută. 

1.8.3.1. Gazul de control al interferenţei oxigenului

Gazul de control al interferenţei oxigenului trebuie să conţină propan cu 350 ppm C ± 75 ppm C hidrocarburi. Valoarea concentraţiei se determină la toleranţele gazului de etalonare prin analiza cromatografică a hidrocarburilor totale plus impurităţile sau prin amestecare – dozare dinamică. Azotul trebuie să fie diluantul predominant cu adaos de oxigen. Amestecurile cerute pentru încercarea motorului diesel sunt următoarele:

 1.8.3.2. Procedura

a) Analizorul este pus la zero;

b) Scala analizorului se reglează cu un amestec de 21 % oxigen;

c) Se verifică din nou răspunsul de zero. Dacă s-a modificat cu mai mult de 0,5 % din întreaga scală, se repetă operaţiile de la punctele a) şi b);

d) Se introduce gazul de control al interferenţei oxigenului cu un dozaj de 5 % şi de 10 %;

e) Se verifică din nou răspunsul de zero. Dacă s-a modificat cu mai mult de ±1% din întreaga scală, se repetă încercarea;

f) Se calculează interferenţa oxigenului (% O₂I) pentru fiecare dozaj specificat la pct. d), după formula următoare:

A = concentraţia de hidrocarburi (ppm C) a gazului de reglaj de sensibilitate, utilizat la pct. b) 

B = concentraţia de hidrocarburi (ppm C) a gazului de control al interferenţei oxigenului utilizat la pct. d) 

C = răspunsul analizorului

D = procentul de răspuns al analizorului din întreaga scală datorat lui A. 

g) Procentajul interferenţei oxigenului (% O₂I) înainte de încercare, trebuie să fie mai mic de ± 3 % pentru toate gazele prescrise a fi utilizate pentru controlul interferenţei oxigenului;

h) În cazul în care interferenţa oxigenului este mai mare de ± 3 %, debitul de aer cu valori mai mari sau mai mici faţă de cele specificate de producător se corectează prin adaos, repetând operaţia descrisă la pct. 1.8.1 pentru fiecare debit;

i) În cazul în care interferenţa oxigenului este mai mare ± 3 % după reglajul debitului de aer, se corectează debitul de combustibil, şi apoi debitul probei, repetând operaţiile de la pct. 1.8.1 pentru fiecare reglaj nou;

j) În cazul în care interferenţa oxigenului este mai mare de ± 3 %, se procedează la repararea sau înlocuirea analizorului, a combustibilul FID-ului sau a aerului arzătorului. Se repetă operaţiile de la prezentul punct cu echipamentele reparate sau înlocuite sau cu gazele noi. 

1.9. Efecte de interferenţă cu analizoarele NDIR şi CLD

Gazele prezente în eşapament, altele decât acelea care sunt în curs de analiză, pot interfera în mai multe feluri cu cele analizate. Există interferenţa pozitivă, în aparatele NDIR, dacă gazul care interferă dă acelaşi efect cu al gazului care se măsoară, dar la un grad mai mic. Există interferenţa negativă, în aparatele NDIR, dacă gazul care interferă măreşte banda de absorbţie a gazului de măsurat, şi în aparatele CLD, dacă gazul care interferă atenuează radiaţia. 

Verificarea interferenţei indicate la pct. 1.9.1 şi 1.9.2 trebuie să fie executată înainte de punerea în funcţiune a analizorului şi apoi se face la intervale mari de timp în perioada duratei de serviciu. 

1.9.1. Verificarea interferenţei pe analizoarele de CO

Apa şi CO₂ pot interfera în funcţionarea analizorului de CO. În consecinţă, se lasă să barboteze în apă, la temperatura ambiantă, un gaz de etalonare conţinând CO₂ în concentraţie cuprinsă între 80 şi 100% din întreaga scală a plajei maxime de măsură folosită în cursul încercării şi se înregistrează răspunsul analizorului. Acesta nu trebuie să depăşească 1% din întreaga scală pentru o plajă egală sau superioară lui 300 ppm sau 3 ppm pentru o plajă inferioară lui 300 ppm. 

1.9.2. Verificarea efectului de atenuare în analizorul de NO_x

Cele două gaze importante pentru analizoarele CLD şi (H)CLD sunt CO₂ şi vaporii de apă. Gradele de atenuare rezultate ale acestor gaze sunt proporţionale cu concentraţia lor şi necesită, în consecinţă, tehnici de încercare pentru determinarea efectului de atenuare a concentraţiilor cele mai mari prevăzute în timpul încercării. 

1.9.2.1. Verificarea efectului de atenuare în analizorul de CO₂

Se trece prin analizorul NDIR un gaz de etalonare a CO₂ într-o concentraţie de 80 până la 100% din întreaga scală a domeniului maxim de măsură şi se înregistrează valoarea indicată pentru CO₂ (A). În continuare, se diluează la 50% cu gaz de etalonare a NO şi se trece prin NDIR şi (H)CLD înregistrând valorile de CO₂ şi NO, cu B şi, respectiv, C. Se închide aducţiunea de CO₂ pentru ca numai gazul de etalonare a lui NO să treacă prin analizorul (H)CLD şi se înregistrează valoarea indicată pentru NO cu (D). 

Efectul de atenuare se calculează după cum urmează:

şi nu trebuie să depăşească 3% din întreaga scală,

unde:

A – concentraţia de CO₂ nediluat măsurată cu ajutorul NDIR (%) 

B — concentraţia de CO₂ diluat măsurată cu ajutorul NDIR (%) 

C — concentraţia de NO diluat măsurată cu ajutorul CLD (ppm) 

D — concentraţia de NO nediluat măsurată cu ajutorul CLD (ppm) 

1.9.2.2. Verificarea efectului de atenuare al apei

Această verificare se aplică numai la măsurarea concentraţiei gazelor umede. La calculul efectului de atenuare al apei trebuie să se ţină seama de diluarea gazului de etalonare NO cu vaporii de apă şi de mărimea raportului dintre concentraţia vaporilor de apă din amestec şi cea prevăzută în timpul încercării. Un gaz de etalonare NO, având o concentraţie între 80 şi 100 % din întreaga scală raportată la plaja de funcţionare normală, trebuie să traverseze (H)CLD, iar valoarea obţinută pentru NO se înregistrează şi se notează cu (D). Gazul NO se barbotează în apă la temperatura ambiantă şi se trece prin (H)CLD, iar valoarea obţinută pentru NO se notează cu (C) şi se înregistrează. Se determină temperatura apei şi se înregistează cu (F). Presiunea de vapori de saturaţie a amestecului ce corespunde cu temperatura apei de barbotare (F) se determină şi se înregistrează cu (G). Concentraţia vaporilor de apă (în %) a amestecului trebuie să fie calculată cu formula următoare:

şi se înregistrează cu (H). 

Concentraţia prevăzută a gazului de etalonare NO diluat (cu vapori de apă) trebuie să fie calculată cu formula următoare:

şi înregistrată cu (D_e). Pentru gazele de eşapament ale motoarelor diesel, concentraţia maximă a vaporilor de apă din acestea (în %) prevăzută în cursul încercării trebuie să fie estimată în ipoteza unui raport atomic H/C al combustibilului de 1,8 la 1, plecând de la concentraţia maximă de CO₂ în gazele de eşapament sau plecând de la concentraţia gazului de reglaj de sensibilitate la CO₂ nediluat (valoarea A, măsurată cum este indicat la pct. 1.9.2.1) după cum urmează:

H_m = 0,9 x A

şi se înregistrează cu (H_m). 

Efectul atenuării apei se calculează cu următoarea formulă:

şi nu trebuie să depăşească 3% din întreaga scală, unde:

D_e – concentraţia diluată prevăzută de NO (ppm) 

C – concentraţia diluată de NO (ppm) 

H_m — concentraţia maximală de vapori de apă (%) 

H – concentraţia reală de vapori de apă (%) 

Notă:

Este important ca gazul de etalonare al NO să conţină o concentraţie minimă de NO2 pentru această verificare deoarece absorbţia de NO₂ în apă nu a intrat în calculele privind efectul de atenuare. 

1.10. Intervalele de etalonare

Analizoarele trebuie să fie etalonate conform pct. 1.5 la cel puţin fiecare 3 luni sau cu ocazia fiecărei reparaţii sau schimbări de sistem susceptibile de a influenţa etalonarea. 

1.11. Cerinţe suplimentare de etalonare pentru măsurarea gazelor de eşapament brute în încercarea NRTC

1.11.1. Verificarea timpului de răspuns al sistemului de analiză

Reglajele sistemului pentru evaluarea timpilor de răspuns trebuie să fie identice cu cele utilizate la măsurători în timpul încercării propriu-zise (presiune, debite, reglarea filtrelor pe analizoare şi toţi ceilalţi factori care influenţează timpul de răspuns). Determinarea timpului de răspuns se efectuează prin comutarea gazului direct la intrarea sondei de prelevare. Schimbarea gazului trebuie să se facă în mai puţin de 0,1 secunde. Gazele utilizate pentru încercare trebuie să determine o modificare a concentraţiei de cel puţin 60 % din întreaga scală a aparatului. 

Concentraţia fiecărui component gazos se înregistrează. Timpul de răspuns se defineşte ca fiind diferenţa de timp dintre momentul schimbării gazului şi cel al variaţiei corespunzătoare a concentraţiei înregistrate. Timpul de răspuns al sistemului (t₉₀) este constituit din timpul de întârziere până la detectorul de măsurare şi timpul de creştere a impulsului detectorului. Timpul de întârziere se defineşte ca fiind timpul scurs între schimbarea gazului (t₀) şi momentul în care răspunsul atinge 10 % din valoarea finală măsurată (t₁₀). Timpul de creştere se defineşte ca fiind timpul dintre răspunsurile de 10 % şi 90 % din valoarea finală măsurată (t₉₀ – t₁₀). 

Pentru alinierea temporară a semnalelor analizorului şi a fluxului de gaz de eşapament în cazul măsurării gazelor de eşapament brute, timpul de transformare este definit ca fiind timpul scurs între timpul de schimbare (t0) şi momentul în care răspunsul atinge 50 % din valoarea finală măsurată (t₅₀). 

Timpul de răspuns al sistemului trebuie să fie mai mic sau egal cu 10 secunde, cu un timp de creştere a impulsului mai mic sau egal cu 2,5 secunde pentru toţi componenţii vizaţi de valorile limită (CO, NO_x, HC) şi toate plajele utilizate. 

1.11.2. Etalonarea analizorului de gaz marcator pentru măsurarea debitului de gaz de eşapament

În cazul utilizării unui gaz marcator, analizorul care serveşte la măsurarea concentraţiilor acestui gaz trebuie să fie etalonat cu ajutorul unui gaz etalon. 

Curba de etalonare se stabileşte pe cel puţin 10 puncte de etalonare (cu excluderea lui zero), repartizate astfel încât jumătate din puncte să se situeze între 4 % şi 20 % din întreaga scală a analizorului şi restul între 20 % şi 100 % din întreaga scală. Curba de etalonare se calculează prin metoda celor mai mici pătrate. 

Curba de etalonare nu trebuie să se abată de la valoarea nominală a fiecărui punct de etalonare cu mai mult de ±1 % din întreaga scală, într-o plajă cuprinsă între 20 % şi 100 % din întreaga scală. De asemenea, curba nu trebuie să se abată de la valoarea nominală cu peste 2 % din valoarea măsurată în plaja de 4 % la 20 % din întreaga scală. 

Punctul de zero şi scala analizorului trebuie să fie reglate înaintea încercării cu ajutorul unui gaz de pus la zero şi a unui gaz de reglaj de sensibilitate a cărui valoare nominală este mai mare de 80 % din întreaga scală a analizorului. 

2. ETALONAREA SISTEMULUI DE MĂSURĂ A PARTICULELOR

2.1. Introducere

Fiecare element este etalonat de câte ori este necesar pentru îndeplinirea cerinţelor de precizie din prezentele standarde. Metoda de evaluare utilizată este descrisă în acest capitol pentru elementele indicate în anexa nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 1.5 şi în anexa nr. 5. 

2.2. Debit

Contoarele de gaz sau debitmetrele se etalonează în conformitate cu standardele naţionale şi/sau internaţionale. 

Eroarea maximă a valorii măsurate trebuie să fie ± 2 % din valoarea citită. 

Pentru sistemele de diluare în circuit derivat, un interes deosebit se acordă preciziei debitului de prelevare G_SE; în cazul în care nu este măsurat direct, dar este determinat prin măsurarea debitului diferenţial:

G_SE = G_TOTW – G_DILW

În acest caz, o precizie de ± 2 % pentru G_TOTW şi G_DILW nu este suficientă pentru a garanta o precizie acceptabilă pentru G_SE. Dacă debitul de gaz de eşapament se determină prin măsurarea debitului diferenţial, eroarea maximă a diferenţei trebuie să fie astfel ca precizia lui G_SE să fie de ± 5 %, când coeficientul de diluţie este sub 1,5. Acesta se poate calcula luând media pătrată a erorilor pentru fiecare aparat

2.3. Verificarea raportului de diluţie

Când se utilizează sistemele de prelevare a particulelor fără EGA (anexa nr. 6, pct. 1.2.1.1) se verifică raportul de diluţie pentru fiecare instalare de motor nou, cu motorul în funcţiune şi măsurând concentraţiile de CO₂ sau de NO_x în gazele de eşapament brute şi diluate. Raportul de diluţie măsurat trebuie să fie în limitele de ≈10% faţă de raportul de diluţie calculat plecând de la măsurarea concentraţiei de CO₂ sau NO_x. 

2.4. Verificarea condiţiilor de curgere parţială

Plaja oscilaţiilor de viteză şi de presiune a gazelor de eşapament trebuie să fie verificată şi reglată în conformitate cu cerinţele din anexa nr. 6, pct. 1.2.1.1 EP, acolo unde este cazul. 

2.5. Intervalele de etalonare

Aparatele de măsură şi debitele sunt etalonate la cel puţin fiecare 3 luni sau mai puţin sau de fiecare dată când modificarea adusă sistemului este susceptibilă să influenţeze etalonarea. 

2.6. Cerinţe suplimentare de etalonare pentru sistemele de diluare în circuit derivat

2.6.1. Etalonarea periodică

În cazul în care debitul de prelevare a gazului se determină prin măsurarea debitului diferenţial, debitmetrul sau aparatul de măsurare a debitului se etalonează cu ajutorul următoarelor proceduri astfel încât debitul G_SE în tunel să satisfacă cerinţele privitoare la precizie prevăzute la subanexa nr. 1, pct. 2.4. 

Debitmetrul care măsoară G_DILW este conectat în serie cu debitmetrul care măsoară G_TOTW. Diferenţa dintre cele 2 debitmetre se etalonează pentru cel puţin 5 puncte de reglaj, valorile debitmetrului fiind uniform repartizate între valoarea cea mai de jos a lui G_DILW utilizată în timpul încercării şi valoarea G_TOTW utilizată în timpul încercării. Tunelul de diluare poate fi ocolit. 

Un dispozitiv de etalonare pentru măsurarea debitului masic se conectează în serie cu debitmetrul care măsoară G_TOTW, iar precizia este verificată pentru valoarea utilizată pe timpul încercării. Dispozitivul etalonat de măsurare a debitului masic este apoi conectat în serie cu debitmetrul care măsoară G_DILW şi precizia este verificată pentru cel puţin 5 puncte de reglaj corespunzătoare unor coeficienţi de diluţie de 3 la 50, în raport cu valoarea G_TOTW utilizată în timpul încercării. 

Tubul de transfer TT se deconectează de la eşapament şi un dispozitiv etalonat pentru măsurarea debitului cu o plajă de măsurare corespunzătoare pentru G_SE. se conectează la tubul de transfer. Apoi G_TOTW se reglează la valoarea utilizată în timpul încercării şi G_DILW se reglează succesiv la cel puţin 5 valori corespunzătoare coeficienţilor de diluţie q între 3 şi 50. Se poate utiliza şi o altă modalitate de etalonare, prin care tunelul este ocolit, dar debitul total de aer şi debitul de aer de diluare traversează debitmetrele corespondente ca în încercarea propriu-zisă. 

În tubul de transfer TT este introdus un gaz marcator. Acest gaz marcator poate fi un component al gazelor de eşapament, cum ar fi CO₂ sau NO_x. După diluare, în tunel se măsoară gazul marcator pentru 5 coeficienţi de diluţie cuprinşi între 3 şi 50. Precizia debitului de prelevare se determină pornind de la coeficientul de diluţie q:

G_SE = G_TOTW/q

Pentru a garanta precizia lui G_SE se ţine seama de precizia analizoarelor de gaz de eşapament. 

2.6.2. Verificarea fluxului de carbon

Se recomandă cu insistenţă o verificare a fluxului de carbon cu ajutorul gazului de eşapament real pentru a detecta problemele de măsură şi control şi pentru a verifica buna funcţionare a sistemului de diluare în circuit derivat. Verificarea fluxului de carbon ar trebui să se realizeze cel puţin la fiecare instalare a unui motor nou sau atunci când intervine o modificare importantă a configuraţiei camerei de încercare. 

Motorul trebuie să funcţioneze la încărcare şi turaţie de moment motor maxim sau la oricare alt regim stabilizat care produce 5 % CO₂ sau mai mult. Sistemul de prelevare a probelor în circuit derivat trebuie să funcţioneze cu un coeficient de diluţie de aproximativ 15 la 1. 

2.6.3. Verificarea înaintea încercării

Cu 2 ore înainte de încercare trebuie să se realizeze o verificare, după cum urmează:

Conform aceleiaşi metode utilizate pentru etalonare, precizia debitmetrelor este verificată pentru cel puţin 2 puncte cuprinzând valorile G_DILW care corespund coeficienţilor de diluţie cuprinşi între 5 şi 15 pentru G_TOTW utilizate în timpul încercării. 

Se poate omite verificarea înainte de încercare, cu condiţia ca, pe baza valorilor înregistrate la procedura de etalonare descrisă anterior, să se demonstreze că etalonarea debitmetrelor este stabilă pentru o perioadă mai lungă de timp. 

2.6.4. Determinarea timpului de transformare

Reglajele sistemului pentru evaluarea timpilor de transformare trebuie să fie la fel cu cele utilizate pentru măsurătorile din timpul încercării propriu-zise. Timpul de transformare se determină prin următoarea metodă:

Un debitmetru de referinţă independent, cu un interval de măsurare adaptat la debitul din sondă este montat în serie cu sonda şi conectat la aceasta. Timpul de transformare a acestui debitmetru trebuie să fie sub 100 ms pentru palierul de debit utilizat pentru măsurarea timpului de răspuns, cu o limitare a debitului suficient de joasă pentru a nu altera performanţa dinamică a sistemului de diluare în circuit derivat şi conform bunelor practici inginereşti. 

Debitul de gaz de eşapament în sistemul de diluare în circuit derivat (sau debitul de aer, dacă se calculează debitul de gaz de eşapament) este modificat pe palier plecând de la un debit redus până se atinge cel puţin 90 % din întreaga scală. Factorul care declanşează variaţia treptată trebuie să fie identic cu cel utilizat pentru începerea controlului anticipat la încercarea propriu-zisă. Impulsul variaţiei treptate a debitului de gaz de eşapament şi răspunsul debitmetrului sunt înregistrate cu o frecvenţă de cel puţin 10 Hz. 

Pe baza datelor menţionate anterior se determină timpul de transformare a sistemului de diluare în circuit derivat, care reprezintă timpul scurs între declanşarea impulsului de variaţie şi momentul în care răspunsul debitmetrului atinge 50 %. În mod similar se determină timpul de transformare a semnalului G_SE al sistemului de diluare în circuit derivat şi semnalului G_TOTW al debitului de gaz de eşapament. 

Semnalele respective se utilizează la verificările de regresie efectuate după fiecare încercare (vezi subanexa nr. 1, pct. 2.4). 

Calculul trebuie repetat pentru cel puţin 5 impulsuri de creştere şi de descreştere şi se stabileşte media rezultatelor. Timpul de transformare internă (< 100 ms) al debitmetrului de referinţă este dedus din această valoare. Se poate obţine astfel „valoarea de anticipare” a sistemului de diluare în circuit derivat, care este aplicată conform subanexei nr. 1, pct. 2.4. 

3. ETALONAREA SISTEMULUI CVS

3.1. Generalităţi

Sistemul CVS este etalonat cu ajutorul unui debitmetru de precizie şi a unui dispozitiv ce permite să se modifice condiţiile de funcţionare. 

Debitul care traversează sistemul este măsurat pentru diferite reglaje ale debitului, iar parametrii de comandă şi control al sistemului sunt măsuraţi şi puşi în corespondenţă cu debitul. 

Se pot utiliza diferite tipuri de debitmetre, ca de exemplu debitmetrul Venturi etalonat, debitmetrul cu laminare etalonat sau debitmetrul cu turbină etalonat. 

3.2. Etalonarea pompei volumetrice (PDP) 

Toţi parametrii pompei trebuie să se măsoare în acelaşi timp cu parametrii unui debitmetru Venturi de etalonare conectat în serie cu pompa. Debitul calculat (în m³/min, la orificiul de aspiraţie al pompei, la presiune şi temperatură absolută) se reprezintă grafic în raport cu un factor de corelare ce reprezintă valoarea unei combinaţii specifice a parametrilor pompei. Se determină ecuaţia lineară între debitul pompei şi funcţia de corelare. În cazul în care sistemul CVS funcţionează în mai multe game de viteză, etalonarea trebuie efectuată pentru fiecare gamă utilizată. 

Pe durata etalonării temperatura trebuie să fie menţinută constantă. 

Pierderile din conexiunile şi conductele dintre debitmetrul Venturi de etalonare şi pompa CVS trebuie să fie menţinute sub 0,3 % din debitul cel mai de jos (punctul în care limitarea este cea mai ridicată şi viteza

PDP cea mai joasă). 

3.2.1. Analiza datelor

Debitul de aer (Q_S) corespunzător fiecărei poziţii a vanei (minimum 6 reglaje) se calculează în normal m³/min, pe baza datelor inregistrate de debitmetrului, prin metoda prescrisă de producător. Debitul de aer este transformat apoi în debitul pompei (V₀), exprimat în m3/rotaţie, la temperatura şi presiunea absolută la intrarea în pompă, după formula:

unde:

Q_S = debitul de aer în condiţii normale (101,3 kPa, 273 K), (m³/s) 

T = temperatura la intrarea în pompă, în K

p_A = presiunea absolută la intrarea în pompă (p_B – p₁), (kPa) 

n = turaţia pompei, (rot/s) 

Pentru a lua în considerare interacţiunea dintre variaţiile de presiune la pompă şi gradul de alunecare a pompei, se calculează funcţia de corelare X₀ între debitul pompei, presiunea diferenţială de la orificiul de aspiraţie la orificiul de refulare şi presiunea absolută la orificiul de refulare al pompei, după cum urmează:

unde:

Δp_p = presiunea diferenţială de la nivelul orificiului de aspiraţie la orificiul de refulare al pompei,

(kPa) 

p_A = presiunea de refulare absolută la orificiul de refulare al pompei, (kPa) 

Pentru obţinerea ecuaţiei de etalonare se realizează o ajustare lineară pentru cele mai mici pătrate, după cum urmează:

V₀ = D₀ – m x (X₀)

„D₀’’ şi „m’’ sunt constantele de intersecţie şi de pantă ale dreptelor de regresie. 

Pentru un sistem CVS cu mai multe game de viteză, curbele de etalonare generate pentru diferite game de debit al pompei trebuie să fie aproximativ paralele, iar valorile de intersecţie (D₀) trebuie să crească odată cu reducerea gamei de debit al pompei. 

Valorile calculate cu ajutorul ecuaţiei trebuie să se situeze la ± 0,5 % din valoarea măsurată a lui V₀. Valorile lui „m” variază de la o pompă la alta. Debitul de particule care intră în timpul reducerii lunecării pompei este reflectat de valorile cele mai mici ale lui „m”. Prin urmare, etalonarea trebuie efectuată la pornirea pompei după o întreţinere complexă şi atunci când verificarea completă a sistemului (vezi pct. 3.5) indică o modificare a gradului de alunecare. 

3.3. Etalonarea debitmetrului cu tub Venturi cu curgere critică (CFV) 

Pentru etalonarea debitmetrului CFV se utilizează ecuaţia curgerii printr-un tub Venturi critic. Debitul gazului depinde de presiunea şi temperatura de aspiraţie:

unde:

K_v = coeficient de etalonare

p_A = presiunea absolută la intrarea în tubul Venturi, (kPa) 

T = temperatura la intrarea în tubul Venturi, (K) 

3.3.1. Analiza datelor

Debitul de aer (Q_S) pentru fiecare reglaj de strangulare (minimum 8 reglaje) este determinat conform cu metoda prescrisă de producător, în normal m³/min, pe baza datelor debitmetrului. Coeficientul de etalonare se calculează pe baza datelor de etalonare pentru fiecare reglaj, după cum urmează:

unde:

Q_S = debitul de aer în condiţii normale (101,3 kPa, 273 K), (m³/s),

T = temperatura la intrarea în tubul Venturi, (K). 

p_A = presiunea absolută la intrarea în tubul Venturi, (kPa),

Pentru determinarea plajei de curgere critică, se realizează reprezentarea grafică a K_v la intrarea în tubul Venturi. Pentru curgerea critică (redusă), K_v are o valoare constantă. 

Pe măsură ce presiunea scade (depresiunea creşte), tubul Venturi se lărgeşte şi K_v se diminuează, ceea ce indică faptul că CFV funcţionează în afara plajei admisibile. 

K_v mediu şi abaterea standard trebuie să fie calculate pentru minimum 8 puncte situate în zona de curgere critică. Abaterea standard nu trebuie să depăşească ± 0,3 % din valoarea medie a lui K_v. 

3.4. Etalonarea debitmetrului cu tub Venturi subsonic (SSV) 

Pentru etalonarea unui SSV se utilizează o ecuaţie de curgere într-un tub Venturi subsonic. Debitul gazului depinde de presiunea şi temperatura de aspiraţie, precum şi de scăderea de presiune între secţiunea de intrare şi secţiunea minimă a SSV, după cum urmează:

unde:

A₀ = serie de constante şi de conversii de unităţi,

d = diametrul secţiunii minime a SSV, (m) 

C_d = coeficientul de descărcare a SSV

P_A = presiunea absolută la intrare în tubul Venturi, (kPa) 

T = temperatura la intrarea în tubul Venturi, (K) 

r = raportul dintre presiunea statică absolută în secţiunea minimă şi cea de intrare în

 

β = raportul între diametrul „d” al secţiunii minime a SSV şi diametrul interior al tubului de aspiraţie =  

3.4.1. Analiza datelor

Debitul de aer (Q_SSV) pentru fiecare reglaj al curgerii (minimum 16 reglaje) se calculează în normal m3/min, pe baza datelor debitmetrului, prin metoda prescrisă de producător. Coeficientul de descărcare se calculează pe baza datelor de etalonare obţinute pentru fiecare reglaj, după cum urmează:

unde:

Q_SSV = debitul de aer în condiţii normale (101,3 kPa, 273 K), (m³/s) 

T = temperatura la intrarea în tubul Venturi, (K) 

d = diametrul în secţiunea minimă a SSV, (m) 

r = raportul dintre presiunea statică absolută în secţiunea minimă şi cea de intrare în

p_A = presiunea absolută la intrarea în tubul Venturi, (kPa) 

β = raportul dintre diametrul „d” al secţiunii minime a SSV şi diametrul interior al tubului de aspiraţie =  

Pentru determinarea zonei de curgere subsonică, se realizează reprezentarea grafică C_d ca o funcţie de numărul Reynolds în secţiunea minimă a SSV. Numărul Reynolds în secţiunea minimă a SSV se calculează cu următoarea formulă:

unde:

A₁ = o serie de constante şi de conversii de unităţi = 25,55152

Q_SSV = debitul de aer în condiţii normale (101,3 kPa, 273 K), (m³/s) 

d = diametrul secţiunii minime a SSV, (m) 

μ = vâscozitatea absolută sau dinamică a gazului, calculată cu formula următoare:

 (kg/ms)

unde:

 

S = constanta empirică = 110,4 K

Deoarece Q_SSV este utilizat în formula ce serveşte la calculul lui Re, trebuie să se înceapă calculele cu o valoare iniţială estimată a lui Q_SSV sau a lui C_d al tubului Venturi la etalonare şi să se repete până ce valorile Q_SSV converg. Metoda convergenţei trebuie să aibă o precizie de cel puţin 0,1 %. 

Pentru cel puţin 16 puncte situate în zona de curgere subsonică, valorile lui Cd calculate pe baza ecuaţiei rezultate din ajustarea curbei de etalonare trebuie să se situeze la ± 0,5 % faţă de valoarea C_d pentru fiecare punct de etalonare. 1 2

3.5. Verificarea întregului sistem

Precizia totală a sistemului CVS şi a sistemului de analiză se determină prin introducerea unei mase cunoscute de gaz poluant utilizat normal. Poluantul este analizat şi masa se calculează conform cu anexa nr. 3, subanexa nr. 3, pct. 2.4.1, cu excepţia cazului în care se utilizează propanul, când se utilizează un factor de 0,000472 în locul lui 0,000479 pentru HC. Se utilizează una din cele două metode prezentate în continuare:

3.5.1. Măsurarea cu ajutorul unei diafragme cu curgere critică

Se introduce o cantitate cunoscută de gaz (propan) în sistemul CVS printr-o diafragmă cu curgere critică etalonată. Dacă presiunea la intrare este suficient de ridicată, debitul ajustat cu ajutorul diafragmei la curgerea critică este independent de presiunea de ieşire din diafragmă (curgere critică). Sistemul CVS funcţionează timp de 5 până la 10 minute aproximativ, ca la încercarea normală de măsurare a emisiilor de gaz de eşapament. Cu ajutorul unui echipament obişnuit (sac de prelevare sau metodă de integrare) se analizează o probă de gaz şi se calculează masa gazului. Masa astfel determinată trebuie să se situeze la o valoare de ± 3 % din masa cunoscută a gazului injectat. 

3.5.2. Măsurarea cu ajutorul unei tehnici gravimetrice

Se determină cu o precizie de ± 0,01 g greutatea unei mici butelii umplute cu propan. Se pune în funcţiune sistemul CVS timp de aproximativ 5 – 10 minute, ca într-o încercare normală de măsurare a emisiilor de gaz de eşapament, timp în care se injectează monoxid de carbon sau propan în sistem. Se determină prin cântărire diferenţiată cantitatea de gaz pur eliberată. Se analizează o probă de gaz cu ajutorul unui echipament obişnuit (sac de prelevare sau metoda de integrare) şi se calculează masa gazului. Masa astfel determinată trebuie să se situeze la o valoare de ± 3 % din masa cunoscută a gazului injectat. 

 

Subanexa nr. 3

 

EVALUAREA ŞI CALCULUL DATELOR

 

1. EVALUAREA ŞI CALCULUL DATELOR – ÎNCERCAREA NRSC

1.1. Evaluarea datelor pentru emisiile gazoase

Pentru evaluarea emisiilor gazoase se ia media indicaţiilor din ultimele 60 secunde ale fiecărui mod de funcţionare şi concentraţiile medii (conc) de HC, CO, NO_x şi CO2, dacă se utilizează metoda echivalentului carbon, în timpul fiecărui mod de funcţionare sunt determinate pornind de la datele medii citite şi de la datele de etalonare corespunzătoare. Se poate utiliza un tip de înregistrare diferit dacă acesta garantează obţinerea de date echivalente. 

Concentraţiile de fond medii (conc_d) pot fi determinate după datele de pe sacii de aer de diluare sau după datele de fond continue (altele decât cele de pe sac) şi datele de etalonare corespunzătoare. 

1.2. Emisiile de particule

Pentru evaluarea particulelor se înregistrează pentru fiecare secvenţă masele (M_SAM,i) totale care traversează filtrele. Filtrele trebuie trimise înapoi în camera de cântărire şi condiţionate cel puţin două ore, dar nu mai mult de 80 ore, apoi cântărite. Se înregistrează greutatea brută a filtrelor şi se scade greutatea tarei (anexa nr. 3, pct. 3.1). Masa de particule (M_f pentru metoda cu filtru unic; M_f,i pentru metoda cu filtre multiple) este egală cu suma maselor de particule recuperate de pe filtrele primare şi secundare. Dacă trebuie aplicată o corecţie de fond, se înregistrează masa de aer de diluare (M_DIL), care traversează filtrele şi masa de particule (M_d). Dacă s-a efectuat mai mult de o măsurătoare, se calculează raportul M_d/M_DIL pentru fiecare măsurătoare realizată individual şi se calculează media valorilor. 

1.3. Calculul emisiilor gazoase

Rezultatele finale ale încercărilor se obţin prin operaţiunile următoare:

1.3.1. Determinarea debitului de gaze de eşapament

Debitul masic al gazelor de eşapament (G_EXHW) se determină pentru fiecare secvenţă în conformitate cu anexa nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 1.2.1 la 1.2.3. În cazul în care se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, se determină debitul masic total de gaze de eşapament diluate (G_TOTW) pentru fiecare punct, conform anexei nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 1.2.4. 

1.3.2. Corecţie pentru trecerea de la starea uscată la starea umedă

Corecţia în condiţii uscate/umede aplicată valorii G_EXHW se determină pentru fiecare secvenţă în conformitate cu descrierea din anexa nr. 3, subanexa nr. 1, punctele 1.2.1 -1.2.3. 

În cazul în care se aplică valoarea G_EXHW, se converteşte concentraţia măsurată în valori raportate la condiţiile umede cu ajutorul formulei următoare, dacă ea nu este măsurată în condiţii umede:

conc (umedă) = K_w × conc (uscată) 

 

Pentru gazele de eşapament brute:

Pentru gazele de eşapament diluate:

sau

Pentru aerul de diluare:

k_W,d = 1 – k_W1

Pentru aerul de aspiraţie (dacă diferă de aerul de diluare):

k_W,d = 1 – k_W2

unde:

H_a = umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

H_d = umiditatea absolută a aerului de diluare, (grame apă/kg aer uscat) 

R_d = umiditatea relativă a aerului de diluare, (%) 

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_d = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de diluare, (kPa) 

p_a = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă: H_a şi H_d se poate determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede aplicând formulele general acceptate. 

1.3.3. Corecţia umidităţii pentru emisiile de NO_x

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO_x trebuie să fie corectată în funcţie de temperatura şi umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorului K_H dat de următoarea formulă:

unde:

T_a = temperatura aerului, (K) 

H_a = umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

unde:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă: H_a se poate determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

1.3.4. Calculul debitelor masice ale emisiilor

Debitele masice ale emisiilor pentru fiecare secvenţă se calculează după cum urmează:

a) Pentru gazele de eşapament brute25):

Gaz_mass = u x conc x G_TOTW

b) Pentru gazele de eşapament diluate:

Gaz_mass = u x conc_c x G_EXHW

unde:

conc_c – concentraţia corectată a concentraţiei de fond

conc_c = conc – conc_d x (1-1/DF)

DF = 13,4/(conc_CO2 + (conc_CO + conc_HC) x 10^-4

sau

DF = 13,4/conc_CO2

Coeficientul u – umiditate, trebuie să fie folosit conform tabelului 4:

Tabelul 4 – Valorile coeficientului u – umiditate pentru diverşi componenţi de gaze de eşapament

 

Densitatea HC se calculează cu ajutorul unui raport mediu carbon/hidrogen = 1:1,85. 

 

1.3.5. Calculul emisiilor specifice

Emisiile specifice (g/kWh) se calculează pentru fiecare component după cum urmează:

unde:

P_i = P_m,i + P_AE,i

Factorul de ponderare şi numărul de secvenţe (n) utilizate în calculul anterior trebuie să fie conform anexei nr. 3, pct. 3.7.1. 

1.4. Calculul emisiilor de particule

Emisiile de particule se calculează în felul următor:

1.4.1. Corecţia umidităţii pentru emisiile de particule

Deoarece emisiile de particule ale motorului diesel depind de condiţiile atmosferice ambiante, debitul masic de particule trebuie să fie corectat în funcţie de umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorului K_p definit de următoarea relaţie:

K_p = 1/(1 + 0,0133 x (H_a – 10,71))

în care:

H_a = umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

unde:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

H_a se poate determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

1.4.2. Sisteme de diluare în circuit derivat

Rezultatele încercărilor finale raportate la emisiile de particule se obţin prin operaţiile următoare. Pot fi utilizate diferite tipuri de comandă a debitului de diluare şi sunt aplicabile diferite metode de calcul al debitului masic de gaze de eşapament diluate G_EDF. Toate calculele sunt efectuate pe baza valorilor medii ale diferitelor puncte (i) din timpul perioadei de prelevare. 

1.4.2.1. Sisteme izocinetice

G_EDFW,i = G_EXHW,1 x q₁

şi

în care r corespunde raportului dintre secţiunea sondei izocinetice şi cea a colectorului de eşapament A_T:

1.4.2.2. Sisteme cu măsurarea concentraţiei de CO₂ sau NO_x

G_EDFW,i = G_EXHW,i x q₁

unde:

conc_E = concentraţia umedă a gazului marcator în gazele de eşapament brute

conc_D = concentraţia umedă a gazului marcator în gazele de eşapament diluate

conc_A = concentraţia umedă a gazului marcator în aerul de diluare

Concentraţiile măsurate în condiţii uscate se convertesc în valori raportate la condiţii umede conform punctului 1.3.2 al prezentei subanexe. 

1.4.2.3. Sisteme cu măsurarea CO₂ şi metoda echivalentului carbon

unde:

CO_2D = concentraţia de CO₂ în gazele de eşapament diluate

CO_2A = concentraţia de CO₂ în aerul de diluare [concentraţiile în volume (%) din stare umedă]

Această ecuaţie se bazează pe ipoteza unui echilibru al carbonului (atomii de carbon sunt emişi de motor sub formă de CO₂) şi se calculează în etapele următoare:

G_EDFW,i = G_EXHW,i x q_i

şi

1.4.2.4. Sisteme cu măsurarea debitului

G_EDFW,i = G_EXHW,i x q_i

 

şi

1.4.3. Sisteme de diluare în circuit direct

Rezultatele încercărilor finale pentru determinarea emisiilor de particule se obţin prin următoarele operaţiuni:

Toate calculele se stabililesc pe baza valorilor medii ale diferitelor secvenţe (i) în timpul perioadei de prelevare:

G_EDFW,i = G_TOTW,i

1.4.4. Calculul debitului masic de particule

Debitul masic de particule se calculează după cum urmează:

Pentru metoda cu filtru unic:

unde:

(G_EDFW)_aver se calculează în cursul ciclului de încercare, prin însumarea valorilor medii ale diferitelor secvenţe de funcţionare din perioada de prelevare:

M_SAM =

în care: i = 1, ..., n. 

Pentru metoda cu filtre multiple

unde: i = 1, ..., n. 

Debitul masic de particule poate fi corectat, ţinând cont de concentraţia de fond, după cum urmează:

Pentru metoda cu filtru unic:

Dacă se efectuează mai mult de o măsurătoare, atunci M_d/M_DIL se înlocuieşte cu (Md/MDIL)aver. 

DF = 13,4(concCO₂ + (concCO + concHC) x 10^-4)

sau

DF = 13,4/concCO₂

Pentru metoda cu filtre multiple:

Dacă se efectuează mai mult de o măsurătoare, atunci Md/MDIL este înlocuit cu (M_d/M_DIL)_aver. 

DF = 13,4(concCO₂ + (concCO + concHC) x 10^-4)

sau

DF = 13,4/concCO₂

1.4.5. Calculul emisiilor specifice

Emisia de particule PT (g/kWh) se calculează în felul următor26):

Pentru metoda cu filtru unic:

Pentru metoda cu filtre multiple:

1.4.6. Factor de ponderare efectiv

Pentru metoda cu filtru unic, factorul de ponderare efectiv WF_E,i pentru fiecare secvenţă se calculează cu următoarea formulă:

unde: i = 1, ... , n. 

Valoarea factorilor de ponderare efectivi trebuie să se situeze în limitele a ± 0,005 (valoarea absolută) faţă de factorii de ponderare prevăzuţi la anexa nr. 3, pct. 3.7.1. 

2. EVALUAREA ŞI CALCULAREA DATELOR (ÎNCERCAREA NRTC) 

La prezentul punct sunt descrise următoarele două principii de măsurare care pot fi utilizate pentru evaluarea emisiilor de poluanţi în timpul ciclului NRTC: 

– componenţii gazoşi se măsoară în gazele de eşapament brute în timp real şi particulele se determină cu ajutorul unui sistem de diluare în circuit derivat, 

– componenţii gazoşi şi particulele se determină cu ajutorul unui sistem de diluare în circuit direct (CVS). 

2.1. Calculul emisiilor de gaze şi de particule din gazele de eşapament brute în condiţiile utilizării unui sistem de diluare în circuit derivat

2.1.1. Introducere

Se utilizează semnalele de concentraţie instantanee a componenţilor gazoşi pentru calculul emisiilor masice înmulţindu-le cu debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament. Debitul masic instantaneu al gazelor de eşapament se măsoară în mod direct sau se calculează cu ajutorul metodelor descrise la anexa nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 2.2.3 (măsurarea aerului de aspiraţie şi a debitului de combustibil, metoda gazului marcator, măsurarea aerului de aspiraţie şi a raportului aer/combustibil). O atenţie deosebită trebuie acordată timpilor de răspuns al diferitelor instrumente. Diferenţele respective se justifică prin alinierea temporară a semnalelor. 

Pentru particule, semnalele de debit masic de gaze de eşapament se utilizează pentru reglarea sistemului de diluare în circuit derivat pentru a se obţine o probă proporţională cu debitul masic de gaze de eşapament. Calitatea proporţionalităţii se verifică prin aplicarea unei analize de regresie (revenire) între probă şi debitul de gaze de eşapament, conform anexei nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 2.4. 

2.1.2. Determinarea compuşilor gazoşi

2.1.2.1. Calculul emisiilor masice

Masa de poluanţi M_gaz (g/încercare) se determină prin calcularea emisiilor masice instantanee pornind de la concentraţiile brute de poluanţi, de la valorile „u” din tabelul 4 (vezi pct. 1.3.4) şi de la debitul masic de gaze de eşapament, ţinând seama de timpul de transformare şi integrând valorile instantanee pe durata ciclului. Este de preferat măsurarea concentraţiei în condiţii umede. În cazul în care concentraţiile sunt măsurate în condiţii uscate, corecţia pentru trecerea de la condiţii uscate la condiţii umede, descrisă mai jos, se aplică valorilor concentraţiei instantanee înaintea oricărui alt calcul. 

Tabelul 4 – Valorile coeficientului u – umiditate pentru diverşi componenţi din gazele de eşapament

Densitate HC se calculează pe baza unui raport mediu carbon/hidrogen de 1:1,85. 

Se aplică următoarea formulă:

 

unde:

u = raportul dintre densitatea componentului gazos şi densitatea gazelor de eşapament

conc_i = concentraţia instantanee a componentului în gazul de eşapament brut, (ppm) 

G_EXHW,i = debitul masic de gaze de eşapament, (kg/s) 

f = frecvenţa de colectare a datelor, (Hz) 

n = numărul de măsurători

Pentru calculul NO_x se utilizează factorul de corecţie a umidităţii kH descris în continuare. Dacă măsurarea nu s-a făcut deja în condiţii umede, concentraţia măsurată instantaneu este convertită în valori raportate la condiţii umede, cum este descris în continuare:

2.1.2.2. Corecţia pentru trecerea de la condiţii uscate la condiţii umede

În cazul în care concentraţia măsurată este determinată în condiţii uscate, ea este convertită în valori raportate în condiţii umede aplicând formulele următoare:

conc_umed = k_W x conc_uscat

unde:

cu:

în care:

conc_CO2 = concentraţia de CO₂ în condiţii uscate, (%) 

conc_CO = concentraţia de CO în condiţii uscate, (%) 

H_a = umiditatea aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

H_a se determină pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

2.1.2.3. Corecţia umidităţii şi a temperaturii pentru emisiile de NO_x

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO_x se corectează în funcţie de temperatura şi umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorilor daţi de formula următoare:

în care:

T_a= temperatura aerului, (K) 

H_a = umiditatea aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

în care:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a= presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aapiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

H_a se poate determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

2.1.2.4. Calculul emisiilor specifice

Emisiile specifice (g/kWh) se calculează pentru fiecare component individual, în felul următor:

Gaz individual=M_gaz / W_eff

în care:

W_eff = lucrul mecanic al ciclului real aşa cum este determinat la anexa nr. 3, pct. 4.6.2, (kWh). 

2.1.3. Determinarea particulelor

2.1.3.1. Calculul emisiilor masice

Masa de particule M_PT (g/kWh) se calculează prin una din următoarele metode:

a) 

unde:

M_f = masa de particule prelevate pe durata ciclului, (mg) 

M_SAM = masa de gaze de eşapament diluate care traversează filtrele de particule, (kg) 

M_EDFW = masa echivalentului de gaze de eşapament diluate pe durata ciclului, (kg) 

Masa totală a echivalentului de gaz de eşapament diluat pe durata ciclului se calculează cu formula următoare:

G_EDFW,i = G_EXHW,i x q_i

 

unde:

G_EDFW,i = debitul masic instantaneu echivalent de gaz de eşapament diluat, (kg/s) 

G_EXHW,i = debitul masic instantaneu de gaz de eşapament, (kg/s) 

q _i = coeficientul de diluţie instantaneu

G_TOTW,i = debitul masic instantaneu echivalent de gaz de eşapament diluat în tunelul de diluare, (kg/s) 

G_DILW,i = debitul masic instantaneu de aer de diluare, (kg/s) 

f = frecvenţa de colectare a datelor, (Hz) 

n = numărul de măsurători

b) 

în care:

M_f = masa de particule prelevate pe durata ciclului, (mg) 

r_s = raportul mediu de prelevare pe durata ciclului de încercare

în care:

M_SE = masa gazului de eşapament prelevat pe durata ciclului, (kg) 

M_EXHW = debitul masic total de gaz de eşapament pe durata ciclului, (kg) 

M_SAM = masa de gaz de eşapament diluat care traversează filtrele de particule, (kg) 

M_TOTW = masa de gaze de eşapament diluate care trec prin tunelul de diluare, (kg) 

Notă:

În cazul unui sistem de prelevare total, M_SAM şi M_TOTW sunt identice. 

2.1.3.2. Factorul de corecţie a umidităţii pentru emisiile de particule

Deoarece emisiile de particule ale motorului diesel depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de particule trebuie să fie corectată în funcţie de umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorului K_p care se obţine cu formula următoare:

K_p = 1/(1 + 0,0133 x (H_a – 10,71))

în care:

H_a = umiditatea aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

în care:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a= presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

H_a se poate fi determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

2.1.3.3. Calculul emisiilor specifice

Emisia de particule se calculează cu următoarea formulă:

PT = M_PT x K_p/W_eff

unde:

W_eff = lucrul mecanic efectiv al ciclului real determinat conform anexei nr. 3, pct. 4.6.2, (kWh) 

2.2. Determinarea componenţilor gazoşi şi a particulelor cu ajutorul unui sistem de diluare în circuit direct

Pentru a calcula emisiile din gazele de eşapament diluate trebuie să se cunoască debitul masic al acestor gaze. Debitul total de gaz de eşapament diluat pe durata ciclului M_TOTW (kg/încercare) se calculează plecând de la valorile de măsurare colectate pe timpul ciclului şi de la datele de etalonare corespondente ale debitmetrului (V₀ pentru PDP, K_v pentru CVF, C_d pentru SSV) cu ajutorul uneia din metodele descrise la pct. 2.2.1. În cazul în care masa totală a probei de particule (M_SAM) şi de gaze poluante depăşeşte 0,5 % din debitul total al sistemului CVS (M_TOTW), se corectează debitul sistemului CVS pentru a ţine seama de M_SAM sau debitul probei de particule este readus în sistemul CVS înaintea debitmetrului. 

2.2.1. Determinarea debitului de gaze de eşapament diluate

Sistemul PDP – CVS

Dacă temperatura gazelor de eşapament diluate este menţinută în limitele de ± 6 K în timpul întregului ciclu cu ajutorul unui schimbător de căldură, debitul masic în timpul ciclului se calculează conform următoarei formule:

M_TOTW = 1,293 x V₀ x N_p x (p_B-p₁) x 273/(101,3 xT) 

unde:

M_TOTW = masa gazelor de eşapament diluate în condiţii umede pe durata ciclului, (kg) 

V₀ = volumul de gaz de eşapament pompat pe o rotaţie în condiţii de încercare, (m3/rotaţie) 

Np = numărul total de rotaţii ale pompei de încercare

p_B= presiunea atmosferică în standul de încercare, (kPa) 

p₁= depresiunea la intrarea în pompă, (kPa) 

T = temperatura medie a gazelor de eşapament diluate la intrarea în pompă în timpul ciclului, (K) 

În cazul în care se utilizează un sistem de compensare a debitului (fără schimbător de căldură), emisiile masice instantanee se determină şi se integrează pe durata ciclului. În acest caz, masa instantanee de gaze de eşapament diluate se calculează după cum urmează:

M_TOTW,i = 1,293 X V₀ X N_p,i x (p_B-p₁) x 273/(101,3 xT) 

unde:

N_p,i = numărul total de rotaţii al pompei în intervalul de timp. 

Sistemul CFV – CVS

Dacă temperatura gazelor de eşapament diluate este menţinută în limitele de ± 11 K, în timpul întregului ciclu, cu ajutorul unui schimbător de căldură, debitul masic în timpul ciclului se calculează după cum urmează:

M_TOTW = 1,293 x t x K_v x p_A/T0,5

unde:

M_TOTW = masa gazelor de eşapament diluate în condiţii umede pe durata ciclului, (kg) 

t = durata ciclului, (s) 

K_v= coeficientul de etalonare a debitmetrului cu tub Venturi cu curgere critică în condiţii normalizate

p_A= presiunea absolută la intrarea în debitmetru, (kPa) 

T = temperatura la intrarea în debitmetrul cu tub Venturi, (K) 

În cazul în care este utilizat un sistem de compensare a debitului (fără schimbător de căldură), emisiile masice instantanee trebuie să fie determinate şi integrate pe durata ciclului. În acest caz, masa instantanee de gaze de eşapament diluate este calculată după cum urmează:

M_TOTW,i = 1,293 x Δt_i x K_v x p_A/T0,5

unde:

Δ t_i = intervalul de timp, (s). 

Sistemul SSV – CVS

Dacă temperatura gazelor de eşapament diluate este menţinută în limitele de ± 11 K, în timpul întregului ciclu, cu ajutorul unui schimbător de căldură, debitul masic în timpul ciclului se calculează după cum urmează:

M_TOTW = 1,293 x Q_ssv

unde:

A₀ = serie de constante şi de conversii de unităţi

 

d = diametrul secţiunii minime a SSV, (m) 

C_d = coeficientul de descărcare a SSV

P_A = presiunea absolută la intrare în tubul Venturi, (kPa) 

T = temperatura la intrare în tubul Venturi, (K) 

r = raportul între presiunea statică absolută în secţiunea minimă şi cea de intrare în

β = raportul dintre diametrul d al secţiunii minime a SSV şi diametrul interior al colectorului de aspiraţie =  

În cazul în care se utilizează un sistem de compensare a debitului (fără schimbător de căldură), emisiile masice instantanee trebuie să fie determinate şi integrate pe durata ciclului. În acest caz, masa instantanee de gaze de eşapament diluate este calculată după cum urmează:

M_TOTW,i = 1,293 x Q_ssv x Δt_i

unde:

Δt_i = intervalul de timp, (s). 

Calculul timpului real este iniţializat fie cu o valoare rezonabilă a lui C_d, de ex. 0,98, fie cu o valoare rezonabilă a lui Q_SSV. În cazul în care calculul este iniţializat cu Q_SSV, se utilizează valoarea iniţială a lui Q_SSV pentru evaluarea numărului Re (Reynolds). 

În timpul tuturor încercărilor pentru determinarea emisiilor, numerele Reynolds ale secţiunii minime a SSV trebuie să fie apropiat de numerele Reynolds utilizate pentru stabilirea curbei de etalonare definite conform subanexei nr. 2, pct. 1 3.2. 

2.2.2. Corecţia umidităţii pentru emisiile de NO_x

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO_x trebuie să fie corectată în funcţie de umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorilor daţi de următoarea formulă:

unde:

T_a= temperatura aerului, (K) 

H_a = umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

unde:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a= presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

Ha se poate fi determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

2.2.3. Calculul debitului masic al emisiilor

2.2.3.1. Sisteme cu debit masic constant

În cazul sistemelor echipate cu un schimbător de căldură, masa poluanţilor Mgaz (g/încercare) se determină din ecuaţia următoare:

M_gaz = u x conc x M_TOTW

unde:

u = raportul dintre densitatea componentului gazos şi densitatea gazelor de eşapament, cum este indicat în tabelul 4, pct. 1. 2.1.2.1. 

conc = valorile medii corectate ale concentraţiilor de fond pe durata ciclului, pornind de la integrarea (obligatorie pentru NO_x şi HC) sau de la măsurarea în sac, (ppm) 

M_TOTW = masa totală de gaze de eşapament diluate pe durata ciclului, aşa cum este ea determinată la pct. 2.2.1, (kg) 

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO_x trebuie să fie corectată în funcţie de umiditatea aerului ambiant aplicând factorul k_H, aşa cum se arată la pct. 2.2.2. 

Concentraţiile măsurate în condiţii uscate trebuie să fie convertite în valori raportate la condiţii umede conform punctului 1.3.2. 

2.2.3.1.1. Determinarea valorilor corectate ale concentraţiilor de fond

Concentraţia de fond medie de gaze poluante în aerul de diluare trebuie să fie dedusă din concentraţiile măsurate pentru a obţine concentraţiile nete de poluanţi. Valorile medii ale concentraţiilor de fond se pot măsura cu ajutorul metodei sacilor de prelevare sau al unei măsurători continue cu integrare. Se utilizează următoarele formule:

conc = conc_e – conc_d x (1—1/DF) 

în care:

conc = concentraţia poluantului corespondent în gazele de eşapament diluate, corectate cu cantitatea de poluant corespondent în aerul de diluare (ppm) 

conc_e = concentraţia poluantului corespondent măsurată în gazele de eşapament diluate, (ppm) 

conc_d = concentraţia poluantului corespondent măsurată în aerul de diluare, (ppm) 

DF = factor de diluţie

Factorul de diluţie se calculează cu formula următoare:

2.2.3.2. Sisteme de compensare a debitului

Pentru sistemele fără schimbător de căldură, masa poluanţilor M_gaz (g/încercare) se determină prin calcularea emisiile masice instantanee şi integrând valorile instantanee pe toată durata ciclului. De asemenea, corecţia se aplică direct la valoarea instantanee a concentraţiei pentru a ţine cont de concentraţia de fond. Se aplică următoarea formula:

M_SAM = (M_TOTW,i x conc_e,i x u) – (M_TOTW x conc_d x (1 – 1/DF) x u)

unde:

conc_e,i = concentraţia instantanee a poluantului corespondent măsurată în gazele de eşapament diluate, (ppm) 

conc_d = concentraţia poluantului corespondent măsurată în aerul de diluare, (ppm) 

u = raportul dintre densitatea componentului gazos şi densitatea gazelor de eşapament diluate, cum este indicat în tabelul 4, pct. 2.1.2.1. 

M_TOTW,i = masa instantanee de gaz de eşapament diluat (a se vedea pct. 2.2.1), (kg) 

M_TOTW = masa totală de gaze de eşapament diluate pe durata ciclului (a se vedea pct. 2.2.1), (kg) 

DF = factor de diluţie, aşa cum este determinat la pct. 2.2.3.1.1. 

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO_x trebuie să fie corectată în funcţie de umiditatea aerului ambiant aplicând factorului k_H, aşa cum se arată la pct. 2.2.2. 

2.2.4. Calculul emisiilor specifice

Emisiile specifice (g/kWh) se calculează pentru fiecare component individual după cum urmează:

Gaz individual = M_gaz/ W_eff

în care:

W_eff = lucrul mecanic al ciclului real determinat în conformitate cu descrierea din anexa nr. 3, pct. 4.6.2, (kWh) 

2.2.5. Calculul emisiilor de particule

2.2.5.1. Calculul debitului masic

Masa de particule M_PT (g/încercare) se calculează după cum urmează:

unde:

M_f = masa de particule prelevate pe durata ciclului, (mg) 

M_TOTW = masa totală de gaze de eşapament diluate pe durata ciclului aşa cum este determinată la pct. 2.2.1, (kg) 

M_SAM = masa gazelor de eşapament diluate prelevate în tunelul de diluare pentru colectarea de particule, (kg) 

şi

M_f = M_{f, p} + M_{f, b}, dacă sunt cântărite separat, (mg) 

M_{f, p} = masa de particule colectate pe filtrul primar, (mg) 

M_{f, b} = masa de particule colectate pe filtrul secundar (mg) 

În cazul în care se determină un sistem de diluare dublă, masa aerului de diluare secundar trebuie să fie dedusă din masa totală a gazelor de eşapament dublu diluate care a fost prelevată la traversarea filtrelor de particule:

M_SAM = M_TOT - M_SEC

în care:

M_TOTW = masa totală de gaze de eşapament dublu diluate care traversează filtrul de particule, (kg) 

M_SEC = masa de aer de diluare secundară, (kg) 

În cazul în care se determină concentraţia de fond de particule în aerul de diluare conform anexei nr. 3, pct. 4.4.4, masa de particule poate fi corectată pentru a menţine concentraţia de fond. În acest caz, masa de particule (g/încercare) se calculează după cum urmează:

în care:

M_f, M_SAM, M_TOTW = a se vedea mai sus

M_DIL = masa gazului de diluare primară prelevată prin sistemul de prelevare a particulelor în aerul de diluare, (kg) 

M_d = masa de particule colectate în aerul de diluare primară, (mg) 

DF = factorul de diluţie determinat conform pct. 2.2.3.1.1. 

2.2.5.2. Corecţia de umiditate pentru emisiile de NO_x

Deoarece emisiile de particule ale motorului diesel depind de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de particule trebuie să fie corectată în funcţie de umiditatea aerului ambiant prin aplicarea factorului K_p definit de următoarea formulă:

în care:

H_a = umiditatea aerului de aspiraţie, (grame apă/kg aer uscat) 

unde:

R_a = umiditatea relativă a aerului de aspiraţie, (%) 

p_a = presiunea de vapori de saturaţie a aerului de aspiraţie, (kPa) 

p_B = presiunea barometrică totală, (kPa) 

Notă:

H_a se poate determina pornind de la măsurarea umidităţii relative, descrisă anterior, sau de la măsurarea punctului de rouă, a presiunii de vapori sau a temperaturii măsurate în condiţii uscate/umede, aplicând formulele general acceptate. 

2.2.5.3. Calculul emisiilor specifice

Emisiile specifice (g/kWh) se calculează în felul următor:

PT = M_PT x K_p/W_eff

în care:

W_eff = lucrul mecanic al ciclului real determinat conform anexei nr. 3, pct. 4.6.2, (kWh) 

 

Subanexa nr. 4

 

PROGRAMAREA FRÂNEI PENTRU ÎNCERCAREA NRTC

 

 

Figura de mai jos reprezintă grafic programarea frânei pentru încercarea NRTC. 

 

Subanexa nr. 5

 

CERINŢE DE DURABILITATE

 

1. PERIOADA DE MENŢINERE ÎN TIMP A CARACTERISTICILOR DE EMISII ŞI FACTORII DE DETERIORARE

Prezenta subanexă se aplică numai motoarelor cu aprindere prin comprimare ale fazelor III A, III B şi IV. 

1.1. Pentru fiecare poluant reglementat, producătorii stabilesc un factor de deteriorare (FD) pentru toate familiile de motoare ale fazelor III A şi III B. Aceşti factori sunt utilizaţi pentru aprobarea de tip şi încercările motoarelor din linia de producţie. 

1.1.1. Încercările în vederea determinării FD sunt efectuate după cum urmează:

1.1.1.1. Producătorul executa încercări de durabilitate pentru a acumula ore de funcţionare a motoarelor, conform unui program de încercare care, pe baza bunei evaluări inginereşti, este elaborat de maniera de a fi reprezentativ pentru deteriorarea caracteristicilor de emisii cu ocazia funcţionării motorului, în condiţii normale de utilizare. Perioada de încercare de durabilitate trebuie în mod normal să reprezinte cel puţin echivalentul unui sfert din perioada de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii (PDCE). 

Orele de funcţionare pot fi acumulate făcând să funcţioneze motorul pe un stand de încercări cu frână sau în condiţii reale de funcţionare. Încercările de durabilitate accelerate pot fi efectuate executând programul de încercări pentru acumularea de ore de funcţionare cu un factor de sarcină mai ridicat decât în condiţii normale de utilizare. Factorul de accelerare, adică numărul de ore de încercare de durabilitate a motorului în raport cu numărul echivalent de ore PDCE, este determinat de producător pe baza bunei evaluări inginereşti. 

Pe parcursul perioadei de încercare de durabilitate nici un element important pe planul emisiilor nu poate fi reparat sau înlocuit, în afară de ceea ce este prevăzut în programul normal de întreţinere recomandat de către producător. 

Producătorul motorului selectează, în urma unei analize tehnice, subsistemele sau componentele de utilizat pentru determinarea FD a emisiilor unei familii de motoare sau familii de motoare dotate cu tehnici comparabile în materie de reducerea emisiilor. Motorul supus încercării trebuie să reprezinte caracteristicile de deteriorare a emisiilor familiilor de motoare cărora le vor fi aplicate valorile FD în vederea obţinerii certificatului de aprobare de tip. Motoarele care diferă sub aspectul alezajului şi cursei, configuraţiei, alimentării cu aer şi combustibil pot fi considerate ca echivalente în ceea ce priveşte caracteristicile de deteriorare a emisiilor dacă această echivalenţă este sprijinită pe elemente tehnice suficiente. 

Factorii FD ai altor producători se pot utiliza dacă se apreciază că există o echivalenţă tehnologică cu privire la deteriorarea emisiilor şi dacă se poate demonstra că încercările au fost efectuate conform exigenţelor prescrise. 

Încercările efectuate în vederea determinării emisiilor conform procedurilor descrise în prezenta hotărâre se desfăşoară după rodajul iniţial al motorului, înaintea oricărei acumulări de ore de funcţionare şi la sfârşitul perioadei de încercare de durabilitate. De asemenea, încercările pentru determinarea emisiilor se pot efectua la intervale repartizate pe durata încercării şi datele obţinute pot fi utilizate pentru a determina tendinţa de evoluţie a deteriorării emisiilor. 

1.1.1.2. Autoritatea competentă care eliberează certificatul de aprobare de tip nu poate asista la încercările efectuate în vederea determinării menţinerii în timp a caracteristicilor de emisii. 

1.1.1.3. Determinarea valorilor FD din încercările de durabilitate

Un FD suplimentar se defineşte ca fiind valoarea obţinută prin scăderea valorii emisiei determinate la începutul PDCE din valoarea emisiei determinată la sfârşitul PDCE. 

Un FD multiplicator se defineşte ca fiind nivelul emisiilor determinat la sfârşitul PDCE raportat la valoarea emisiei înregistrate la începutul PDCE. 

Se stabilesc valori distincte ale FD pentru fiecare dintre produşii poluanţi reglementaţi prin legislaţie. Valoarea unui FD suplimentar pentru norma NO_x + HC este determinată pe baza sumei poluanţilor, fără a ţine seama de faptul că o valoare de deteriorare negativă pentru un poluant nu poate să compenseze deteriorarea pentru alt poluant. În cazul unui FD multiplicator pentru NO_x + HC, se determină FD separat pentru NO_x şi separat pentru HC, aceste valori sunt aplicate separat pentru calculul nivelului emisiilor deteriorate plecând de la rezultatul unei încercări de emisii, înainte de a combina valorile emisiilor de NO_x şi HC pentru a stabili dacă norma este respectată. 

În cazurile în care încercările nu se efectuează în timpul întregii PDCE, valorile emisiilor de la sfârşitul PDCE se determină prin extrapolare la toată perioada PDCE a tendinţei de deteriorare a emisiilor stabilite în timpul perioadei de încercare. În cazul în care rezultatele încercărilor de emisii au fost înregistrate periodic în cursul perioadei de încercare de durabilitate sunt aplicate tehnicile de tratament statistic standard bazate pe bunele practici inginereşti pentru a determina nivelul emisiilor la sfârşitul PDCE; se poate efectua o analiză a semnificaţiei statistice cu ocazia determinării valorilor emisiilor finale. 

În cazul în care rezultatul calculului este o valoare subunitară pentru un FD multiplicator sau mai mică de 0,00 pentru un FD suplimentar; FD se consideră egal cu 1 sau respectiv cu 0. 

1.1.1.4. Cu acordul autorităţii competente care certifică aprobarea de tip, un producător poate utiliza valori FD stabilite din rezultatele încercărilor de durabilitate efectuate pentru a obţine valori FD pentru aprobarea motoarelor cu combustie internă destinate autocamioanelor rutiere grele. Această posibilitate este autorizată dacă există o echivalenţă tehnologică între motorul rutier supus la încercare şi familia de motoare nerutiere cărora le sunt aplicate valorile FD în vederea aprobării lor. Valorile FD obţinute din rezultatele încercărilor de durabilitate ale emisiilor motoarelor rutiere trebuie să fie calculate pe baza valorilor PDCE definite la punctul 2. 

1.1.1.5. În cazul în care unei familii de motoare i se aplică o tehnologie stabilită, încercările pot fi înlocuite printr-o analiză bazată pe bunele practici inginereşti pentru determinarea unui factor de deteriorare pentru această familie de motoare, cu acordul autorităţii competente. 

1.2. Informaţii cu privire la FD din cererile de aprobare de tip

1.2.1. Factorii FD suplimentari sunt specificaţi pentru fiecare poluant în cererea de aprobare de tip a unei familii de motoare cu aprindere prin comprimare nedotate cu un dispozitiv de posttratare. 

1.2.2. Factorii FD multiplicatori sunt specificaţi pentru fiecare poluant în cererea de aprobare de tip a unei familii de motoare cu aprindere prin comprimare dotate cu un dispozitiv de posttratare. 

1.2.3. Producătorul furnizează la cererea autorităţii competente informaţiile aferente valorilor FD stabilite. Aceste informaţii cuprind în general rezultatele încercărilor de emisii din programul pentru acumularea de ore de funcţionare, proceduri de întreţinere, împreună cu, dacă este cazul, informaţii în sprijinul aprecierilor tehnice cu privire la echivalenţa tehnologică. 

2. PERIOADA DE MENŢINERE ÎN TIMP A CARACTERISTICILOR DE EMISII PENTRU MOTOARELE DIN FAZA III A, III B şi IV

2.1. Producătorii trebuie să utilizeze PDCE indicate în tabelul 1 al acestei părţi:

Tabelul 1 – Categorii de perioade de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii pentru motoarele cu aprindere prin comprimare ale fazelor III A, III B şi IV (ore) 

 

ANEXA Nr. 4

 

PROCEDURI DE ÎNCERCARE

pentru motoarele cu aprindere prin scânteie

 

1. INTRODUCERE

1.1. Prezenta anexă descrie metoda pentru măsurarea emisiilor de gaze şi particule poluante provenind de la motoarele supuse încercării. 

1.2. Încercarea se efectuează cu motorul pe un stand de încercări şi cuplat la frână. 

2. CONDIŢII DE ÎNCERCARE

2.1. Condiţii de încercare a motorului

Temperatura absolută (T_a) a aerului la intrare în motor exprimată în grade Kelvin şi presiunea atmosferică în condiţii uscate p_s, exprimată în (kPa) sunt măsurate, iar parametrul este determinat conform relaţiei următoare :

2.1.1. Validitatea încercării

Pentru ca încercarea să fie valabilă, parametrul trebuie să fie :

0,93≤ f_a ≤ 1,07

2.1.2. Motoare cu răcirea aerului de supraalimentare

Temperatura agentului de răcire şi cea a aerului de supraalimentare trebuie înregistrate. 

2.2. Sistemul de aspiraţie a aerului în motor

Motorul supus la încercare trebuie să fie echipat cu un sistem de aspiraţie de aer obturat la 10% din limita superioară specificată de producător pentru un filtru de aer nou şi să fie un motor care să funcţioneze în condiţii normale, aşa cum este indicat de producător, de maniera de a obţine debitul maxim de aer. 

Pentru motoarele cu aprindere prin scânteie (cilindree < 1000 cm³) trebuie să fie utilizat un sistem reprezentativ al motorului instalat. 

2.3. Sistemul de eşapament al motorului

Motorul supus la încercare trebuie să fie echipat cu un sistem de eşapament la care contrapresiunea gazelor să se situeze la 10% din limita superioară indicată de producător pentru motor, atunci când acesta funcţionează în condiţiile în care dă puterea maximă declarată, în aplicaţia considerată. 

Pentru motoarele mici cu aprindere prin scânteie (cilindree < 1000cm³), trebuie să fie utilizat un sistem reprezentativ al motorului instalat. 

2.4. Sistemul de răcire

Sistemul de răcire trebuie să fie capabil să menţină motorul la temperaturi normale de funcţionare prescrise de producător. Această prevedere se aplică la elementele ce trebuie să fie demontate pentru a măsura puterea, ca de exemplu, în cazul în care trebuie demontat ventilatorul sau suflanta de răcire a motorului pentru a avea acces la arborele cotit. 

2.5. Uleiul de ungere

Este utilizat un ulei în conformitate cu specificaţiile producătorului pentru un motor şi o întrebuinţare dată. Producătorii trebuie să utilizeze uleiuri de motor care sunt în comerţ. 

Caracteristicile uleiului de ungere utilizat pentru încercări sunt înscrise în anexa nr. 7, subanexa nr. 2, pct. 1.2, pentru motoarele cu aprindere prin scânteie şi prezentate cu rezultatele încercărilor. 

2.6. Carburatoare reglabile

Motoarele dotate cu carburatoare de reglaj limitat trebuie să fie încercate la două reglaje extreme. 

2.7. Combustibilul pentru încercare

Acesta este combustibilul de referinţă indicat la anexa nr. 5. 

Cifra octanică şi densitatea combustibilului de referinţă utilizat pentru încercări sunt indicate la anexa nr. 7, subanexa nr. 2, pct. 1.1.1., pentru motoarele cu aprindere prin scânteie. 

Pentru motoarele în doi timpi, raportul amestec combustibil/ulei, trebuie să fie cel preconizat de producător. Procentul de ulei în amestecul combustibil/ulei care alimentează motoarele în doi timpi şi densitatea astfel obţinută pentru combustibil sunt indicate la anexa nr. 7, subanexa nr. 2, pct. 1.1.4., pentru motoarele cu aprindere prin scânteie. 

2.8. Stabilirea regimurilor de încercare cu frâna

Măsurarea emisiilor se bazează pe puterea necorectată la frână. Auxiliarele care servesc numai la funcţionarea echipamentului şi care pot fi montate pe motor sunt demontate. Dacă aceste dispozitive auxiliare nu se demontează, se impune determinarea puterii absorbite de acestea pentru calcularea regimurilor de încărcare a frânei, excepţie făcând cazurile în care dispozitivele auxiliare fac parte integrantă din motor (de exemplu, ventilatoarele de răcire pentru motoarele răcite cu aer). 

Pentru motoarele care permit să se procedeze la o astfel de ajustare, reglajele depresiunii în galeria de aspiraţie şi al contrapresiunii în tubulatura de eşapament sunt ajustate la limitele superioare indicate de producător, în conformitate cu pct. 2.2. şi 2.3. 

Valorile maxime ale momentului motor la turaţiile de încercare specificate sunt determinate experimental pentru a calcula valorile momentului motor pentru secvenţele de încercare specificate. 

Pentru motoarele care nu sunt concepute pentru a funcţiona într-o plajă de turaţii pe o curbă de moment motor la plină sarcină, momentul motor maxim la turaţiile de încercare este declarat de producător. 

Puterea pentru regimul motorului la fiecare din secvenţele de încercare este calculată cu ajutorul următoarei formule:

unde: 

– S – puterea calculată a frânei [kw]; 

– P_M – puterea maximă măsurată sau declarată pentru regimul utilizat în condiţiile de încercare [kw] şi necerute de prevederile anexei nr. 7, subanexa nr. 2; 

– P_AE – puterea totală absorbită, declarată, pentru toate auxiliarele, instalate pentru încercare [kw] şi necerute de prevederile anexei nr. 7, subanexa nr. 3; 

– L – procentul de cuplu specific pentru secvenţa de încercare. 

Dacă raportul:

valoarea P_AE poate fi verificată de autoritatea competentă responsabilă cu acordarea aprobării de tip. 

3. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII

3.1. Instalarea echipamentului de măsurare

Aparatura şi sondele de prelevare trebuie să fie instalate conform cerinţelor. Când se utilizează un sistem de diluare de gaze de eşapament în circuitul direct, sistemul trebuie să fie cuplat cu conducta de eşapament la extremitatea acesteia. 

3.2. Punerea în funcţiune a sistemului de diluare şi a motorului

Sistemul de diluare şi motorul trebuie să fie puse în funcţiune şi încălzit progresiv până când temperaturile şi presiunile sunt stabilizate la plină sarcină şi la turaţie nominală (pct. 3.5.2.). 

3.3. Reglajul coeficientului de diluţie

Coeficientul de diluţie total nu trebuie să fie mai mic de 4. 

Pentru sistemele de control al concentraţiei de CO₂ sau de NO_x, conţinutul de aer de diluare în CO₂ sau NO_X trebuie să fie măsurat la începutul şi la sfârşitul fiecărei încercări. 

Ecartul între concentraţiile de fond de CO₂ sau de NO_X în aerul de diluare înainte şi după încercare nu trebuie să fie mai mare de 100 ppm pentru CO₂ şi 5 ppm pentru NO_x. 

Atunci când se utilizează un sistem de analiză de gaze de eşapament diluate, concentraţiile de fond relevante sunt determinate prelevând aerul de diluare într-un sac de prelevare pe toată durata încercării. Măsurarea continuă a concentraţiei de fond (fără sac de prelevare) poate fi efectuată în cel puţin trei puncte, la începutul, la sfârşitul şi la mijlocul ciclului şi trebuie efectuată media cifrelor obţinute. Se poate renunţa la măsurarea concentraţiei de fond dacă producătorul o cere. 

3.4. Verificarea analizoarelor

Analizoarele de emisii trebuie să fie puse la zero şi etalonate. 

3.5. Ciclul de încercare

3.5.1. Specificaţia c) echipamente conform anexei nr. 1, pct. 1 lit. a) iii) 

Următoarele cicluri de încercare sunt aplicate pentru funcţionarea, pe bancul de încercare, a motorului de încercat, conform tipului de echipament dat: 

– ciclul D : motoare cu turaţie constantă şi sarcină intermitentă precum grupurile electrogene; 

– ciclul G₁ : echipamente neportabile funcţionând la turaţia intermediară; 

– ciclul G₂ : echipamente neportabile funcţionând la turaţia nominală; 

– ciclul G₃ : echipamente portabile. 

3.5.1.1. Secvenţele de încercare şi factorii de ponderare

 

3.5.1.2. Alegerea ciclului de încercare potrivit

Dacă utilizarea principală a unui model de motor este cunoscută, ciclul de încercări poate fi ales după exemplele date la pct. 3.5.1.3. 

Dacă există o incertitudine cu privire la utilizarea principală a motorului, ciclul de încercări adecvat este ales după specificaţia motorului. 

3.5.1.3. Exemple (liste neexhaustive) 

Exemple tipice conform cu ciclurile :

• Ciclul D :

a) grupuri electrogene cu sarcină intermitentă, cuprinzând grupurile instalate la bordul navelor şi trenurilor (în afară celor de propulsie), grupuri frigorifice, aparate de sudură;

b) compresoare cu gaz. 

• Ciclul G₁ :

a) maşini de tuns gazon autopurtate cu motorul în faţă sau în spate, maşini de golf;

b) curăţătoare de gazon;

c) maşini de tuns cu lamă rotativă sau cu cilindru, portabile;

d) echipamente de deszăpezire;

e) concasoare de deşeuri. 

• Ciclul G₂ :

a) grupuri electrogene, pompe, aparate de sudură şi compresoare de aer transportabile;

b) pot fi, de asemenea, incluse maşinile de tuns iarbă şi echipamentele de grădină funcţionând la turaţia nominală al motorului. 

• Ciclul G₃ :

a) suflătoare;

b) fierăstraie cu lanţ;

c) tăietoare de gard viu;

d) fierăstraie portabile;

e) motoprăşitoare;

f) pulverizatoare;

g) tăietoare de borduri cu fir metalic;

h) aparate de aspirat. 

3.5.2. Condiţionarea motorului

Motorul şi sistemul trebuie aduse la temperatura corespunzătoare valorilor maxime de turaţie şi de moment motor pentru a stabili parametrii motorului conform recomandărilor producătorului. 

Observaţie :

Perioada de condiţionare trebuie de asemenea să împiedice depunerile obţinute la o încercare anterioară asupra sistemului de eşapament. O perioadă de stabilizare între punctele de încercare este, de asemenea, prescrisă pentru a reduce la minim influenţa pe care acestea din urmă ar putea să le aibă una asupra alteia. 

3.5.3. Desfăşurarea încercărilor

Ciclurile de încercare G₁, G₂ sau G₃ sunt efectuate în ordinea numerică a secvenţelor, aşa cum au fost definite mai sus pentru ciclul în cauză. 

Fiecare timp de prelevare este mai mic de 180 secunde, la minim pentru fiecare secvenţă. Concentraţiile emisiilor poluante, din gazele de eşapament, sunt măsurate şi înregistrate pe parcursul ultimelor 120 secunde din timpul de prelevare corespunzător. 

Pentru fiecare punct de măsură, durata secvenţei trebuie să fie suficient de lungă pentru ca motorul să fie stabilizat ca temperatură înainte de începerea prelevării de gaze. Durata secvenţei trebuie să fie înregistrată şi prezentată în raportul de încercări:

a) Pentru motoarele încercate în varianta de încercări ”reglarea turaţiei frânei” în timpul fiecărei secvenţe a ciclului, după perioada tranzitorie iniţială, turaţia indicata este menţinută cu o abatere de ± 2% din turaţia nominală sau de ± 3 min^-1, cea mai mare dintre aceste abateri fiind reţinută în afară de cazul când motorul este la relanti şi atunci când el trebuie să respecte toleranţele indicate de producător. Momentul motor indicat trebuie să fie menţinut în limitele în care media măsurătorilor efectuate în cursul probei să nu depăşească ± 2% din momentul motor maxim la turaţia de încercare. 

b) Pentru motoarele încercate în varianta de încercări ”reglarea sarcinii frânei” în timpul fiecărei secvenţe a ciclului de încercare, după perioada iniţială tranzitorie, turaţia indicată este menţinută cu o abatere de ± 2% din turaţia nominală sau ± 3 min^-1, cea mai mare dintre aceste abateri fiind reţinută şi în plus, trebuie menţinută în toate cazurile cu o toleranţă de ± 5%, în afară de cazul când motorul este la relanti, trebuie să respecte toleranţele indicate de producător. 

Pe parcursul fiecărei secvenţe a ciclului de încercări în care momentul motor prescris se situează la 50% sau mai mult din momentul motor maxim la turaţia de încercare, momentul motor mediu specificat pe durata perioadei de achiziţie a datelor este menţinut cu o abatere de ±5% din momentul motor prescris. Pe parcursul secvenţelor ciclului de încercare în care momentul motor prescris se situează la mai puţin de 50% din momentul motor maxim la turaţia de încercare, momentul motor mediu specificat pentru durata perioadei de achiziţie a datelor este menţinut cu o abatere de ± 10% din momentul motor prescris sau de ± 0,5 Nm, valoarea mai ridicată fiind reţinută. 

3.5.4. Răspunsul analizorului

Datele furnizate de analizor trebuie să fie înregistrate cu un înregistrator cu bandă sau măsurate cu ajutorul unui sistem de achiziţie de date echivalent, gazele de eşapament trebuie să traverseze analizorul cel puţin în ultimele 180 secunde ale fiecărei secvenţe. 

Dacă sacii de prelevare sunt utilizaţi pentru a măsura CO şi CO₂ diluate (vezi subanexa nr. 1, pct. 1.4.4.) trebuie să fie prelevată o probă de gaze pe parcursul ultimelor 180 secunde ale fiecărei secvenţe analizate şi rezultatele analizei trebuie să fie înregistrate. 

3.5.5. Parametrii care privesc motorul

Turaţia şi sarcina motorului, temperatura aerului aspirat şi debitul de combustibil trebuie să fie măsurate pentru fiecare secvenţă odată ce motorul este stabilizat. Orice alte date cerute pentru calcul trebuie să fie înregistrate (vezi subanexa nr. 3, pct. 1.1 şi 1.2). 

3.6. Reverificarea analizoarelor

După încercarea emisiei, un gaz de pus la zero şi acelaşi gaz de reglaj al sensibilităţii sunt utilizate pentru o nouă verificare. Încercarea este considerată acceptabilă dacă ecartul între două măsurări este mai mic de 2%. 

 

Subanexa nr. 1

 

1. METODE DE MĂSURARE ŞI PRELEVARE

Constituenţii gazoşi emişi de motorul supus la încercări se măsoară prin metodele descrise la anexa nr. 6. Acestea descriu sistemele de analiză recomandate pentru emisiile de gaze (pct. 1.1). 

1.1. Specificaţia ce priveşte frâna

Se utilizează un stand de încercări dotat cu o frână ale cărei caracteristici trebuie să permită executarea ciclului de încercări prescris la anexa nr. 4, pct. 3.5.1. Aparatele de măsură a momentului motor şi turaţiei trebuie să permită măsurarea puterii la frână în limitele indicate. Pot fi necesare calcule suplimentare. 

Precizia echipamentelor de măsurare trebuie să fie astfel încât toleranţele cele mai mari indicate la pct. 1.3. să nu fie depăşite. 

1.2. Debitul de combustibil şi debitul total diluat

Debitmetrele se utilizează la determinarea debitului de combustibil, de care trebuie ţinut cont la calculul emisiilor (subanexa 3), determinare ce trebuie să aibă precizia definită la pct. 1.3. Dacă se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, debitul total de gaze de eşapament diluat (G_TOTW) este măsurat cu un sistem PDP sau CFV – anexa nr. 6, pct. 1.2.1.2. Precizia de măsurare trebuie să fie în conformitate cu prevederile anexei nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 2.2. 

1.3. Precizia

Etalonarea oricărui aparat de măsură decurge conform standardelor naţionale (internaţionale) şi se conformează cerinţelor din tabelele 2 şi 3. 

Tabelul 2 – Erorile admisibile pentru aparatele de măsurare a parametrilor aferenţi motorului

(a) Calculele pentru emisiile de gaze de eşapament descrise în prezenta hotărâre sunt, în unele cazuri, bazate pe metode de măsură şi/sau de calcul diferite. Având în vedere câmpul redus de toleranţe totale privind calculele emisiilor de gaze de eşapament, valorile admise pentru parametrii utilizaţi în ecuaţiile prevăzute trebuie să fie mai reduse decât toleranţele incluse în standardul ISO 3046-3. 

Tabelul 3 – Erorile admisibile pentru aparatele de măsurare a altor parametri esenţiali

1.4. Determinarea componenţilor gazoşi

1.4.1. Specificaţii generale cu privire la analizoare

Analizorul trebuie să poată măsura într-o plajă corespunzătoare preciziei cerute pentru măsurarea concentraţiilor componentelor gazelor de eşapament (pct. 1.4.1.1.). Este recomandată utilizarea analizoarelor care pot măsura o concentraţie situată între 15% şi 100% din întreaga scală. 

Concentraţiile mai mici de 15% din întreaga scală sunt de asemenea acceptabile dacă valoarea întregii scale este de 155 ppm (sau ppmC) sau mai mică sau dacă sunt utilizate sisteme de copiere (calculatoare, centrale de achiziţie) care dau o precizie şi o rezoluţie suficiente şi sub 15% din întreaga scală. În acest caz, trebuie să fie făcute etalonări suplimentare pentru a garanta precizia curbelor de etalonare (subanexa nr. 2, pct. 1.5.5.2. al prezentei anexe). 

Compatibilitatea electromagnetică (CEM) a echipamentului trebuie să fie la un nivel care să minimalizeze erorile suplimentare. 

1.4.1.1. Precizia

Analizoarele nu trebuie să se abată de la punctul de etalonare nominal cu mai mult de ±2% din valoarea determinată pe toată scala de măsură cu excepţia lui zero unde abaterea nu va trebui să fie mai mare de ±0,3% din întreaga scală. Precizia este determinată în conformitate cu cerinţele de etalonare indicate la pct. 1.3. 

1.4.1.2. Repetabilitatea

Repetabilitatea este definită ca fiind de 2,5 ori abaterea tip a 10 valori consecutive la un gaz de etalonare sau de reglaj a sensibilităţii date ce nu depăşeşte ±1% din concentraţia întregii scale, pentru fiecare plajă utilizată peste 100 ppm (sau ppmC) sau ±2% din fiecare plajă utilizată sub 100 ppm (sau ppmC). 

1.4.1.3. Zgomot

Răspunsul unui vârf faţă de altul al analizorului de gaz de pus la zero şi de etalonat sau de reglaj al sensibilităţii pentru o perioadă mai mare de 10 secunde, nu trebuie să depăşească 2% din întreaga scală pentru toate plajele utilizate. 

1.4.1.4. Abaterea de zero

Răspunsul zero este definit ca fiind răspunsul mediu cuprinzând zgomotul de la gazul de pus la zero, într-un interval de timp de 30 de secunde. Abaterea de la răspunsul zero pentru o perioadă de o oră, trebuie să fie mai mică de 2% din întreaga scală, în plaja cea mai de jos utilizată. 

1.4.1.5. Abaterea de scală

Răspunsul punctului de cap de scală este definit ca fiind răspunsul mediu cuprinzând zgomotul de la gazul de reglaj al sensibilităţii şi într-un interval de timp de 30 secunde. 

Abaterea de la punctul de cap de scală pentru o perioadă de o oră trebuie să fie mai mică de 2% din întreaga scală în plaja cea mai de jos utilizată. 

1.4.2. Uscarea gazului

Gazele de eşapament pot fi măsurate în stare umedă sau uscată. Orice dispozitiv de uscare utilizat, trebuie să aibă o influenţă minimă asupra concentraţiei de gaz măsurat. Agenţii de uscare chimici nu sunt acceptabili ca metodă de eliminare a apei din probă. 

1.4.3. Analizoarele

Punctele 1.4.3.1.—1.4.3.5. din prezenta subanexă descriu principiile utilizate pentru măsurători. O descriere amănunţită a sistemelor de măsură este prezentată în anexa nr. 6. 

Gazele de măsurat trebuie să fie analizate cu aparatele descrise mai jos. Utilizarea circuitelor de linearizare este autorizată în cazul analizoarelor nelineare. 

1.4.3.1. Analiza monoxidului de carbon (CO) 

Analizorul utilizat pentru monoxidul de carbon trebuie să fie de tipul nedispersiv, cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

1.4.3.2. Analiza bioxidului de carbon (CO₂) 

Analizorul utilizat pentru bioxidul de carbon trebuie să fie de tipul nedispersiv, cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 

1.4.3.3. Analiza oxigenului (O₂) 

Analizoarele de oxigen trebuie să fie de tipul cu detector paramagnetic (PMD), cu sondă de zirconiu (ZRDO) sau cu celulă electrochimică (E.C.S.) 

Observaţie:

Analizoarele cu sondă de zirconiu nu sunt recomandate atunci când concentraţiile de HC şi de CO sunt mari ca în cazul motoarelor cu aprindere prin scânteie care funcţionează cu amestecuri sărace. 

Aparatele cu celulă electrochimică trebuie să aibă o compensare de interferenţa de CO₂ şi de NO_x. 

1.4.3.4. Analiza hidrocarburilor (HC) 

În cazul unei prelevări directe de gaz, analizorul de hidrocarburi trebuie să fie de tipul detector cu ionizare în flacără incandescentă (HFID), cu detectorul, vanele, tubulatura, etc., încălzite pentru menţinerea unei temperaturi a gazului de 463 K ± 10 K (190°C ± 10°C). 

În cazul unei prelevări de gaz diluat, analizorul de hidrocarburi trebuie să fie de tipul detector cu ionizare în flacără incandescentă (HFID) sau detector cu ionizare în flacără (FID). 

1.4.3.5. Analiza oxizilor de azot (NO_x) 

Analizorul oxizilor de azot trebuie să fie de tipul detectorului cu chemiluminiscenţă (CLD) sau al detectorului cu chemiluminiscenţă incandescent (HCLD) cu un convertizor NO₂/NO dacă măsurarea se efectuează în stare uscată. Dacă măsurătoarea se face în stare umedă, se utilizează un aparat HCLD cu convertizorul menţinut la o temperatură mai mare de 328 K (55°C) cu condiţia să se verifice ca efectul de atenuare a apei să fie satisfăcător (anexa nr. 3, subanexa nr. 2, pct. 1.9.2.2.). Pentru aparatele CLD ca şi pentru aparatele HCLD, traseul de prelevare trebuie să fie menţinut la o temperatură a peretelui cuprinsă între 328 K la 473 K (55°C la 200°C) până la convertizorul pentru măsurare în condiţii uscate şi până la analizorul pentru măsurarea în condiţii umede. 

1.4.4. Prelevarea probelor pentru emisiile de gaze

Dacă compoziţia gazului de eşapament este influenţată de un sistem oarecare de posttratament pentru gazul de eşapament, atunci proba de gaz de eşapament trebuie să fie prelevată în aval de acest dispozitiv. 

Sonda de prelevare de gaz de eşapament trebuie să fie plasată într-un punct situat în partea de înalta presiune din faţa tobei de eşapament, însă cât mai departe posibil de fereastra de eşapament. Pentru a asigura un amestec complet al gazelor de eşapament ale motorului, se poate intercala, facultativ, o cameră de amestec între ieşirea din toba de eşapament şi sonda de prelevare. Camera de amestec trebuie să aibă un volum interior nu mai mic de 10 ori decât cilindreea motorului supus încercărilor şi dimensiunile sale să fie cam aceleaşi în lungime, lăţime şi înălţime, de forma unui cub. 

Mărimea camerei de amestec trebuie să fie cât mai redusă posibil şi camera trebuie să fie cuplată într-un punct cât mai apropiat de motor. Ţeava de eşapament, la ieşirea din camera de amestec a tobei de eşapament, trebuie să se prelungească cu cel puţin 610 mm, începând de la punctul de amplasare a sondei de prelevare, şi să aibă un diametru suficient de mare pentru a reduce la maximum contrapresiunea. Temperatura peretelui interior al camerei de amestec trebuie să fie menţinută deasupra punctului de rouă al gazelor de eşapament: şi se recomandă o temperatură de minimum 338 K (65°C). 

Toţi constituenţii pot fi, opţional, măsuraţi direct în tunelul de diluare sau prin prelevarea într-un sac şi măsurarea ulterioară a concentraţiei conţinutului sacului. 

 

Subanexa nr. 2

 

1. ETALONAREA APARATURII DE ANALIZĂ

1.1. Introducere

Fiecare analizor trebuie să fie etalonat de câte ori este necesar pentru a îndeplini condiţiile de precizie din acest standard. 

Metoda de etalonare utilizată este descrisă în prezentul punct pentru analizoarele indicate la subanexa nr. 1, pct. 1.4.3. 

1.2. Gaze de etalonare

Durata de conservare a tuturor gazelor de etalonare trebuie respectată. 

Data expirării perioadei de conservare a gazelor de etalonare indicată de producător trebuie să fie înregistrată. 

1.2.1. Gaze pure

Puritatea cerută a gazelor este definită prin limita de contaminare indicată mai jos. Pentru operaţiunea de etalonare este nevoie de următoarele gaze : 

– Azot purificat (contaminare admisă:≤1 ppmC, ≤ 1 ppmCO, ≤4 00 ppmCO₂, ≤ 0,1 ppmNO), 

– Oxigen purificat (puritate > 99,5% vol.O₂); 

– Amestec hidrogen–heliu (40 ± 2% hidrogen, restul heliu), contaminare admisă ≤ 1 ppmC, ≤ 400 ppmCO₂ ; 

– Aer de sinteză purificat (contaminare admisă ≤1 ppmC, ≤ 1 ppmCO, ≤ 400 ppmCO₂, ≤ 0,1 ppmNO ) (Conţinutul în oxigen cuprins între 18% şi 21% vol.). 

1.2.2. Gaze de etalonare şi de reglaj de sensibilitate

Se utilizează amestecuri de gaze având următoarea compoziţie chimică : 

– C₃H₈ şi aer de sinteză purificat (pct. 1.2.1); 

– CO şi azot purificat; 

– NO_X şi azot purificat (cantitatea de NO₂ conţinută în acest gaz de etalonare nu trebuie să depăşească 5% din conţinutul de NO); 

– CO₂ şi azot purificat; 

– CH₄ şi aer de sinteză purificat; 

– C₂H₆ şi aer de sinteză purificat. 

Notă:

Alte combinaţii de gaze sunt admise cu condiţia ca acestea să nu reacţioneze unul cu altul. 

Concentraţia reală a unui gaz de etalonare şi de reglaj de sensibilitate trebuie să fie conformă cu valorile nominale cu o toleranţă de ± 2% . 

Toate concentraţiile gazelor de etalonare sunt date în volume (procent de volum sau ppm de volum). 

Gazele ce servesc pentru etalonare şi pentru reglajul sensibilităţii pot fi obţinute şi cu ajutorul unui amestecător de precizie (divizor de gaze) prin diluarea cu N₂ purificat sau cu aer de sinteză purificat. 

Precizia aparatului de amestec trebuie să fie la un asemenea nivel încât concentraţia gazelor de etalonare diluate să fie determinată cu o precizie de ± 1,5%. 

Această precizie implică faptul că gazele primare utilizate pentru amestec trebuie să fie cunoscute cu o precizie de cel puţin ± 1% în conformitate cu standardele de gaz naţionale sau internaţionale. Verificarea trebuie să fie efectuată între 15% şi 50% din întreaga scală pentru fiecare etalonare care încorporează un amestecător. 

Opţional, amestecătorul poate fi verificat cu un instrument care prin natura sa este linear, de exemplu utilizarea gazului NO cu un detector CLD. Reglajul scalei instrumentului trebuie să fie realizat cu gaz pentru reglajul de sensibilitate, conectat direct la instrument. Amestecătorul trebuie să fie verificat la reglajele utilizate, iar valoarea nominală trebuie să fie comparată cu concentraţia măsurată de instrument. Diferenţa obţinută trebuie să se situeze în fiecare punct între ± 0,5% din valoarea nominală. 

1.2.3. Controlul interferenţei oxigenului

Gazele de control de interferenţă de oxigen trebuie să conţină propan 350 ppmC ± 75 ppmC de hidrocarburi. 

Valoarea concentraţiei trebuie să fie determinată, la toleranţele gazului de etalonare, prin analiza cromatografică a totalităţii hidrocarburilor plus impurităţile sau prin amestecare – dozaj dinamic. 

Azotul trebuie să fie diluantul predominant cu adaos de oxigen. Dozajul cerut pentru încercarea motorului cu benzină este următorul:

1.3. Procedeul de funcţionare a analizoarelor şi a sistemului de prelevare

Procedeul de funcţionare a analizoarelor trebuie să fie în conformitate cu instrucţiunile de pornire şi funcţionare date de producătorul instrumentului. 

Trebuie incluse prevederile minimale prevăzute la pct. 1.4 – 1.9. Pentru instrumentele de laborator, aşa cum sunt cromatografele GC şi HPLC (cromatografie în faza lichidă sub presiune înaltă) se aplică numai pct. 1.5.4. 

1.4. Încercarea de etanşeitate

Trebuie să fie efectuată o încercare de etanşeitate. 

Sonda trebuie deconectată de la sistemul de eşapament, iar extremitatea sa obturată. 

Pompa analizorului este pusă în funcţiune. 

După o perioadă iniţială de stabilizare, toate debitmetrele trebuie să indice „zero”. În caz contrar, trebuie controlate conductele de prelevare şi remediată anomalia. 

Cantitatea maximă acceptată a pierderilor prin neetanşeitate pe latura vidată este de 0,5% din debitul de curgere curent, pentru porţiunea de sistem controlată. 

Debitele analizorului şi ale sistemului de derivaţie pot fi folosite pentru a estima debitele de curgere curente. 

Alternativ, sistemul poate fi vidat la o presiune de cel puţin 20 kPa (80 kPa presiune absolută). După o perioadă iniţială de stabilizare, creşterea de la presiunea δp (în kPa /min.) în sistem nu trebuie să depăşească:

δp = p/V_sist × 0,005 × fr

unde : 

– V_sist – volumul sistemului [ l ] 

– fr – debitul sistemului [ l/min.]

O altă metodă constă în introducerea unei schimbări graduale în concentraţie la intrarea în conducta de prelevare, prin comutarea între gazul de pus la zero şi gazul pentru reglajul sensibilităţii. Dacă, după o perioadă adecvată de timp, indicatoarele arată o concentraţie mai mică decât concentraţia introdusă, acest fapt arată că sunt probleme de etalonare sau de etanşeitate. 

1.5. Procedura de etalonare

1.5.1. Ansamblul dispozitivului

Ansamblul dispozitivului trebuie să fie etalonat, iar curbele de etalonare verificate în raport cu cele ale gazelor etalon. Debitele de gaz folosite trebuie să fie aceleaşi ca pentru prelevarea gazelor de eşapament. 

1.5.2. Timpul de încălzire

Timpul de încălzire trebuie să fie conform cu recomandările producătorului. Dacă nu se specifică, este recomandat un timp de încălzire a analizoarelor de minimum două ore. 

1.5.3. Analizoarele NDIR şi HFID

Analizorul NDIR trebuie să fie reglat dacă este necesar, iar flacăra analizorului HFID trebuie să fie optimizată (pct. 1.9.1.). 

1.5.4. Cromatografele GC şi HPCL

Cele două instrumente trebuie să fie etalonate în conformitate cu buna practică de laborator şi cu instrucţiunile producătorului. 

1.5.5. Stabilirea curbelor de etalonare

1.5.5.1. Principii generale

a) Fiecare plajă de măsură normal utilizată trebuie să fie etalonată;

b) Utilizând aerul sintetic purificat (sau azot) se fixează la zero analizoarele de CO, de CO₂, de NO_x şi de HC;

c) Gazele de eşapament adecvate trebuie să fie introduse în analizor, valorile înregistrate, iar curbele de etalonare stabilite;

d) Pentru toate plajele de măsură ale aparatelor, cu excepţia plajei cea mai de jos, curba de etalonare este stabilită pentru cel puţin zece puncte de etalonare (în afară de zero) egal distanţate. 

Pentru plaja cea mai de jos a aparatului curba de etalonare este stabilită pentru cel puţin 10 puncte de etalonare (în afară de zero) situate astfel încât jumătate din punctele de etalonare să fie situate sub 15% din întreaga scală a analizorului, iar restul peste 15% din întreaga scală a analizorului. 

Pentru toate plajele, concentraţia nominală cea mai mare trebuie să fie egală sau mai mare de 90% din întreaga scală. 

e) Curba de etalonare se calculează prin metoda celor mai mici pătrate. Pentru reglare se poate folosi o ecuaţie lineară sau nelineară. 

f) Punctele de etalonare nu trebuie să se abată de la curba determinată prin metoda celor mai mici pătrate cu mai mult de ± 2 % din valoarea determinată sau de 0,3 % din întreaga scală, reţinându-se valoarea cea mai mare. 

g) Se verifică din nou reglajul la zero şi se repetă procedura de etalonare, dacă este necesar. 

1.5.5.2. Metode alternative

Alte tehnici (de exemplu calculatoare, comutatoare de plaje controlate electronic) pot fi, de asemenea, utilizate dacă se poate dovedi că au o precizie echivalentă. 

1.6. Verificarea etalonării

Toate plajele de funcţionare, utilizate normal, sunt verificate înaintea fiecărei analize conform următoarei proceduri:

Etalonarea se verifică cu ajutorul unui gaz de punere la zero şi a unui gaz de reglare a sensibilităţii a cărui valoare nominală este mai mare de 80% din întreaga scală a plajei de măsură. Dacă pentru două puncte considerate, valoarea determinată nu se abate de la valoarea de referinţă declarată cu mai mult de ± 4%, din întreaga scală, parametrii de reglaj pot fi modificaţi. În caz contrar, se verifică gazul de reglaj de sensibilitate sau se stabileşte o nouă curbă de etalonare conform pct. 1.5.5.1. 

1.7. Etalonarea analizorului de gaz trasor pentru măsurarea debitului de eşapament

Analizorul utilizat pentru măsurarea concentraţiilor gazului trasor, trebuie să fie etalonat cu ajutorul gazului etalon. 

Curba de etalonare este stabilită pentru cel puţin 10 puncte de etalonare (în afară de zero) situate astfel ca jumătate dintre punctele de etalonare să fie plasate între 4% şi 20% din întreaga scală a analizorului, iar restul între 20% şi 100% din întreaga scală. Curba de etalonare este calculată prin metoda celor mai mici pătrate. Curba de etalonare nu trebuie să se abată de la valoarea nominală a fiecărui punct de etalonare cu mai mult de ± 1% din întreaga scală în plaja de 20% până la 100% din întreaga scală. Totodată ea nu trebuie să difere faţă de valoarea nominală cu mai mult de ± 2% din valoarea determinată, în plaja de 4% până la 20% din întreaga scală. 

Analizorul trebuie stabilit la zero şi reglat din punct de vedere al sensibilităţii înainte de încercare cu ajutorul unui gaz de pus la zero şi a unui gaz de reglaj de sensibilitate având valoarea nominală peste 80% din întreaga scală a analizorului. 

1.8. Încercarea de eficienţă a convertizorului de NO_x

Eficienţa convertizorului utilizat pentru conversia NO₂ în NO este testată aşa cum este prevăzută la pct. 1.8.1 – 1.8.8 (fig. 1 din anexa nr. 3, subanexa nr. 2). 

1.8.1. Instalaţia de încercare

Utilizând instalaţia de încercare ilustrată în fig. 1 din anexa nr. 3 şi metoda descrisă mai jos, se poate verifica eficienţa convertizoarelor cu ajutorul unui ozonizator. 

1.8.2. Etalonarea

Detectoarele CLD şi HCLD sunt etalonate în plaja de măsurare cea mai des utilizată, conform specificaţiilor producătorului, cu un gaz de punere la zero şi cu un gaz de reglaj al sensibilităţii (acesta din urmă trebuie să aibă conţinutul de NO de aproximativ 80% din plaja de măsurare, iar concentraţia de NO₂ a amestecului gazos trebuie să fie mai mică de 5% din concentraţia de NO). 

Analizorul de NO_x trebuie să fie pus în modul de funcţionare NO, astfel încât gazul de etalonare să nu treacă prin convertizor. Concentraţia indicată trebuie să fie înregistrată. 

1.8.3. Calculul

Eficienţa convertizorului de NO_x se calculează cu următoarea formulă :

unde : 

– a – concentraţia de NO_x conform pct. 1.8.6; 

– b – concentraţia de NO_x conform pct. 1.8.7; 

– c – concentraţia de NO conform pct. 1.8.4; 

– d – concentraţia de NO conform pct. 1.8.5;

1.8.4. Adaosul de oxigen

Cu ajutorul unui racord în T, se adaugă continuu oxigen sau aer de punere la zero în fluxul de gaz până ce concentraţia indicată este cu circa 20% mai mică decât concentraţia de etalonare indicată la pct. 1.8.2. (analizorul este în modul de funcţionare NO). Valoarea indicată pentru concentraţia (c) trebuie înregistrată. Ozonizatorul trebuie să rămână scos din funcţiune pe parcursul acestei operaţii. 

1.8.5. Punerea în funcţiune a ozonizatorului

Ozonizatorul este acum pus în funcţiune cu scopul de a furniza suficient ozon pentru a reduce concentraţia de NO la cca. 20% (minim 10%) din concentraţia de etalonare indicată la pct. 1.8.2. Valoarea indicată pentru concentraţia (d) se înregistrează (analizorul este în modul de funcţionare NO). 

1.8.6. Modul de funcţionare NO_x

Analizorul de NO este apoi comutat pe modul de funcţionare NO_x astfel încât amestecul de gaze (constituit din NO, NO₂, O₂ şi NO2) trece acum prin convertizor. Valoarea indicată pentru concentraţii (a) trebuie să fie înregistrată (analizorul este în modul de funcţionare NO_x). 

1.8.7. Oprirea ozonizatorului

Ozonizatorul este acum oprit. Amestecul de gaz descris la pct. 1.8.6 traversează convertizorul pentru a ajunge în detector. Valoarea indicată pentru concentraţia (b) este înregistrată (analizorul este în modul de funcţionare NO_x). 

1.8.8. Modul de funcţionare NO

Odată comutat pe modul de funcţionare NO, ozonizatorul fiind oprit, se întrerupe, de asemenea, alimentarea cu oxigen sau aer de sinteză. Valoarea NO_x afişată de analizor nu trebuie să se abată cu mai mult de ± 5% faţă de valoarea măsurată conform pct. 1.8.2. (analizorul fiind în modul de funcţionare NO). 

1.8.9. Intervalul între încercări

Eficienţa convertizorului trebuie verificată lunar. 

1.8.10. Cerinţe de eficienţă

Eficienţa convertizorului nu trebuie să fie mai mică de 90%, dar se recomandă o eficienţă mai mare de 95%. 

Notă :

Dacă cu analizorul în plaja de funcţionare cea mai utilizată, ozonizatorul nu permite obţinerea unei reduceri de la 80% la 20%, conform pct. 1.8.5., atunci se utilizează plaja cea mai ridicată care asigură această reducere. 

1.9. Reglajul FID-ului

1.9.1. Optimizarea răspunsului detectorului

Detectorul HFID trebuie să fie reglat conform indicaţiilor producătorului aparatului. Se utilizează un gaz de reglaj de sensibilitate conţinând propan şi aer pentru optimizarea răspunsului în plaja de măsurare cea mai des utilizată. Debitele de combustibil şi de aer fiind reglate conform recomandărilor producătorului, se introduce în analizor un gaz de reglaj de sensibilitate cu 350 ± 75% ppmC. Răspunsul aparatului pentru un debit de combustibil dat este determinat din diferenţa dintre răspunsul gazului de reglaj de sensibilitate şi răspunsul gazului de punere la zero. Debitul de combustibil trebuie să fie reglat progresiv, peste şi sub valorile specificate de producător. Se înregistrează răspunsul cu gazul de reglaj de sensibilitate şi cu gazul de punere la zero pentru aceste debite de combustibil. Se trasează o curbă a diferenţei între răspunsul gazului pentru reglaj de sensibilitate şi răspunsul gazului de punere la zero, iar debitul de combustibil este reglat spre partea cea mai bogată a curbei. Această operaţie constituie reglajul iniţial al debitului şi poate necesita o optimizare ulterioară în funcţie de rezultatele factorilor de răspuns ai hidrocarburilor şi de controlul interferenţei cu oxigenul conform pct. 1.9.2 şi 1.9.3. 

Dacă interferenţa la oxigen sau factorii de răspuns ai hidrocarburilor nu corespund specificaţiilor următoare, debitul de aer va fi reglat progresiv peste şi sub valorile specificate de producător, operaţiile de la pct. 1.9.2. şi 1.9.3. se vor repeta pentru fiecare debit. 

1.9.2. Factorii de răspuns pentru hidrocarburi

Se etalonează analizorul utilizând propan în aer şi aer de sinteză purificat conform pct. 1.5. 

Factorii de răspuns trebuie să fie determinaţi la punerea în funcţiune a unui analizor şi după reparaţiile capitale. 

Factorul de răspuns (Rf) pentru o categorie de hidrocarburi date este raportul între valoarea C1 indicată de FID şi concentraţia gazului, în butelie, exprimată în ppm C1. 

Concentraţia gazului de încercare trebuie să se situeze la un nivel la care să dea un răspuns corespunzător la cca. 80% din întreaga scală. 

Concentraţia trebuie să fie cunoscută cu o precizie de ± 2% în raport cu un etalon gravimetric exprimat în volume. În plus, butelia de gaz, trebuie să fie, în prealabil, ţinută mai mult de 24 ore la o temperatură de 298K (25°C) ± 5K. 

Gazele de încercare folosite şi diferitele plaje recomandate pentru factorii de răspuns sunt următoarele : 

– Metan şi aer de sinteză purificat 1,00 ≤ R_f ≤ 1,15 

– Propilenă şi aer de sinteză purificat 0,90 ≤ R_f ≤ 1,10 

– Toluen şi aer de sinteză purificat 0,90 ≤ R_f ≤ 1,10

Aceste valori se raportează la factorul de răspuns (R_f) egal cu 1,00 pentru propan şi pentru aerul de sinteză purificat. 

1.9.3. Verificarea interferenţei cu oxigenul

Verificarea interferenţei cu oxigenul este efectuată la punerea în funcţiune a analizorului şi după reparaţiile capitale. 

Se alege o plajă în care gazul pentru controlul interferenţei cu oxigenul cade în tranşa superioară de 50%. Încercarea este efectuată cu cuptorul reglat la temperatura cerută. 

Gazele de interferenţă cu oxigenul sunt specificate la pct 1.2.3. 

a) Se reglează la zero analizorul;

b) Se reglează scala analizorului cu amestec de 0% oxigen pentru motoare cu benzină;

c) Răspunsul de zero este din nou verificat. Dacă a variat cu mai mult de 0,5% din întreaga scală, se repetă operaţiile de la pct. a) şi b);

d) Se introduce gazul de control al interferenţei cu oxigenul la 5% şi 10%;

e) Răspunsul de zero este din nou verificat. Dacă a variat cu mai mult de ± 1% din întreaga scală, încercarea trebuie să fie repetată;

f) Interferenţa cu oxigenul (%O₂I) este calculată după cum urmează pentru fiecare amestec de la punctul d) :

unde : 

– A – concentraţia de hidrocarburi (ppmC) din gazul de reglaj de sensibilitate utilizat la punctul b); 

– B – concentraţia de hidrocarburi (ppmC) ale gazului pentru controlul interferenţei cu oxigenul utilizat la punctul d); 

– C – răspunsul analizorului; 

– D – procentajul răspunsului analizorului, din întreaga scală corespunzător punctului A;

g) Procentajul de interferenţă cu oxigenul (%O₂I) trebuie să fie înainte de încercare, mai mic de ± 3% pentru toate gazele prescrise pentru controlul interferenţei cu oxigenul înainte de încercare;

h) Dacă interferenţa cu oxigenul este mai mare de ± 3%, debitul de aer este reglat progresiv peste şi sub specificaţiile producătorului, repetând operaţiile de la pct. 1.9.1. pentru fiecare debit;

i) Dacă interferenţa cu oxigenul este mai mare de ± 3% după ce debitul de aer a fost reglat se ajustează debitul de combustibil apoi debitul de prelevare, repetând operaţiile de la pct. 1.9.1. pentru fiecare nou reglaj;

j) Dacă interferenţa cu oxigenul este întotdeauna mai mare de ± 3%, trebuie reparat sau înlocuit înainte de încercare analizorul, combustibil FID-ului sau aerul de ardere. Operaţiile prezentului punct trebuie să fie apoi repetate cu echipamentele reparate sau înlocuite sau cu noile gaze. 

1.10. Efectele de interferenţă cu analizoarele de CO, de CO₂, de NO_x şi de O₂. 

Gazele, altele decât cel ce este în curs de analiză, pot interfera în mai multe feluri cu valorile ridicate. Există interferenţă pozitivă, în aparatele NDIR şi PMD atunci când gazul care interferă dă acelaşi efect cu al gazului care se măsoară, dar la un grad mai mic. Există interferenţă negativă în aparatele NDIR, atunci când gazul care interferă lărgeşte banda de absorbţie a gazului măsurat şi în instrumentele CLD, atunci când gazul care interferă atenuează radiaţia. 

Verificările interferenţei indicate la pct. 1.10.1 şi 1.10.2 sunt executate înainte de punerea în funcţiune a unui analizor şi după reparaţiile capitale, dar cel puţin odată pe an. 

1.10.1. Verificarea interferenţei pe analizorul de CO

Apa şi CO₂ pot interfera în funcţionarea analizorului de CO. În consecinţă se lasă să barboteze în apă, la temperatura ambiantă un gaz de reglaj de sensibilitate conţinând CO₂, cu o concentraţie cuprinsă între 80 şi 100%, din întreaga scală a plajei maxime de măsură folosită în cursul încercării şi se înregistrează răspunsul analizorului. Acest răspuns nu trebuie să depăşească 1% din întreaga scală pentru plaje egale sau mai mari de 300 ppm, nici de 3 ppm pentru plaje mai mici de 300 ppm. 

1.10.2. Verificările efectului de atenuare în analizorul de NO_x

Cele două gaze de considerat, pentru analizoarele CLD (şi HCLD) sunt CO₂ şi vapori de apă. 

Gradele de atenuare a acestor gaze sunt proporţionale cu concentraţiile lor şi necesită, în consecinţă, tehnici de încercare pentru determinarea efectului de atenuare a concentraţiilor cele mai mari prevăzute în timpul încercării. 

Notă :

Este important ca gazul de reglaj al sensibilităţii NO să aibă o concentraţie minimă de NO_x dat fiind că, pentru această verificare, nu s-a ţinut seama de absenţa de NO_x, pentru calculele efectului de atenuare. 

1.10.2.1. Verificări ale efectului de atenuare în analizorul de CO₂

Se trece printr-un analizor NDIR un gaz de reglaj de sensibilitate cu CO₂ care are o concentraţie de la 80% la 100% din întreaga scală a plajei maxime de măsură folosită în cursul încercării şi se înregistrează valoarea măsurată pentru CO₂ (A). După aceea, gazul este diluat în proporţie de 50% cu un gaz de reglaj de sensibilitate cu NO şi se trece prin NDIR şi (H)CLD înregistrând valorile de CO₂ şi NO, notate cu B, respectiv C. Se închide intrarea CO₂ pentru ca numai gazul de reglaj de sensibilitate cu NO să treacă prin (H)CLD şi se înregistrează valoarea măsurată de NO, notându-se cu D. Efectul de atenuare nu trebuie să fie mai mare de 3% din întreaga scală şi se calculează cu relaţia:

unde:

A – concentraţia de CO₂ nediluat măsurată cu ajutorul NDIR (%) 

B – concentraţia de CO₂ diluat măsurată cu ajutorul NDIR (%) 

C – concentraţia de NO diluat măsurată cu ajutorul CLD (ppm) 

D – concentraţia de NO nediluat măsurată cu ajutorul CLD (ppm) 

Pot fi utilizate şi metode echivalente de diluare şi de cuantificare de valori de gaz de reglaj de sensibilitate cu CO₂ şi NO, de exemplu, metoda dinamică / prin amestec / prin dozaj. 

1.10.2.2. Verificarea efectului de atenuare a apei

Această verificare se aplică numai măsurărilor de concentraţie de gaz umed. Calculul efectului de atenuare a apei trebuie să ţină cont de diluarea gazului de reglaj de sensibilitate cu NO în vapori de apă, cât şi de punerea pe scara de concentraţie a vaporilor de apă a amestecului în raport cu cea prevăzută în timpul încercării. 

Un gaz de reglaj de sensibilitate cu NO ce posedă o concentraţie între 80% şi 100% din întreaga scală a plajei maxime de măsură folosită în cursul încercării trebuie să traverseze (H)CLD-ul şi valoarea măsurată pentru NO este înregistrată ca valoare D. 

Se lasă gazul de reglaj de sensibilitate cu NO să barboteze în apă la temperatura pentru a traversa apoi (H)CLD-ul şi se înregistrează valoarea măsurată pentru NO ca valoare C. 

Temperatura apei este determinată şi înregistrată ca valoare F. 

Presiunea de vapori saturaţi a amestecului ce corespunde temperaturii (F) a apei barbotate trebuie să fie determinată şi înregistrată ca valoare G. 

• Concentraţia de vapori de apă (în %) a amestecului trebuie să fie calculată astfel:

şi este înregistrată ca valoare H. 

• Concentraţia scontată de gaz de sensibilitate cu NO diluat (în vapori de apă) se calculează astfel:

şi este înregistrată ca valoare De. 

• Efectul de atenuare a apei nu trebuie să depăşească 3% şi se calculează astfel:

unde:

D_e – concentraţia diluată prevăzută de NO (ppm) 

C – concentraţia diluată de NO (ppm) 

H_m – concentraţia maximală de vapori de apă (%) 

H – concentraţia reală de vapori de apă (%) 

Notă:

Este important ca gazul de reglaj de sensibilitate cu NO să aibă o concentraţie minimă de NO₂ pentru această verificare, deoarece nu s-a ţinut cont de absorbţia de NO₂ pentru calculele efectului de atenuare. 

1.10.3. Interferenţa pe analizorul de O₂

Răspunsul unui analizor PDM datorat altor gaze decât oxigenului este, comparativ, slab. Echivalenţii, în oxigen, de constituenţi comuni de gaze de eşapament sunt prezentaţi în tabelul 1. 

Tabel 1 – Echivalenţi în oxigen

Concentraţia de oxigen măsurată trebuie să fie corectată cu ajutorul relaţiei următoare dacă se consideră că trebuie să se facă măsurători de înaltă precizie :

1.11. Intervalele de etalonare

Analizoarele trebuie să fie etalonate conform pct. 1.5 la cel puţin trei luni sau cu ocazia fiecărei reparaţii sau modificări ale sistemului susceptibile de a influenţa etalonarea. 

 

Subanexa nr. 3

 

1. EVALUAREA ŞI CALCULUL DATELOR

1.1. Evaluarea emisiilor gazoase

Pentru evaluarea emisiilor gazoase se ia media valorilor determinate cu ajutorul înregistratorului grafic pe cel puţin ultimele 120 secunde ale fiecărui secvenţe de încercare şi se determină concentraţiile medii (conc.) de HC, CO, NO_x şi CO₂ produse pe durata fiecărei secvenţe de încercare, plecând de la media valorilor înregistrate şi datele corespunzătoare de etalonare. Se poate utiliza şi un alt tip de înregistrare dacă se garantează obţinerea unor date echivalente. 

Concentraţia de fond medie (conc_d) poate fi determinată după valorile înregistrate pentru aerul de diluare conţinut în sac sau după valorile concentraţiei de fond înregistrate în mod continuu (fără prelevare în sac) şi datele de etalonare corespondente. 

1.2 Calculul emisiilor gazoase

Rezultatele finale ale încercărilor se obţin prin operaţiile următoare:

1.2.1. Corecţia pentru trecerea de la starea uscată la starea umedă

Concentraţia măsurată, dacă n-a fost determinată în stare umedă, trebuie să fie convertită într-o măsurare în stare umeda. 

conc_(umedă) = k_W conc_(uscată) 

• Pentru gazele de eşapament brute:

unde: 

– α – raportul dintre hidrogenul şi carbonul din combustibil. 

• Se calculează concentraţia de H₂ în eşapament:

• Se calculează factorul k_W2

unde: 

– H_a – umiditatea absolută a aerului aspirat, în gr. apă / kg aer uscat. 

• Pentru gazele de eşapament diluate:

Dacă măsurarea CO₂ a fost făcută în condiţii umede, ecuaţia este:

Dacă măsurarea CO₂ a fost făcută în condiţii uscate, ecuaţia este:

unde: 

– α – raportul dintre hidrogenul şi carbonul din combustibil. 

• Factorul kw1 este calculat cu ajutorul următoarei ecuaţii:

unde: 

– H_d – umiditatea absolută a aerului de diluare, în grame apă / kg aer uscat; 

– H_a – umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, în grame apă / kg aer uscat; 

– 

• Pentru aerul de diluare:

k_wd = 1 – k_wl

• Factorul k_w1 este calculat cu ajutorul următoarei relaţii:

k_W1 =

unde: 

– H_d – umiditatea absolută a aerului de diluare, în grame apă / kg aer uscat; 

– H_a – umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, în grame apă / kg aer uscat; 

– 

• Pentru aerul de aspiraţie (dacă este diferit de aerul de diluare):

k_wa = 1 – k_w2

• Factorul K_w2 este calculat cu ajutorul următoarei relaţii:

unde: 

– H_a – umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, în grame apă / kg aer uscat. 

1.2.2. Corecţia umidităţii pentru NO_x

Deoarece emisiile de NO_x depind de condiţiile aerului ambiant, concentraţia de NO_x trebuie să fie multiplicată prin factorul k_H, care ia în calcul umiditatea:

k_H = 0,6272 + 44,030 x 10^-3 x H_a – 0,862 x 10^-3 x H²_a (pentru motoarele în 4 timpi) 

k_H = 1 (pentru motoare în 2 timpi) 

unde:

H_a – umiditatea absolută a aerului de aspiraţie, în grame apă / kg aer uscat. 

1.2.3. Calculul debitelor masice ale emisiilor

Debitele masice ale emisiilor Gas_mass [g/h], pentru fiecare secvenţă de încercare sunt calculate după cum urmează:

• Pentru gazele de eşapament brute27):

unde: 

– G_CARB [kg/h] – debitul masic al combustibilului; 

– MW_Gas [kg/kmol] – masa moleculară a gazului considerat, conform tabelului 1:

Tabelul 1 – Masele moleculare

 

– MW_CARB = 12,011+α 1,00794 + β 15,9994 [kg/kmol] – masa unui combustibil care are un raport „α”, între hidrogen şi carbon şi un raport „β”, între oxigen şi carbon; 

– CO_{2 AER} – concentraţia de CO₂ în aerul de aspiraţie (se presupune egală cu 0,04%, dacă nu a fost măsurată). 

• Pentru gazele de ardere diluate:

Gaz_mass = u x conc_c x G_TOTW

unde: 

– G_TOTW [kg/h] – debitul masic de gaz de eşapament diluat, în condiţii umede, care atunci când se utilizează un sistem de diluare în circuit direct, trebuie să fie determinat conform anexei nr. 3, subanexa nr. 1, pct. 1.2.4; 

– conc_c – concentraţia de fond corectată:

conc_c = conc – conc_d x (1 – 1/DF)

cu: 

– coeficientul u este dat, ca valori, în tabelul 2:

 

Tabelul 2 – Valorile coeficientului u

o Valorile coeficientului u au ca bază masa moleculară a gazelor de eşapament diluate egală cu 29 [kg/kmol];

o Valoarea coeficientului u pentru HC are ca bază raportul mediu carbon / hidrogen a cărei valoare este de 1: 1,85. 

1.2.4. Calculul emisiilor specifice

• Emisia specifică (g/kWh) este calculată pentru fiecare component dat:

unde:

P_i = P_Mi + P_AEi

Dacă elementele auxiliare, cum ar fi ventilatorul sau suflanta de răcire, rămân montate pe motorul de încercat, puterea absorbită de ele este adăugată la rezultate, în afară de situaţia în care aceste auxiliare fac parte integrantă din motor. Puterea ventilatorului sau a suflantei este determinată la turaţiile utilizate pentru încercări, fie prin calcul după caracteristicile standard, fie prin încercări practice (anexa nr. 3, subanexa 3). 

Factorul de ponderare şi numărul n de secvenţe, utilizate pentru calculele de mai sus, sunt indicate la anexa nr. 4, pct. 3.5.1.1. 

2. EXEMPLE

2.1. Datele determinate pentru gazele brute de eşapament pe un motor în 4 timpi cu aprindere prin scânteie

În ceea ce priveşte datele experimentale (tabelul 3), se efectuează calculele pentru secvenţa nr. 1, apoi se extinde la alte secvenţe de încercare, utilizând aceeaşi procedură. 

Tabelul 3 – Datele experimentale ale unui motor în 4 timpi cu aprindere prin scânteie

2.1.1. Factorul k_W de corecţie de la valoarea uscată la valoarea umedă

Trebuie calculat factorul k_W de corecţie pentru convertirea concentraţiilor de CO şi de CO₂ măsurate în stare uscata, la concentraţia masurata în stare umedă:

unde:

şi

k_W2 =

 

CO[umed] = CO[uscat] x k_W = 60995 x0,872 = 53198[ppm]

 

CO₂[umed] = CO₂[uscat] x k_W = 11,410 x 0,872 = 9,951[%vol]

 

Tabelul 4 – Valorile umede ale CO şi CO₂ corespunzătoare fiecărei secvenţe de încercare

2.1.2 Emisiile de HC

unde:

MW_HC = MW_CARB

MWCARB = 12,011 + α x 1,00794 = 13,876

Tabelul 5 – Emisiile de HC [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.1.3. Emisiile de NO_x

• Trebuie calculat factorul de corecţie k_H pentru emisiile de NO_x

k_H = 0,6272 + 44,030 x 10^-3 x Ha – 0,862 x 10^-3 x H²_a

k_H = 0,6272 + 44,030 x 10^-3 x 5,696 – 0,862 x 10^-3 x 5,6962 = 0,850

Tabelul 6 – Factorul de corecţie k_H al emisiilor de NO_x pentru fiecare secvenţă de încercare

• Se calculează NO_{x mass} [g/h]:

Tabelul 7 –Emisiile de NO_x [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.1.4. Emisiile de CO

Tabelul 8 –Emisiile de CO [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.1.5. Emisiile de CO₂

Tabelul 9 –Emisiile de CO₂ [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.1.6. Emisiile specifice

• Emisia specifică [g/kWh] trebuie să fie calculată individual pentru fiecare component:

Tabelul 10 –Emisiile [g/h] şi factorii de ponderare pentru fiecare secvenţă de încercare

Emisiile specifice:

2.2. Datele determinate pentru gazele de eşapament brute pe un motor în 2 timpi cu aprindere prin scânteie

În ceea ce priveşte datele experimentale (tabelul 11), se efectuează calculele mai întâi pentru secvenţa nr. 1, după care, utilizând aceeaşi procedură, calculul se extinde şi la celelalte secvenţe de încercare. 

Tabelul 11 – Datele experimentale ale unui motor în 2 timpi cu aprindere prin scânteie

2.2.1. Factorul k_W de corecţie de la valoarea uscată la valoarea umedă

• Trebuie calculat factorul k_W de corecţie pentru convertirea concentraţiilor de CO şi de CO₂ măsurate în stare uscata, la concentraţia masurata în stare umeda:

unde:

 

CO[umed] = CO[uscat] x k_W = 37086 x 0,874 = 32420[ppm]

 

CO₂[umed] = Co₂[uscat] x kW = 11,986 x 0,874 = 10,478[% vol]

 

Tabelul 12 – Valorile umidităţii pentru CO şi CO2 pentru fiecare secvenţă de încercare

2.2.2. Emisiile de HC

unde:

MW_HC = MW_CARB

MW_CARB = 12,011 + a x 1,00794 = 13,876

Tabelul 13 – Emisiile de HC [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.2.3. Emisiile de NO_x

• Factorul k_H pentru corecţia emisiilor de NO_x este egal cu 1, pentru motoarele în 2 timpi. 

Tabelul 14 – Emisiile de NO_x [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.2.4. Emisiile de CO

Tabelul 15 – Emisiile de CO [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.2.5 Emisiile de CO₂

Tabelul 16 – Emisiile de CO₂ [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.2.6. Emisiile specifice

• Emisia specifică [g/kWh] trebuie să fie calculată individual pentru fiecare constituent astfel:

Tabelul 17 – Emisiile [g/h] şi factorii de ponderare pentru fiecare secvenţă de încercare

 

2.3. Date determinate pentru gazul de eşapament diluat, pe un motor în 4 timpi cu aprindere prin scânteie

În ceea ce priveşte datele experimentale (tabelul 18), se efectuează calculele mai întâi pentru secvenţa nr. 1, după care, utilizând aceeaşi procedură, calculul se extinde şi la celelalte secvenţe de încercare. 

Tabelul 18 – Datele experimentale ale unui motor în 4 timpi cu aprindere prin scânteie

2.3.1. Factorul k_W de corecţie de la valoarea uscată la valoarea umedă

Se calculează factorul k_W de corecţie pentru convertirea concentraţiilor de CO şi de CO₂ măsurate în stare uscată, la concentraţia măsurată în stare umedă:

• Pentru gazele de eşapament diluate:

unde:

CO[umed] = CO[uscat] x k_W = 3681 x 0,984 = 3623[ppm]

 

CO₂[umed] = CO₂[uscat] x k_W = 1,038 x 0,984 = 1,0219[%]

 

Tabelul 19 – Valorile umidităţilor pentru CO şi CO₂ la gazele de eşapament diluate pentru fiecare secvenţă de încercare

• Pentru aerul de diluare:

k_wd = 1 – k_w1

unde: 

– factorul k_{W 1} este acelaşi cu cel calculat pentru gazele de eşapament diluate. 

kWd =

CO[umed] = CO[uscat] x kWd = 3 x 0,993 = 3[ppm]

CO₂[umed] = CO₂[uscat] x kWd = 0,042 x 0,993 = 0,0421[% vol]

Tabelul 20 – Valorile umidităţilor pentru CO şi CO₂ la aerul de diluare pentru fiecare secvenţă de încercare

2.3.2. Emisiile de HC

HC_mass = u x conc_c x G_ToTw

unde:

u = 0,000478 (conf. Tabelului 2)

HC_mass = 0,000478 x 86 x 625,722 = 25,666 [g/h]

Tabelul 21 – Emisiile de HC [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.3.3. Emisiile de NO_x

• Factorul k_H, pentru corectarea emisiilor de NO_x se calculează după cum urmează:

k_H = 0,6272 + 44,030 x 10^-3 x H_a – 0,862 x 10^-3 x H²_a

k_H = 0,6272 + 44,030 x 10^-3 x 4,8 – 0,862 x 10^-3 x 4,08² = 0,79

Tabelul 22 – Factorul de corecţie a umidităţii k_H a emisiilor de NO_x pentru fiecare secvenţă de încercare

NO_xmass = u x conc_c x k_H x G_TOTw

unde:

u = 0,001587 (conf. Tabelului 2)

HC_mass = 0,001587 x 85 x 0,79 x 625,722 = 61,168 [g/h]

Tabelul 23 – Emisiile de NO_x [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.3.4 Emisiile de CO

CO_2mass = u x conc_c x G_TOTW

unde:

u = 0,000966 (conf. Tabelului 2)

CO_mass = 0,000966 x 3620 x 625,722 = 2188,001 [g/h]

Tabelul 24 – Emisiile de CO_mass [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.3.5. Emisiile de CO₂

CO_2mass = u x conc_c x G_TOTW

unde:

u = 15,19 (conf. Tabelului 2)

CO_2mass = 15,19 x 0,9842 x 625,722 = 9354,488 [g/h]

 

Tabelul 25 – Emisiile de CO₂ [g/h] pentru fiecare secvenţă de încercare

2.3.6. Emisiile specifice

• Emisia specifică [g/kWh] trebuie să fie calculată individual pentru fiecare constituent:

Tabelul 26 – Emisiile [g/h] şi factorii de ponderare pentru fiecare secvenţă de încercare

 

Subanexa nr. 4

 

1. RESPECTAREA NORMELOR DE EMISII

Prezenta subanexă se aplică motoarelor cu aprindere prin scânteie, începând de la faza II. 

1.1. Normele de emisii de gaze de eşapament pentru motoarele de la faza II, înscrise în anexa nr. 1, punctul 4.2, se aplică motoarelor pe timpul perioadei de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii (PDCE), perioadă determinată conform prezentei subanexe. 

1.2. Pentru toate motoarele de la faza II, dacă atunci când sunt testate adecvat, în conformitate cu procedurile prevăzute în prezenta hotărâre, toate motoarele de încercat care reprezintă o familie de motoare cu emisii care, odată corectate prin amplificare cu factorul de deteriorare (DF) prevăzut în prezenta subanexă, sunt mai mici sau egale cu fiecare normă de emisii de la faza II (limita de emisii pentru familii (FEL), dacă este cazul), pentru o clasă de motoare dată, această familie este recunoscută ca fiind conformă normelor de emisii pentru această clasă de motoare. 

Dacă un motor de încercat, care reprezintă o familie de motoare, prezintă emisii care, odată corectate, prin amplificare cu factorul de deteriorare prevăzut în prezenta subanexă, sunt superioare tuturor normelor de emisii (FEL, dacă este cazul), pentru o clasă de motoare dată, această familie este considerată ca fiind neconformă normelor de emisii pentru această clasă de motoare. 

1.3. Un producător de motoare de serie mică poate, în mod opţional, să adopte factorii de deteriorare pentru HC+NO_x şi CO, care figurează în tabelele 1 sau 2 ale prezentului punct, sau să calculeze factorii de deteriorare pentru HC + NO_x şi CO conform procedurii prezentate la pct. 1.3.1. Pentru tehnologiile necuprinse în tabelele 1 şi 2 ale prezentului punct producătorul trebuie să utilizeze procedura descrisă la pct. 1.4 al prezentei subanexe. 

Tabelul 1 – Motoare portabile. Emisiile de HC+NO_x şi de CO

Factorii de deteriorare prestabiliţi pentru producătorii de motoare în serie mică

Tabelul 2 – Motoare neportabile. Emisiile de HC+NO_x şi de CO

Factorii de deteriorare prestabiliţi pentru producătorii de motoare în serie mică

1.3.1. Formula de calcul al factorilor de deteriorare pentru motoarele cu dispozitiv de posttratament:

DF = [(NE^*EDF) – (CC^*F)]/(NE - CC)

unde: 

– DF – factorul de deteriorare; 

– NE – nivelul emisiilor motoarelor noi, în amonte de catalizator, în g/kWh; 

– EDF – factorul de deteriorare pentru motoarele fără catalizator, aşa cum figurează în tabelul 1; 

– CC – cantitatea convertită la ora «zero», în g/kWh; 

– F = 0,8 – pentru HC şi F=0,0 – pentru NO_x, pentru toate clasele de motoare; 

– F = 0,8 – pentru CO, pentru toate clasele de motoare. 

1.4. Producătorii aleg un DF prestabilit sau calculează un DF, după caz, pentru fiecare poluant reglementat, pentru toate familiile de motoare de la faza II. Aceste valori pentru DF sunt utilizate pentru încercările de aprobare de tip şi încercările pe liniile de producţie. 

1.4.1. Pentru motoarele ce nu utilizează valori DF prestabilite în tabelele 1 şi 2 ale prezentului punct, valorile DF sunt determinate în felul următor:

1.4.1.1. Pentru cel puţin un motor de încercare reprezentând familia aleasă, bănuit ca fiind cel mai susceptibil de a depăşi normele de emisii fixate pentru HC+NO_x (FEL, dacă este cazul) şi construit pentru a fi reprezentativ pentru motoarele produse, se aplică totalitatea procedurilor de încercări în materie de emisii descrise în prezenta hotărâre, după numărul de ore necesare pentru stabilirea emisiilor. 

1.4.1.2. Dacă mai multe motoare sunt supuse încercărilor, se face media rezultatelor şi se rotunjeşte cu acelaşi număr de zecimale ca la cel ce figurează în standardul aplicat, exprimat cu o cifră suplimentară semnificativă. 

1.4.1.3. Se repetă aceste încercări referitoare la emisii după uzarea motorului. Procedura de stabilire a uzurii trebuie să fie concepută astfel încât să permită producătorului să prevadă corect deteriorarea scontată a caracteristicilor de emisii în perioada de anduranţă a motorului, ţinând seama de tipul de uzură şi de alte mecanisme de deteriorare scontate în condiţii de utilizări tipice ce pot afecta performanţele în materie de emisii. 

Dacă mai multe motoare sunt supuse încercărilor, se face media rezultatelor şi se rotunjeşte cu acelaşi număr de zecimale ca la cel ce figurează în standardul aplicat, exprimat cu o cifră suplimentară semnificativa. 

1.4.1.4. Se împarte concentraţia emisiilor înregistrate la sfârşitul perioadei de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii (emisii medii, dacă este cazul), pentru fiecare poluant reglementat, la concentraţia emisiilor obţinute în regimuri stabilizate (emisii medii, dacă este cazul) şi se rotunjesc cu 2 cifre semnificative. Numărul rezultat din această operaţie este DF, în afară de cazul în care este inferior lui «1», caz în care se ia DF=1. 

1.4.1.5. La alegerea producătorului, punctele suplimentare de încercări pot fi programate între punctele de încercări de emisii la regimuri stabilizate şi încercările practicate la sfârşitul perioadei de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii. Dacă încercările intermediare sunt programate, punctele de încercări trebuie să fie repartizate uniform pe perioada de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii – PDCE – (± 2 ore), iar unul din aceste puncte de încercări trebuie să se situeze la jumătatea – PDCE – totale (± 2 ore). 

Pentru fiecare poluant HC+NO_x şi CO se trasează o linie dreaptă între punctele date, se consideră că încercările iniţiale au loc la ora zero şi se aplică metoda celor mai mici pătrate. Factorul de deteriorare DF se calculează împărţind concentraţia emisiilor înregistrate la sfârşitul PDCE la concentraţia emisiilor înregistrate la ora «zero». 

1.4.1.6. Factorii de deteriorare calculaţi pot îngloba alte familii decât acelea pe baza cărora au fost calculate, cu condiţia ca producătorul să convingă, înainte de recepţia finală, autoritatea naţională competentă în materie de aprobare de tip că raţional se poate aştepta la faptul ca familiile de motoare în discuţie să aibă caracteristici de deteriorare a emisiilor analoage în funcţie de modelul şi tehnologia utilizată. 

În continuare, se prezintă o listă incompletă de regrupare, în funcţie de model şi tehnologie:

a) motoare clasice în 2 timpi fără sistem de posttratament;

b) motoare clasice în 2 timpi cu catalizator ceramic, din acelaşi material activ şi de aceeaşi greutate, cu acelaşi număr de alveole pe cm2;

c) motoare clasice în 4 timpi cu catalizator metalic din acelaşi material activ şi de aceeaşi greutate, cu acelaşi număr de alveole pe cm2;

d) motoare în 2 timpi echipate cu un sistem de baleiaj stratificat;

e) motoare în 4 timpi cu catalizator (aşa cum este definit mai sus), care utilizează aceeaşi tehnologie de supape şi au sisteme de ungere identice;

f) motoare în 4 timpi fără catalizator, care utilizează aceeaşi tehnologie de supape şi au aceleaşi sisteme de ungere. 

2. PERIOADELE DE MENŢINERE ÎN TIMP A CARACTERISTICILOR DE EMISII PENTRU MOTOARELE DE LA FAZA II

2.1. Producătorul declară categoria de PDCE (perioada de menţinere în timp a caracteristicilor de emisii) aplicabilă la fiecare familie de motoare cu ocazia aprobării de tip. Această categorie este cea care se apropie cel mai mult de durata de viaţă utilă, prevăzută pentru echipamentul pe care urmează a fi montat motorul. Producătorul păstrează datele de referinţă pentru a justifica alegerea categoriei de PDCE pentru fiecare familie de motoare. Aceste date sunt comunicate la cererea autorităţilor competente în materie de aprobare de tip. 

2.1.1. Pentru motoarele portabile producătorul alege o categorie de PDCE din tabelul 1. 

Tabelul 1 – Categorii de PDCE pentru motoarele portabile [ore]

2.1.2. Pentru motoarele neportabile producătorul alege o categorie de PDCE din tabelul 2. 

Tabelul 2 – Categorii de PDCE pentru motoarele neportabile [ore]

2.1.3. Producătorul trebuie să convingă autoritatea competentă că durata de viaţă utilă declarată este adecvată. Datele ce servesc la susţinerea alegerii de către producător a unei categorii de PDCE pentru o familie de motoare dată pot cuprinde, fără ca această listă să fie exhaustivă:

a) înregistrări asupra duratei de viaţă a echipamentelor pe care aceste motoare se instalează;

b) evaluări tehnice de motoare uzate prin utilizare normală, pentru a stabili momentul în care performanţele motorului se deteriorează până la punctul la care utilitatea lor şi/sau fiabilitatea impun(e) necesitatea unei revizii sau înlocuiri;

c) declaraţii de garanţie şi perioade de garanţie;

d) documente cu caracter comercial ce privesc durata de viaţă a motorului;

e) rapoarte asupra penelor de motor provenind de la clienţi;

f) evaluări tehnice de durabilitate, în ore, de tehnologii specifice de motoare, de materiale pentru motoare sau de modele de motoare. 

 

ANEXA Nr. 5

 

CARACTERISTICI TEHNICE

ALE COMBUSTIBILULUI DE REFERINŢĂ UTILIZAT PENTRU ÎNCERCĂRILE DE APROBARE

DE TIP ŞI PENTRU CONTROLUL CONFORMITĂŢII PRODUCŢIEI

 

COMBUSTIBIL DE REFERINŢĂ PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN COMPRIMARE¹⁾ UTILIZATE PENTRU MAŞINI MOBILE NERUTIERE APROBATE LA FAZELE I ŞI II ŞI PENTRU MOTOARELE DESTINATE PROPULSIEI VAPOARELOR DIN NAVIGAŢIA INTERIOARĂ

 

Notă: Caracteristicile esenţiale pentru funcţionarea motorului şi pentru emisiile de gaze de eşapament apar în tabel cu litere „bold”. 

 

 

COMBUSTIBIL DE REFERINŢĂ PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN COMPRIMARE UTILIZATE PENTRU MAŞINI MOBILE NERUTIERE APROBATE LA FAZA III A

COMBUSTIBIL DE REFERINŢĂ PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN COMPRIMARE UTILIZATE PENTRU MAŞINI MOBILE NERUTIERE APROBATE LA FAZELE III B ŞI IV

MAŞINI MOBILE NERUTIERE

COMBUSTIBIL DE REFERINŢĂ PENTRU MOTOARE CU APRINDERE PRIN SCÂNTEIE

Notă:

Combustibilul pentru motoarele în 2 timpi este un amestec de ulei de ungere şi de benzină specificat mai jos. Raportul de amestec carburant/ulei trebuie să fie cel preconizat de constructor, aşa cum este indicat în anexa nr. 4, pct. 2.7. 

 

ANEXA Nr. 6

 

SISTEME DE ANALIZĂ ŞI PRELEVARE

 

1. SISTEME DE PRELEVARE A GAZELOR ŞI PARTICULELOR

1.1. Determinarea emisiilor gazoase

Punctul 1.1.1 şi figurile 2 şi 3 descriu în detaliu sistemele de prelevare şi de analiză recomandate. Deoarece se pot obţine rezultate echivalente şi cu alte scheme, nu se cere o conformare exactă cu privire la aceste figuri. Se pot folosi componente adiţionale, precum instrumente, valve, solenoizi, pompe şi comutatoare, pentru a furniza informaţii suplimentare şi pentru a coordona funcţiile diverselor sisteme componente. Alte componente care nu sunt necesare pentru menţinerea acurateţei acestor sisteme pot fi excluse cu condiţia ca decizia să fie fundamentată pe raţionamente tehnice valabile. 

1.1.1. Componentele CO, CO₂, HC şi NO_x din gazele de eşapament

Sistemul de analiză utilizat pentru determinarea emisiilor din gazele de eşapament brute sau diluate cuprind următoarele elemente: 

– un analizor HFID pentru măsurarea hidrocarburilor; 

– analizoare NDIR pentru măsurarea monoxidului şi bioxidului de carbon; 

– un analizor HCLD sau alt analizor echivalent pentru măsurarea oxizilor de azot. 

Pentru gazele de eşapament brute (vezi fig. 2), proba pentru toţi componenţii se poate obţine cu o singură sondă de prelevare sau cu două sonde aşezate una lângă alta şi cu ramificaţie către analizoare diferite. Trebuie evitată producerea condensării la componentele evacuate (incluzând apa şi acidul sulfuric) în orice punct al sistemului de analiză. 

Pentru gazele de eşapament diluate (fig. 3), proba pentru măsurarea de hidrocarburi se prelevează cu o sondă diferită de cea folosită pentru celelalte componente. Trebuie evitată producerea condensării la componentele evacuate (incluzând apa şi acidul sulfuric) în orice punct al sistemului de analiză. 

 

Figura 2

Schema sistemului de analiză a gazelor de eşapament brute pentru măsurarea concentraţiei de CO, NO_x şi HC

Figura 3

Schema sistemului de analiză a gazelor de eşapament diluate pentru măsurarea concentraţiei de CO, CO₂ , NO_x şi HC

Descrierea figurilor 2 şi 3

Indicaţii generale

Toate elementele de pe traseul prelevării gazului trebuie menţinute la temperatura indicată pentru sistemul respectiv. 

– SP1 – sonda de prelevare pentru gazele de eşapament brute (numai în fig. 2) 

Se recomandă utilizarea unei sonde statice din oţel inoxidabil, închisă la capăt, prevăzută cu mai multe orificii. Diametrul său interior nu trebuie să fie mai mare decât cel interior al conductei de prelevare. Grosimea peretelui sondei nu trebuie să fie mai mare de 1 mm. Sonda trebuie să aibă minimum trei orificii, în trei planuri radiale diferite, orificii ale căror dimensiuni permit să se preleveze aproximativ acelaşi volum. Sonda trebuie să acopere cel puţin 80% din diametrul conductei de eşapament. 

– SP2 – sonda de prelevare pentru analizorul hidrocarburilor HC din gazele de eşapament diluate (numai în fig. 3) 

Sonda trebuie: 

– să fie constituită, prin definiţie, din porţiunea cuprinsă între 254 – 762 mm a conductei de prelevare a hidrocarburilor (HSL3); 

– să aibă un diametru interior de cel puţin 5 mm; 

– să fie montată în interiorul tunelului de diluare DT (pct. 1.2.1.2) într-un punct în care aerul pentru diluare şi gazele de eşapament sunt bine amestecate (de exemplu, situată aproximativ la o distanţă de zece ori diametrul tunelului în aval faţă de punctul unde gazele de eşapament intră în tunelul de diluare); 

– să fie suficient de îndepărtată (distanţa radială) de alte sonde şi de peretele tunelului pentru a nu suferi influenţa jeturilor de curent şi a vârtejurilor; 

– să fie încălzită pentru ca temperatura gazului să atingă 463 K (190 °C) ± 10 K la ieşirea din sondă. 

– SP3 – sonda pentru analiza CO, CO₂, NO_x din gazele de eşapament diluate (numai în fig. 3) 

Sonda trebuie: 

– să fie amplasată în acelaşi plan cu sonda SP2; 

– să fie suficient de îndepărtată (distanţă radială) de alte sonde şi de peretele tunelului pentru a nu suferi influenţa jeturilor de curent şi a vârtejurilor; 

– să fie izolată şi încălzită pe toată lungimea sa la o temperatură minimă de 328 K (55 °C) pentru a împiedica condensarea apei. 

– HSL1 – conductă încălzită de prelevare

Prin intermediul unei singure sonde, conducta trimite proba de gaz în direcţia punctului/punctelor de bifurcaţie şi a analizorului de HC. 

Conducta de prelevare trebuie: 

– să aibă un diametru interior de minimum 5 mm şi maximum 13,5 mm; – să fie din oţel inoxidabil sau PTFE; 

– să menţină o temperatură a peretelui de 463 K (190 °C) ± 10 K în cazul în care temperatura gazelor de eşapament la nivelul sondei este peste 463 K (190 °C); temperatura este măsurată pe fiecare din porţiunile încălzite care pot fi controlate separat; 

– să menţină o temperatură a peretelui de 453 K (180 °C) ± 10 K în cazul în care temperatura gazelor de eşapament la nivelul sondei este peste 463 K (190 °C); 

– să menţină o temperatură a gazelor de eşapament de 463 K (190 °C) ± 10 K imediat în amonte de filtrul încălzit (F2) şi de detectorul HFID. 

– HSL 2 – conductă încălzită de prelevare pentru NO_x

Conducta de prelevare trebuie: 

– să menţină o temperatură a peretelui cuprinsă între 328 şi 473 K (55 – 200 °C) până la convertizor, în cazul în care se utilizează un răcitor, şi până la analizor, în caz contrar; 

– să fie făcută din oţel inoxidabil sau PTFE. 

Deoarece conducta de prelevare nu este încălzită decât pentru a împiedica condensarea apei şi a acidului sulfuric, temperatura ei depinde de conţinutul în sulf al combustibilului. –

 SL – conducta de prelevare pentru CO (CO₂) 

Conducta de prelevare trebuie să fie făcută din oţel inoxidabil sau PTFE. Ea poate fi încălzită sau nu. 

– BK – sac pentru determinarea concentraţiei de fond (facultativ, numai în fig. 3) 

Pentru măsurarea concentraţiei de fond. 

– BG – sac pentru determinarea concentraţiilor probelor (facultativ, numai CO, CO₂ în fig. 3) 

Pentru măsurarea concentraţiilor probelor. 

– F 1 – prefiltru încălzit (facultativ) 

Temperatura va fi aceeaşi ca şi pentru conducta HSL 1. 

– F 2 – filtru încălzit

Filtrul trebuie să reţină toate particulele solide înainte ca proba de gaz să intre în analizor. 

Temperatura va fi aceeaşi ca cea a conductei HSL 1. Filtrul trebuie schimbat ori de câte ori este necesar. 

– P – pompa de prelevare preîncălzită

Pompa trebuie încălzită la temperatura conductei HSL 1. 

– HC – Detectorul încălzit cu ionizare în flacără (HFID) pentru determinarea hidrocarburilor. 

Temperatura trebuie menţinută între 453 şi 473 K (180 – 200 °C). 

– CO, CO₂ – Analizoare NDIR pentru determinarea monoxidului şi bioxidului de carbon. 

– NO₂ – Analizor (H)CLD pentru determinarea oxizilor de azot. 

În cazul în care se foloseşte HCLD, acesta trebuie să fie menţinut la o temperatură cuprinsă între 328 şi 473 K (55 °C – 200 °C). 

– C – convertizor – trebuie folosit un convertizor catalitic pentru NO₂ la NO înaintea intrării în analizorul CLD sau HCLD. 

– B – baia de răcire – pentru a răci şi condensa apa din proba de gaze de eşapament. 

Baia va fi menţinută la o temperatură cuprinsă între 273 şi 277 K (0 până la 4 °C) prin îngheţare sau congelare. Acest instrument este opţional, dacă analizorul nu conţine vapori de apă conform definiţiei din anexa nr. 3, subanexa nr. 2, punctele 1.9.1 şi 1.9.2. 

Nu se permite folosirea desicatorilor chimici pentru a îndepărta apa din probă. 

– T1, T2, T3 – traductoare de temperatură

Pentru a urmări temperatura gazelor. 

– T4 – traductor de temperatură

Măsoară temperatura în convertizorul de NO₂ – NO 

– T5 – traductor de temperatură

Pentru a urmări temperatura băii de răcire. 

– G1, G2, G3 – manometre

Pentru a măsura presiunea în interiorul conductelor de prelevare. 

– R1, R2 – regulatoare de presiune

Pentru a regla presiunea aerului şi respectiv a combustibilului care vine la HFID. 

– R3, R4, R5 – regulatoare de presiune

Pentru a regla presiunea în conductele de prelevare şi debitul către analizoare. 

– FL1, FL2, FL3 – debitmetre

Pentru a măsura debitul derivat de gaze prelevate. 

– FL 4 – FL7 – debitmetre (facultativ) 

Pentru a măsura debitul ce trece prin analizoare. 

– V1 -V6 – robinete de selectare

Pentru a trimite, la alegere, în analizor proba de gaz prelevată, gazul de reglaj de sensibilitate sau gazul de punere la zero. 

– V7, V8 – electroventile

Pentru a ocoli convertizorul de NO₂ – NO. 

– V9 – robinet cu ac

Pentru a echilibra debitul între convertizorul NO₂ – NO şi în derivaţii. 

– V10, V11 – robinete cu ac

Pentru a regla debitele către analizoare. 

– V12, V13 – robinete de purjare

Pentru a evacua condensul din baia de răcire (B). 

– V14 – robinet de selectare

Pentru a alege sacul BK sau sacul BG. 

1.2. Determinarea particulelor

Punctele 1.2.1 şi 1.2.2 şi figurile 4 -15 conţin descrieri detaliate ale sistemelor recomandate pentru diluare şi prelevare. Deoarece cu scheme diferite se pot obţine rezultate echivalente, nu este necesară o conformare exactă cu schemele din aceste figuri. Componentele adiţionale, cum ar fi instrumentele, valvele, electroventilele, pompele şi comutatoarele, se pot folosi pentru a oferi informaţii suplimentare şi pentru a coordona funcţiile sistemelor componente. Alte componente care nu sunt necesare pentru menţinerea acurateţii la unele sisteme pot fi excluse cu condiţia ca decizia să fie fundamentată pe raţionamente tehnice valabile. 

1.2.1. Sisteme de diluare

1.2.1.1. Sistem de diluare în circuit derivat (fig. 4 – 12)28) 

Sistemul de diluare prezentat funcţionează pe principiul diluării unei părţi din volumul gazelor de eşapament. Fracţionarea acestui volum şi operaţia de diluare care urmează pot fi efectuate prin diferite sisteme de diluare. Pentru colectarea ulterioară a particulelor se poate trece prin sistemul de prelevare a particulelor (punctul 1.2.2, fig. 14), fie volumul total de gaze de eşapament diluate, fie numai o fracţiune din acesta. Prima metodă se numeşte sistem de prelevare totală, a doua, sistem de prelevare parţială. 

Calculul coeficientului de diluţie depinde de tipul de sistem folosit. 

Se recomandă următoarele tipuri de sisteme: 

– Sisteme izocinetice (fig. 4 şi 5) 

La aceste sisteme fluxul de gaze de eşapament care intră în tubul de transfer trebuie să aibă o viteză şi/sau o presiune egală cu aceea a masei totale a gazelor de eşapament, ceea ce reclamă un flux neperturbat şi uniform în zona sondei de prelevare. Acest deziderat se obţine prin utilizarea unui rezonator şi a unui tub de aspiraţie rectiliniu în amonte de punctul de prelevare. Coeficientul de fracţionare se calculează apoi plecând de la mărimi uşor măsurabile, de exemplu diametrul tubului. Trebuie observat faptul că metoda izocinetică se foloseşte numai la egalizarea caracteristicilor debitului, şi nu la adaptarea distribuţiei mărimilor. Aceasta din urmă nu este, în mod normal, necesară, deoarece particulele sunt suficient de mici pentru a urma liniile de curgere a fluidului purtător. 

– Sisteme cu reglare a debitelor şi măsurarea concentraţiilor (fig. 6 – 10) 

La aceste sisteme se prelevează o probă din masa totală de gaze de eşapament, reglând debitul de aer pentru diluare şi debitul total de gaze diluate. Coeficientul de diluţie se determină din concentraţiile gazelor de marcare, de exemplu CO₂ şi NO_x, care apar în mod normal în gazele de eşapament ale motorului. Concentraţiile gazului diluat evacuat şi ale aerului de diluare se măsoară, în timp ce concentraţia gazului brut se poate măsura fie direct, fie se poate determina din debitul combustibilului şi din relaţia de echivalenţă în carbon, însă trebuie cunoscută compoziţia combustibilului. Sistemele pot fi reglate cu ajutorul coeficientului de diluţie calculat (fig. 6 şi 7) sau cu ajutorul debitului care intră în tubul de transfer (fig. 8, 9 şi 10). 

– Sisteme cu reglarea şi măsurarea debitului (fig. 11 şi 12) 

La aceste sisteme se prelevează o probă din masa totală de gaz, reglând debitul de aer pentru diluare şi debitul total de gaze de eşapament diluate. Coeficientul de diluţie se determină din diferenţa dintre cele două debite. Este necesară etalonarea exactă a debitmetrelor, unul faţă de celălalt, deoarece mărimea relativă a celor două debite poate să conducă la erori semnificative în cazul în care rapoartele de diluare sunt ridicate. Reglajul debitelor se face foarte uşor, menţinând la un nivel constant debitul gazelor de eşapament diluate şi făcând să varieze, în caz de necesitate, debitul aerului de diluare. 

La folosirea sistemelor de diluare în circuit derivat trebuie să se evite problemele care pot apărea în cazul pierderii de particule în tubul de transfer, să se supravegheze obţinerea unei probe reprezentative din gazele de eşapament ale motorului şi să se determine coeficientul de fracţionare. 

Sistemele descrise ţin cont de aceşti factori esenţiali. 

Figura 4

Sistemul de diluare în circuit derivat cu sondă izocinetică şi prelevare fracţionată

(reglaj prin aspiratorul SB) 

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP la tunelul de diluare DT cu ajutorul tubului de transfer TT şi al sondei de prelevare izocinetică ISP. Diferenţa de presiune a gazelor dintre conducta de eşapament şi orificiul de intrare în sondă se măsoară cu traductorul de presiune DPT. 

Acest semnal este transmis regulatorului de debit FC1 care comandă aspiratorul SB, pentru a menţine o diferenţă de presiune nulă la vârful sondei. În aceste condiţii, vitezele gazelor în EP şi ISP sunt identice, iar debitul care trece prin ISP şi TT este o fracţiune constantă din masa totală a gazelor de eşapament. 

Coeficientul de fracţionare se determină din ariile secţiunilor transversale ale EP şi ISP. Debitul aerului pentru diluare se măsoară cu ajutorul debitmetrului FM1. Coeficientul de diluţie se calculează din debitul aerului de diluare şi coeficientul de fracţionare. 

Figura 5

Sistemul de diluare în circuit derivat cu sondă izocinetică şi prelevare fracţionată

(reglaj prin suflanta PB) 

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP la tunelul de diluare DT cu ajutorul tubului de transfer TT şi al sondei de prelevare izocinetică ISP. Diferenţa de presiune a gazelor dintre conducta de eşapament şi orificiul de intrare în sondă se măsoară cu traductorul de presiune DPT. 

Acest semnal este transmis regulatorului de debit FC1 care comandă aspiratorul SB, pentru a menţine o diferenţă de presiune nulă la vârful sondei. Se prelevează o mică fracţiune de aer de diluare al cărei debit a fost deja măsurat cu ajutorul debitmetrului FM1 şi se introduce în TT printr-un orificiu pneumatic. În aceste condiţii, vitezele gazelor în EP şi ISP sunt identice, iar debitul care trece prin ISP şi TT este o fracţiune constantă din masa totală a gazelor. Coeficientul de fracţionare se determină din ariile secţiunilor transversale ale EP şi ISP. Aerul de diluare este absorbit prin DT de către aspiratorul SB şi debitul se măsoară cu ajutorul debitmetrului FM 1 la orificiul de intrare în DT. Coeficientul de diluţie se calculează din debitul aerului de diluare şi coeficientul de fracţionare. 

Figura 6

Sistemul de diluare în circuit derivat cu măsurarea concentraţiei de CO₂ sau NO_x şi prelevare fracţionată

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP la tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP şi al tubului de transfer TT. Concentraţiile unui gaz marcator (CO₂ sau NO_x) sunt măsurate în gazul de eşapament brut şi diluat precum şi în aerul de diluare cu unul sau mai multe analizoare EGA. Semnalele acestea sunt transmise unui regulator de debit FC2 care comandă fie suflanta PB, fie aspiratorul SB, pentru a menţine în DT fracţionarea de gaz de eşapament şi coeficientul de diluţie dorite. Coeficientul de diluţie se calculează din concentraţiile gazului marcator în gazele de eşapament brute, a gazelor de eşapament diluate şi a aerului de diluare. 

Figura 7

Sistemul de diluare în circuit derivat cu măsurarea concentraţiei de CO₂ şi echivalentului în carbon şi prelevare totală

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP la tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP şi al tubului de transfer TT. Concentraţiile de CO₂ sunt măsurate în gazele de eşapament diluate şi în aerul de diluare cu ajutorul unuia sau mai multor analizoare EGA. Semnalele de la analizorul de CO₂ şi G_FUEL (debitul masic de combustibil) se transmit fie regulatorului de debit FC2, fie regulatorului de debit FC3 al sistemului de prelevare a particulelor (fig. 14). FC2 comandă suflanta PB, iar FC3 sistemul de prelevare a particulelor (fig. 14); ele reglează astfel debitul la intrarea şi la ieşirea din sistem pentru a menţine fracţionarea gazelor de eşapament şi coeficientul de diluţie în DT dorite. Coeficientul de diluţie se calculează din concentraţiile CO₂ şi G_FUEL folosindu-se metoda carbonului echivalent. 

Figura 8

Sistemul de diluare în circuit derivat cu debitmetru cu tub Venturi, măsurarea concentraţiilor şi prelevare fracţionată

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP în tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP şi al tubului de transfer TT, sub acţiunea depresiunii create de tubul Venturi VN situat în tunelul de diluare DT. Debitul de gaz prin TT depinde de depresiunea în zona tubului Venturi şi, în consecinţă, de temperatura absolută a gazului la ieşirea din TT. Prin urmare, fracţionarea gazului de eşapament pentru un anumit debit dat în tunel nu poate fi constantă, iar coeficientul de diluţie la sarcină mică a motorului este uşor mai scăzut decât la sarcină mai mare a motorului. Concentraţiile gazului marcator CO₂ sau NO_x se măsoară în gazele de eşapament brute, gazele diluate şi aerul de diluare cu unul sau mai multe analizoare EGA, iar coeficientul de diluţie se calculează din valorile astfel măsurate. 

Figura 9

Sistemul de diluare în circuit derivat cu două tuburi Venturi sau două diafragme, măsurarea concentraţiilor şi prelevare fracţionată

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP în tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP, al tubului de transfer TT şi al separatorului de debit care conţine un set de diafragme sau tuburi Venturi. Primul (FD1) este montat în EP, iar al doilea (FD2) în TT. Suplimentar, sunt necesare două clapete de reglare a presiunii (PCV1 şi PCV2) pentru a menţine constantă fracţionarea gazelor prin reglajul contrapresiunii în EP şi al presiunii în DT. PCV1 este amplasată în aval de SP, în EP, PCV2 este amplasată între suflanta PB şi tunelul DT. Concentraţiile de gaz marcator (CO₂ sau NO_x) se măsoară în gazele de eşapament brute, gazele diluate şi aerul de diluare, cu unul sau mai multe analizoare EGA. Acestea sunt necesare pentru a verifica separarea gazelor şi pentru a servi la reglarea PCV1 şi PCV2 pentru obţinerea unei separări riguroase. Coeficientul de diluţie se calculează din concentraţiile de gaz marcator. 

Figura 10

Sistemul de diluare în circuit derivat, cu separare prin tuburi multiple, măsurarea concentraţiilor şi prelevare fracţionată

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP în tunelul de diluare DT cu ajutorul tubului de transfer TT şi al separatorului de debit FD3, care conţine un număr de tuburi de aceleaşi dimensiuni (acelaşi diametru, lungime şi rază de curbură) montate în EP. Gazele de eşapament care trec printr-unul din aceste tuburi ajung în DT, iar gazele care trec prin celelalte tuburi ajung în umidificatorul DC. Separarea gazelor este astfel determinată de numărul total de tuburi. Un reglaj constant al separării pretinde o diferenţă de presiune nulă între DC şi ieşirea din TT, care este măsurată cu traductorul de presiune diferenţială DPT. Presiunea diferenţială zero se obţine injectând aer proaspăt în DT la ieşirea lui TT. Concentraţiile gazului marcator (CO₂ sau NO_x) se măsoară în gazele de eşapament brute, gazele diluate şi aerul de diluare cu ajutorul unuia sau mai multor analizoare EGA. Acestea din urmă servesc pentru a controla separarea gazelor, dar şi pentru a regla debitul de aer de injecţie pentru a obţine separarea la precizia dorită. Coeficientul de diluţie se calculează din concentraţiile gazului marcator. 

Figura 11

Sistemul de diluare în circuit derivat cu reglarea debitului şi prelevare totală

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP în tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP şi al tubului de transfer TT. Debitul total prin tunel este reglat cu regulatorul de debit FC3 şi pompa de prelevare P a sistemului de prelevare a particulelor (fig. 14). 

Debitul de aer de diluare este reglat cu regulatorul de debit FC2, care poate folosi drept semnale de comandă G_EXH,, G_AIR sau G_FUEL pentru a realiza separarea dorită a gazelor. Debitul de prelevare la intrarea în DT este diferenţa dintre debitul total şi debitul de aer de diluare. Debitul aerului de diluare se măsoară cu debitmetrul FM1, iar debitul total cu debitmetrul FM3 din sistemul de prelevare particule (fig. 14). Coeficientul de diluţie se calculează din aceste două debite. 

Figura 12

Sistemul de diluare în circuit derivat cu reglarea debitului şi prelevare fracţionată

Gazele de eşapament brute sunt transferate din conducta de eşapament EP în tunelul de diluare DT cu ajutorul sondei de prelevare SP şi al tubului de transfer TT. Separarea gazelor şi debitul în DT sunt reglate cu ajutorul regulatorului de debit FC2 care ajustează, după caz, debitul (sau turaţia) suflantei PB şi al aspiratorului SB. Acest lucru este posibil pentru că proba luată cu sistemul de prelevare a particulelor este returnată în DT. Se pot folosi G_EXH,, G_AIR sau G_FUEL ca semnale de comandă pentru FC2. Debitul aerului de diluare se măsoară cu debitmetrul FM1, iar debitul total cu debitmetrul FM2. Coeficientul de diluţie se calculează din aceste două debite. 

Descrierea figurilor 4 – 12 

– EP – conductă de eşapament

Conducta de eşapament poate fi izolată. Pentru a reduce inerţia termică a conductei de eşapament se recomandă un raport între grosime şi diametru egal sau mai mic de 0,015. Folosirea de porţiuni flexibile trebuie limitată la un raport lungime/diametru egal sau mai mic de 12. Numărul coturilor va fi redus la minimum pentru a reduce depunerile inerţiale. Dacă sistemul include şi un amortizor de încercare, acesta poate fi, de asemenea, izolat. 

Pentru un sistem izocinetic, conducta de eşapament nu trebuie să aibă coturi, elemente de curbură sau variaţii bruşte de diametru pe o distanţă de cel puţin şase diametre de conductă în amonte şi de trei diametre de conductă în aval de la vârful sondei. Viteza gazului în zona de prelevare trebuie să fie mai mare de 10 m/s, cu excepţia cazului în care motorul se află la turaţia de ralanti. Oscilaţiile de presiune ale gazului de eşapament nu trebuie să depăşească în medie ± 500 Pa. Orice demers de a reduce oscilaţiile de presiune în afara folosirii unui sistem de eşapament tip şasiu (inclusiv amortizor şi sistem de posttratare) nu trebuie să modifice turaţia motorului şi nici să cauzeze depunere de particule. 

Pentru sistemele fără sonde izocinetice, se recomandă folosirea unei conducte drepte având lungimea de şase ori diametrul conductei în amonte şi de trei ori diametrul conductei în aval, de la vârful sondei. 

– SP – sonda de prelevare (fig. 6 -12) 

Diametrul minim interior trebuie să fie de 4 mm. Raportul minim între diametrul conductei de eşapament şi cel al sondei trebuie să fie de 4. Sonda va fi un tub deschis orientat în amonte şi situat pe axa medie a conductei de eşapament sau un tub cu mai multe orificii, aşa cum se descrie în SP1 de la punctul 1.1.1. 

– ISP – sonda izocinetică de prelevare (fig. 4 şi 5) 

Sonda izocinetică de prelevare trebuie orientată spre amonte şi amplasată pe axa mediană a conductei de eşapament, acolo unde condiţiile de debit ale secţiunii EP sunt îndeplinite; ea trebuie astfel concepută încât să ofere o prelevare proporţională de gaze de eşapament brute. Diametrul minim interior trebuie să fie de 12 mm. 

Este necesar un sistem de control pentru separarea izocinetică a gazelor de eşapament, care este asigurat prin menţinerea unei presiuni diferenţiale nule între EP şi ISP. În aceste condiţii, vitezele gazelor din EP şi din ISP sunt identice, iar debitul masic ce trece prin ISP şi TT reprezintă o fracţiune constantă din masa totală de gaz. ISP trebuie conectată la un traductor de presiune diferenţial. Presiunea diferenţială nulă între EP şi ISP se realizează prin variaţia turaţiei suflantei sau cu un regulator de debit. 

– FD1 şi FD2 – separatoare de debit (fig. 9) 

Se instalează un set de tuburi Venturi sau de diafragme în conducta de eşapament EP sau, respectiv, în tubul de transfer TT, în scopul obţinerii unei prelevări proporţionale de gaze de eşapament brute. Se utilizează un sistem de reglaj care constă în două clapete de reglare a presiunii PCV1 şi PCV2 pentru separarea proporţională care se obţine prin reglajul presiunii în EP şi DT. 

– FD3 – separator de debit (fig. 10) 

Se instalează un ansamblu de tuburi (unitate de tuburi multiple) în conducta de eşapament EP pentru a obţine o prelevare proporţională de gaze brute. Unul din tuburi alimentează cu gaz brut din tunelul de diluare DT, în timp ce celelalte tuburi trimit gazele la umidificatorul DC. Tuburile trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni (acelaşi diametru, lungime, raze de curbură), astfel încât separarea gazului depinde numai de numărul total de tuburi. Este necesar un sistem de reglaj pentru obţinerea unei separări proporţionale prin menţinerea unei presiuni diferenţiale nule între ieşirea unităţii cu tuburi multiple în DC şi ieşirea din TT. În aceste condiţii, vitezele gazelor de eşapament în EP şi FD3 sunt proporţionale, iar debitul în TT reprezintă o fracţiune constantă din debitul total de gaz de eşapament. Cele două puncte trebuie conectate la un traductor de presiune diferenţială DPT. Diferenţa de presiune nulă se obţine cu ajutorul regulatorului de debit FC1. 

– EGA – analizorul de gaze de eşapament (fig. 6 -10) 

Se pot folosi analizoare de CO2 sau NOx (numai prin metoda echivalenţei carbonului pentru analiza de CO₂). Analizoarele trebuie etalonate la fel ca cele folosite pentru măsurarea emisiilor de gaze. Se pot folosi unul sau mai multe analizoare pentru a determina diferenţele de concentraţie. 

Precizia sistemelor de măsurare trebuie să fie astfel încât precizia debitelor G_EDFW,i sau V_EDFW,i să se încadreze în marja de ± 4%. 

– TT – tub de transfer (fig. 4 – 12) 

Tubul de transfer pentru prelevarea probei pentru particule trebuie: 

– să fie cât se poate de scurt, cu o lungime de maximum 5 m; 

– să fie egal sau mai mare decât diametrul sondei, dar nu mai mare de 25 mm; 

– să aibă un capăt de ieşire pe axa mediană a tunelului de diluare şi să fie orientat spre aval. 

Dacă tubul are o lungime mai mică sau egală cu 1 m, acesta trebuie izolat cu un material având coeficientul de conductibilitate termică de maximum 0,05 W/m×K şi o grosime radială a izolaţiei corespunzătoare cu diametrul sondei. Dacă tubul este mai lung de 1 m, trebuie izolat şi încălzit la o temperatură minimă a pereţilor de 523 K (250 °C). 

O altă metoda constă în determinarea temperaturilor impuse pereţilor tubului de transfer cu ajutorul calculelor clasice de transfer de căldură. 

– DPT – traductor de presiune diferenţială (fig. 4, 5 şi 10) 

Traductorul de presiune diferenţială trebuie să aibă un domeniu de măsură de ± 500 Pa sau mai puţin. 

– FC1 – regulator de debit (fig. 4, 5 şi 10) 

Pentru sistemele izocinetice (fig. 4 şi 5) este nevoie de un regulator de debit pentru a menţine o diferenţă de presiune nulă între EP şi ISP. Acesta se poate menţine:

a) reglând turaţia sau debitul aspiratorului SB şi menţinând constantă turaţia suflantei PB în timpul fiecărei secvenţe (fig. 4);

sau

b) reglând aspiratorul (SB) pentru a obţine un debit masic constant de gaze diluate şi reglând debitul suflantei PB şi, astfel, pe cel al gazelor prelevate într-o zonă aproape de capătul tubului de transfer TT (fig. 5). 

În cazul în care se foloseşte un sistem de reglare a presiunii, eroarea buclei de reglaj nu trebuie să depăşească ± 3 Pa. Variaţiile de presiune din tunelul de diluare nu trebuie să depăşească în medie ± 250 Pa. 

La un sistem multituburi (fig.10), este necesar un regulator de debit pentru o separare proporţională a gazelor de eşapament şi o presiune diferenţială nulă între ieşirea unităţii cu tuburi multiple şi ieşirea din TT . Reglarea se poate face controlând debitul aerului injectat în DT la ieşirea din TT. 

– PCV1, PCV2 – clapete de reglare a presiunii (fig. 9) 

Două robinete care servesc la reglajul presiunii sunt necesare la sistemul cu două tuburi Venturi sau cu două diafragme înainte de a asigura o separare proporţională a debitului prin reglajul contrapresiunii în EP şi a presiunii în DT. Robinetele vor fi plasate după SP, în EP şi între PB şi DT. 

– DC – umidificator (fig. 10) 

Trebuie să se instaleze un umidificator la ieşirea din unitatea multituburi pentru a reduce la maximum oscilaţiile de presiune din conducta de eşapament EP. 

– VN – tub Venturi (fig.8) 

Se instalează un tub Venturi în tunelul de diluare DT pentru a crea o depresiune în zona de ieşire din tubul de transfer TT. Debitul de gaze prin TT se determină cu ajutorul variaţiei presiunii în zona difuzorului tubului Venturi. El este proporţional cu debitul suflantei PB, conducând la un coeficient de diluţie constant. Deoarece variaţia de presiune este afectată de temperatura la ieşirea din tubul de transfer TT şi de diferenţa de presiune dintre EP şi DT, coeficientul efectiv de diluţie este sensibil mai mic la sarcină mică decât la sarcina mare a motorului. 

– FC2 – regulator de debit (fig. 6, 7, 11 şi 12 facultativ) 

Se poate folosi un regulator de debit pentru a regla debitul suflantei PB sau al aspiratorului SB. Regulatorul de debit poate fi comandat prin semnalul de debit al gazelor sau de debit al combustibilului sau prin traductorul de presiune diferenţială pentru CO₂ sau NO_x. 

Atunci când se utilizează un sistem de alimentare cu aer comprimat (fig. 11), FC2 reglează direct debitul de aer. 

– FM1 – debitmetru (fig. 6, 7, 11 şi 12) 

Contor de gaze sau alt aparat de măsură a debitului de aer de diluare. FM1 este facultativ dacă suflanta PB este etalonată să măsoare debitul. 

– FM2- debitmetru ( fig. 12 ) 

Contor de gaze sau alt aparat de măsură a debitului de gaze de eşapament diluate. FM2 este facultativ, dacă SB este etalonat să măsoare debitul. 

– PB – suflantă (fig. 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi 12) 

Pentru a regla debitul aerului de diluare suflanta poate fi conectată la regulatorul de debit FC1 sau FC2. Suflanta PB nu este necesară când se foloseşte un robinet cu clapetă de reglare a presiunii. Dacă este etalonată, suflanta PB poate fi folosită la măsurarea debitului de aer de diluare. 

– SB – aspirator (fig. 4, 5, 6, 9,10 şi 12) 

Se folosesc numai pentru sistemele de prelevare fracţionată. Dacă este etalonat, aspiratorul SB se poate folosi la măsurarea debitului de aer de diluare. 

– DAF – filtru pentru aerul de diluare (fig. 4 – 12) 

Se recomandă ca aerul de diluare să fie filtrat şi trecut prin mangal pentru eliminarea concentraţiei de fond a hidrocarburilor. Aerul de diluare trebuie să aibă temperatura de 298 K (25 °C) ± 5 K. 

La solicitarea producătorului, aerul de diluare trebuie să fie analizat conform bunelor practici inginereşti pentru a determina nivelul de fond al particulelor, care trebuie să fie, ulterior, scăzut din valorile măsurate în gazele de eşapament diluate. 

– PSP – sonda de prelevare pentru determinarea nivelului de particule (fig. 4, 5, 6, 8, 9, 10 şi 12) 

Sonda este componentă principală a tubului de transfer de particule PTT şi trebuie: 

– la montaj să fie orientată spre amonte şi amplasată într-un punct unde aerul de diluare şi gazele de eşapament sunt perfect amestecate, adică pe axa mediană a tunelului de diluare DT a sistemului de diluare, la aproximativ o distanţă egală cu 10 diametre de tunel, în aval faţă de punctul în care gazele de eşapament intră în tunelul de diluare; 

– să aibă diametrul interior de minimum 12 mm; 

– să poată fi încălzită la o temperatură a pereţilor de cel mult 325 K (52 °C) prin încălzire directă sau prin preîncălzirea aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura să nu depăşească 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare; 

– să poată fi izolată. 

– DT – tunelul de diluare (fig. 4 -12) 

Tunelul de diluare trebuie: 

– să aibă o lungime suficient de mare pentru a asigura o amestecare completă a gazelor de eşapament cu aerul de diluare în condiţii de turbulenţă; 

– să fie realizat din oţel inoxidabil cu următoarele caracteristici dimensionale: 

– un raport între grosime şi diametru de 0,025 sau mai mic, pentru tunele de diluare cu diametrul interior mai mare de 75 mm; 

– grosimea nominală a pereţilor de cel puţin 1,5 mm pentru tunelul de diluare cu diametrul interior egal sau mai mic de 75 mm; 

– să aibă diametrul minimum 75 mm pentru prelevarea fracţionată; 

– pentru prelevarea totală a probelor se recomandă să aibă diametrul de cel puţin 25 mm; 

– să poată fi încălzit la o temperatură a pereţilor de cel mult 325 K (52 °C), prin încălzire directă sau prin preîncălzirea aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare; 

– să poată fi izolat. 

Gazele de eşapament ale motorului trebuie să fie perfect amestecate cu aerul de diluare. Pentru sistemele cu prelevare fracţionată, trebuie să se verifice calitatea amestecului, după punerea lor în funcţiune, în cel puţin 4 puncte egal distanţate, trasând o curbă a concentraţiei de CO₂ din tunelul de diluare DT. Dacă este necesar, se poate utiliza un orificiu amestecător. 

Notă:

Dacă temperatura mediului din vecinătatea tunelului de diluare DT este mai mică de 293 K (20 °C), se iau măsuri de precauţie pentru evitarea pierderilor de particule pe pereţii reci ai tunelului de diluare. Prin urmare, se recomandă încălzirea şi/sau izolarea tunelului în limitele parametrilor menţionaţi anterior. 

La sarcini mari ale motorului, tunelul poate fi răcit prin mijloace neagresive, cum ar fi un ventilator de circulare, cu condiţia ca temperatura mediului de răcire să nu scadă sub 293 K (20 °C) 

– HE – schimbătorul de căldură (fig. 9 şi 10) 

Schimbătorul de căldură trebuie să aibă o capacitate suficientă pentru menţinerea temperaturii de la aspiraţie până la aspiratorul SB, în limitele de ± 11 K faţă din temperatura medie de funcţionare măsurată în timpul încercării. 

1.2.1.2. Sistemul de diluare în circuit direct (fig. 13) 

Sistemul de diluare descris funcţionează pe principiul diluării volumului total al gazelor de eşapament prelevat conform metodei de prelevare la volum constant (CVS). Operaţia constă în măsurarea volumului total al amestecului dintre gazele de eşapament şi aerul de diluare. Se poate utiliza un sistem PDP, un CFV sau SSV. 

Pentru colectarea ulterioară a particulelor, se trece prin sistemul de prelevare a particulelor o probă de gaze de eşapament diluate (pct. 1.2.2, fig. 14 şi 15). În cazul în care diluarea se face direct, atunci se numeşte diluare simplă. În cazul în care proba este diluată a doua oară într-un tunel de diluare secundară, atunci se numeşte diluare dublă. Diluarea dublă se aplică atunci când nu se pot îndeplini cerinţele de temperatură la suprafaţa filtrului printr-o singură diluare. Deşi constituie, în principiu, un sistem de diluare, metoda de diluare dublă este descrisă ca variantă a sistemului de prelevare de probe pentru particule la pct. 1.2.2 (fig. 15), deoarece are cele mai multe caracteristici comune cu un sistem tipic de prelevare de probe pentru particule. 

Emisiile gazoase pot fi, de asemenea, determinate în tunelul de diluare al unui sistem complet de diluare în circuit direct. Prin urmare, sondele de prelevare pentru componenţi gazoşi apar în fig. 13, dar nu apar şi în lista elementelor componente. Cerinţele de îndeplinit sunt indicate la punctul 1.1.1. 

Descrierea figurii 13 

– EP – conductă de eşapament

Lungimea conductei de eşapament măsurată de la ieşirea din colectorul de eşapament al motorului, din turbosuflantă sau din sistemul de posttratare până la tunelul de diluare nu trebuie să depăşească mai mult de 10 m. În cazul în care sistemul are o lungime mai mare de 4 m, porţiunea ce depăşeşte această lungime trebuie izolată, cu excepţia fummetrului montat în linie, dacă este folosit. Grosimea radială a izolaţiei trebuie să fie de cel puţin 25 mm. Coeficientul de conductibilitate termică a materialului de izolaţie trebuie să nu depăşească valoarea de 0,1 W/mK, măsurată la temperatura de 673 K (400 °C). Pentru a reduce inerţia termică a conductei de eşapament se recomandă un raport între grosime şi diametru de 0,015 sau mai mic. Utilizarea tronsoanelor flexibile trebuie limitată la un raport între lungime şi diametru de 12 sau mai mic. 

Figura 13

Sistemul de diluare în circuit direct vezi figura 3

Volumul total de gaze de eşapament brute este amestecat în tunelul de diluare DT cu aerul de diluare. Debitul gazelor de eşapament diluate se măsoară fie cu o pompă volumetrică PDP, fie cu un tub Venturi funcţionând în curgere critică CFV, fie cu un tub Venturi funcţionând în regim subsonic SSV. Se poate utiliza un schimbător de căldură HE sau un compensator electronic EFC pentru prelevarea proporţională a particulelor şi pentru determinarea debitului. Deoarece determinarea masei particulelor se bazează pe debitul total al gazelor de eşapament diluate, nu este necesară calcularea coeficientului de diluţie. 

– PDP – pompa volumetrică

Debitul total de gaze de eşapament diluate se determină luând în calcul turaţia şi debitul pe o turaţie a pompei. Contrapresiunea sistemului de eşapament nu trebuie, în mod artificial, micşorată prin PDP sau prin sistemul de aspiraţie a aerului de diluare. Presiunea statică a gazului de eşapament măsurată cu sistemul CVS în funcţiune, la o turaţie şi sarcină identică cu a motorului, trebuie să rămână în limitele de ± 1,5 kPa din presiunea statică măsurată fără CVS conectat. 

Temperatura amestecului de gaze, imediat în amonte de PDP, trebuie să se situeze în limitele a ±6 K din temperatura medie de funcţionare măsurată în timpul încercării. 

Compensarea debitului se poate face numai dacă temperatura la aspiraţie în PDP nu depăşeşte 323 K (50 °C). 

– CFV – tubul Venturi la debit critic

Tubul Venturi CFV măsoară debitul total al gazelor de eşapament diluate în condiţii de limitare (debit critic). Contrapresiunea statică a gazelor de eşapament măsurată cu sistemul CFV în funcţiune trebuie să rămână în limitele de ± 1,5 kPa din presiunea statică măsurată fără ca CFV să fie conectat, la o turaţie şi sarcină a motorului identice. Când nu se foloseşte un compensator de debit, temperatura amestecului de gaze, imediat înaintea CFV, trebuie să se încadreze în limitele ± 11 K din temperatura medie de funcţionare măsurată în timpul încercării. 

– SSV – tubul Venturi subsonic

SSV măsoară debitul total de gaze de eşapament diluate în funcţie de presiunea şi temperatura la intrare şi reducerea de presiune între intrarea şi secţiunea minimă a SSV. Contrapresiunea statică măsurată cu sistemul SSV în funcţiune trebuie să fie menţinută în limitele a ± 1,5 kPa din presiunea statică măsurată fără ca SSV să fie conectat, la o turaţie şi o sarcină identică a motorului. Temperatura amestecului de gaze imediat în amonte de SSV trebuie să fie menţinută în limitele a ± 11 K din temperatura medie de funcţionare măsurată în cursul încercării, când nu se utilizează compensator de debit. 

– HE – schimbătorul de căldură (facultativ, dacă se utilizează un EFC) 

Schimbătorul de căldură trebuie să aibă o capacitate suficientă pentru menţinerea temperaturii în limitele prevăzute anterior. 

– EFC – compensator electronic de debit (facultativ, dacă se foloseşte un HE) 

În cazul în care temperatura la aspiraţie în PDP sau în CFV sau SSV nu este menţinută în limitele prevăzute mai sus este nevoie de un compensator de debit pentru măsurători continue ale debitului şi pentru reglarea prelevării fracţionate din sistemul de prelevare a particulelor. În acest scop, se utilizează citirile debitului efectuate în permanenţă pentru a corecta proporţional debitul prelevat ce trece prin filtrele de particule ale sistemului de prelevare (fig. 14 şi 15). 

– DT – tunel de diluare

Tunelul de diluare trebuie: 

– să aibă un diametru suficient de mic pentru a determina curgerea gazelor într-un regim turbulent (numărul lui Reynolds mai mare de 4000) şi o lungime suficientă pentru a asigura amestecarea completă a gazelor de eşapament cu aerul de diluare. Se poate, de asemenea, utiliza un orificiu de amestecare. 

– să aibă un diametru de cel puţin 75 mm; 

– să poată fi izolat. 

Gazele de eşapament ale motorului trebuie dirijate în aval până în punctul în care intră în tunelul de diluare, apoi trebuie bine amestecate. 

În cazul în care se foloseşte diluare simplă, se transferă o probă din tunelul de diluare în sistemul de prelevare de probe pentru particule (pct. 1.2.2, fig. 14). Debitul PDP sau capacitatea CFV sau SSV trebuie să fie suficientă pentru a menţine gazele diluate la o temperatură mai mică sau egală cu 325 K (52 °C) imediat înainte de filtrul primar. 

În cazul în care se foloseşte diluarea dublă, o probă din tunelul de diluare este transferată în cel de-al doilea tunel de diluare, unde este încă o dată diluată, iar apoi trecută prin filtrele de prelevare (pct. 1.2.2, fig.15). Debitul PDP sau capacitatea CFV sau SSV trebuie să fie suficientă pentru a menţine gazele diluate din DT la o temperatură mai mică sau egală cu 464 K (191 °C) în zona de prelevare. Sistemul secundar de diluare trebuie să furnizeze un volum suficient de aer de diluare pentru a menţine gazele dublu diluate la o temperatură mai mică sau egală cu 325 K (52 °C) imediat înainte de filtrul primar. 

– DAF – filtru pentru aerul de diluare

Se recomandă ca aerul de diluare să fie filtrat şi trecut prin mangal pentru eliminarea concentraţiei de fond a hidrocarburilor. Aerul de diluare trebuie să aibă o temperatură de 298 K (25 °C) ± 5 K. La cererea producătorului, aerul de diluare trebuie să fie analizat conform bunelor practici inginereşti pentru a determina nivelul de fond al particulelor, care, ulterior, poate fi scăzut din valorile măsurate în gazele de eşapament diluate. 

– PSP – sonda de prelevare de particule

Sonda este componenta principală a tunelului de transfer de particule PTT şi trebuie: 

– la montaj să fie orientată spre amonte şi amplasată într-un punct unde aerul de diluare şi gazele de eşapament sunt perfect amestecate, adică pe axa mediană a tunelului de diluare DT, la aproximativ o distanţă egală cu 10 diametre de tunel, în aval faţă de punctul în care gazele de eşapament intră în tunelul de diluare; 

– să aibă diametrul interior de minimum 12 mm; 

– să poată fi încălzită la o temperatură a pereţilor nu mai mare de 325 K (52 °C) prin încălzire directă sau prin preîncălzirea aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare; 

– să poată fi izolată. 

1.2.2 Sistemul de prelevare pentru determinarea nivelului de particule (fig. 14 şi 15) 

Sistemul de prelevare pentru determinarea nivelului de particule este necesar pentru colectarea particulelor cu ajutorul unuia sau mai multor filtre de particule. În cazul diluării în circuit derivat cu prelevare totală, care constă în trecerea volumului total de gaze diluate prin filtre, sistemul de diluare (pct. 1.2.1.1, fig. 7 şi 11) şi sistemul de prelevare formează o singură unitate. În cazul diluării în circuit derivat sau în circuit direct cu prelevare fracţionată care constă în a face să treacă prin filtre numai o parte din gazele de eşapament diluate, sistemul de diluare (pct. 1.2.1.1, fig. 4, 5, 6, 8, 9, 10 şi 12 şi pct. 1.2.1.2, fig. 13) şi sistemul de prelevare formează unităţi distincte. 

În înţelesul prezentei hotărâri, sistemul de diluare dublă DDS (fig. 15) în circuit direct este considerat ca o modificare a unui sistem tipic de prelevare pentru particule, aşa cum se arată în fig. 14. Sistemul de diluare dublă conţine toate componentele importante ale sistemului de prelevare pentru particule, cum ar fi port-filtrele şi pompa de alimentare cu aer de diluare şi tunelul secundar de diluare. 

Pentru a evita modificările la buclele de control, se recomandă ca pompa de prelevare să funcţioneze continuu pe toată durata încercării. În cazul metodei cu un singur filtru, trebuie folosit un sistem de derivaţie pentru a trece proba prin filtru, la momentul dorit. Interferenţa schimbării procedurii asupra buclelor de control trebuie să fie minimă. 

Descrierea figurilor 14 şi 15 

– PSP – sonda de prelevare a particulelor (fig. 14 şi 15) 

Sonda de prelevare a particulelor prezentată în figurile menţionate reprezintă primul element al tubului de transfer de particule PTT. Sonda trebuie: 

– la montaj să fie orientată spre amonte şi amplasată într-un punct unde aerul de diluare şi gazele de eşapament sunt perfect amestecate, adică pe axa mediană a tunelului de diluare DT (pct. 1.2.1), la o distanţă aproximativ egală cu 10 diametre de tunel, în aval de punctul în care gazele de eşapament intră în tunelul de diluare; 

– să aibă diametrul interior de cel puţin 12 mm; 

– să poată fi încălzită la o temperatură a pereţilor nu mai mare de 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare; 

– să poată fi izolată. 

Figura 14

Sistemul de prelevare pentru determinarea nivelului de particule

Se prelevează o probă de gaze de eşapament diluate din tunelul de diluare DT al unui sistem de diluare în circuit derivat sau în circuit direct. Proba trece prin sonda de prelevare de particule PST şi tubul de transfer de particule PTT cu ajutorul pompelor de prelevare P. Proba se trece prin port-filtrele FH ce conţin filtrele pentru reţinerea particulelor. Debitul probei este controlat de regulatorul de debit FC3. În cazul în care se foloseşte un compensator electronic de debit EFC (fig. 13), debitul gazelor de eşapament diluate serveşte drept semnal de comandă pentru FC3. 

Figura 15

Sistemul de diluare (numai pentru sistemul în circuit direct) 

Cu ajutorul sondei de prelevare PSP şi a tubului de transfer de particule PTT se transferă o probă de gaze de eşapament diluate din tunelul de diluare DT al unui sistem de diluare în circuit direct în tunelul secundar de diluare SDT, unde mai este diluată încă o dată. Proba este trecută apoi prin port-filtrele FH care conţin filtrele pentru reţinerea particulelor. Debitul aerului de diluare este de obicei constant, pe când debitul probei este controlat de regulatorul de debit FC3. Dacă se foloseşte un compensator electronic de debit EFC (fig. 13), debitul total de gaze diluate serveşte drept semnal de comandă pentru FC3. 

– PTT – tub de transfer al particulelor (fig. 14 şi 15) 

Tubul pentru transferul particulelor nu trebuie să depăşească lungimea de 1020 mm; el trebuie să fie cât mai scurt posibil. 

Dimensiunile sunt valabile în următoarele condiţii: 

– în cazul sistemului de prelevare fracţionată cu diluare în circuit derivat şi al sistemului de diluare simplă în circuit direct, de la capătul sondei până la port-filtru; 

– în cazul sistemului de prelevare totală cu diluare în circuit derivat, de la capătul terminal al tunelului de diluare până la port-filtru; 

– în cazul sistemului de diluare dublă, de la vârful sondei până la tunelul de diluare secundară. 

Tubul de transfer trebuie: 

– să poată fi încălzit la o temperatură a pereţilor de cel mult 325 K (52 °C) fie direct, fie prin încălzirea prealabilă a aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C) înainte de introducerea gazelor de eşapament în tunelul de diluare; 

– să poată fi izolat. 

– SDT – tunel de diluare secundară (fig. 15) 

Tunelul de diluare secundară trebuie să aibă un diametru minim de 75 mm şi o lungime suficientă pentru a permite probei diluate a doua oară să stea cel puţin 0,25 sec. în tunel. Port-filtrul primar FH se amplasează la o distanţă de cel mult 300 mm faţă de ieşirea din tunelul de diluare secundară SDT. 

Tunelul de diluare secundară trebuie: 

– să poată fi încălzit la o temperatură a pereţilor de cel mult 325 K (52 °C) fie direct, fie prin preîncălzirea aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C); 

– să poată fi izolat. 

– FH – port-filtru (e) (fig. 14 şi 15) 

Pentru filtrele primare şi pentru cele secundare se pot folosi carcase comune sau individuale. Trebuie îndeplinite prevederile din anexa nr. 3, subanexa nr. 1 pct. 1.5.1.3. 

Port – filtrele trebuie: 

– să poată fi încălzite la o temperatură a pereţilor de cel mult 325 K (52 °C), fie direct, fie prin încălzirea prealabilă a aerului de diluare, cu condiţia ca temperatura aerului să nu depăşească 325 K (52 °C); 

– să poată fi izolate. 

– P – pompa de prelevare (fig. 14 şi 15) 

Pompa de prelevare de particule trebuie situată la o distanţă suficientă de tunel pentru a menţine temperatura gazului la intrare constantă (în limitele a ± 3 K), în cazul în care nu se foloseşte corectarea debitului cu ajutorul lui FC3. 

– DP – pompa pentru aerul de diluare (fig. 15) (numai pentru sistemul cu diluare dublă în circuit direct). 

Pompa pentru aerul de diluare trebuie plasată astfel încât aerul pentru diluarea secundară să fie furnizat la o temperatură de 298 K (25 °C) ± 5 K. 

– FC3 – regulator de debit (fig. 14 şi 15) 

Trebuie folosit un regulator de debit pentru a compensa debitul probei pentru particule, în cazul variaţiilor de temperatură sau contrapresiune din circuitul probei, dacă nu există alte mijloace. Acest regulator de debit este necesar dacă se foloseşte un compensator electronic de debit EFC (fig. 13) 

– FM3 – debitmetru (fig. 14 şi 15) (debitul probei pentru particule) 

Debitmetrul trebuie amplasat la o distanţă suficientă de pompa de prelevare pentru a menţine temperatura gazelor la intrare constantă (în limitele a ± 3 K), în absenţa corectării debitului cu ajutorul lui FC3. 

– FM4 – debitmetru (fig. 15) (numai pentru aerul de diluare cu diluare dublă în circuit direct) 

Debitmetrul care măsoară debitul gazelor trebuie amplasat astfel încât temperatura gazelor la intrare să rămână la valoarea constantă de 298 K (25 °C) ± 5 K. 

– BV – robinet cu bile (facultativ) 

Robinetul cu bile trebuie să aibă un diametru nominal cel puţin egal sau mai mare cu diametrul interior al tubului de prelevare şi un timp de comutare mai mic de 0,5 sec. 

Notă:

În cazul în care temperatura mediului din vecinătatea PSP, PTT, SDT şi FH este mai mică de 293 K (20 °C) se iau măsuri de precauţie pentru evitarea depunerilor de particule pe pereţii reci ai acestor componente. Prin urmare, se recomandă încălzirea şi/sau izolarea componentelor în limitele parametrilor menţionaţi mai sus. Se recomandă, de asemenea, ca temperatura suprafeţei filtrului, în timpul prelevării, să nu scadă sub 293 K (20 °C). 

La sarcini ridicate ale motorului, componentele menţionate mai sus pot fi răcite printr-o metodă neagresivă, cum ar fi un ventilator de recirculare, atâta timp cât temperatura mediului de răcire nu este mai mică de 293 K (20 °C). 

 

ANEXA Nr. 7

 

CERTIFICAT DE APROBARE DE TIP

 

Loc pentru

ştampila

autorităţii

Informaţii referitoare la:

 

Acordarea / prelungirea / refuzul / retragerea aprobării de tip

a unui tip de motor sau tipuri de familii de motoare privind emisiile poluante, în aplicarea

hotărârii nr. .... / .................. 

modificată prin ...................../ ............. 

Aprobarea de tip nr. .......... / .............................   Prelungirea nr. ........... / ............................. 

Motivarea prelungirii (dacă este cazul): ...........................................................................................

PARTEA 1

0   Generalităţi

0.1 Marca (numele producătorului) ..................................................................................................

0.2 Numele producătorului tipului de motor reprezentativ şi, dacă este cazul¸ al tipului familiei de motoare29) .................................................................................................................................

0.3 Codul tipului de motor înscris de producător ..............................................................................

 Amplasarea codului .....................................................................................................................

 Metoda de aplicare a codului .......................................................................................................

0.4 Specificarea maşinii care este propulsată de motor30) ............................................................. 

0.5 Numele şi adresa producătorului ............................................................................................... 

 Numele şi adresa reprezentantului autorizat al producătorului, dacă este cazul ...................

0.6 Amplasarea, codificarea şi metoda de aplicare a numărului de identificare a motorului .............

0.7 Amplasarea şi metoda de aplicare a marcajului pentru aprobarea EC de tip .............................

0.8 Adresa uzinei care montează motorul ....................................................................................... 

PARTEA 2

1.  Restricţii de utilizare a motorului (dacă este cazul) ...................................................................

1.1. Condiţii speciale care trebuie respectate la instalarea motorului/motoarelor pe maşină .........

1.1.1. Depresiunea maximă admisibilă la intrare ................................................... kPa

1.1.2. Contrapresiunea maximă admisibilă la evacuare ........................................ kPa

2.  Serviciul tehnic responsabil pentru efectuarea încercărilor31) .................................................

3.  Data întocmirii raportului de încercare ......................................................................................

4.  Numărul raportului de încercare ...............................................................................................

5.  Subsemnatul, prin prezenta, certifică faptul că descrierea din documentul de informaţii pentru motorul/motoarele menţionate mai sus sau întocmită de producător este corectă şi că rezultatele încercărilor anexate sunt aplicabile tipului. 

Mostra a fost selectată de autoritatea competentă şi pusă la dispoziţie de producător ca motor de tip29) ...............................................................

Aprobarea de tip se acordă / refuză / retrage29) .........................................................

Locul: .............................................................................................................................

Data: ..............................................................................................................................

Semnătura: ....................................................................................................................

Documente anexate:

Pachet de informaţii

Rezultatele încercărilor (anexa nr. 1) 

Studiul relevant de corelare cu sistemele de prelevare utilizate care sunt diferite de sistemele de referinţă32) (dacă este cazul)

 

Subanexa nr. 1

 

REZULTATELE ÎNCERCĂRILOR PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN COMPRIMARE

 

1.              Informaţii referitoare la efectuarea încercării NRSC33) 

1.1.           Combustibil de referinţă utilizat pentru încercări

1.1.1.        Cifra cetanică ......................................................................

1.1.2.        Conţinutul în sulf .....................................................................

1.1.3.        Densitate .....................................................................

1.2.           Ulei

1.2.1.        Marcă (mărci): .....................................................................

1.2.2.        Tip (tipuri): (indicarea procentajului de ulei în amestec, dacă uleiul şi combustibilul sunt amestecate) 

1.3.           Echipament antrenat de motor (dacă este cazul) 

1.3.1.        Enumerare şi detalii de identificare .....................................................................

1.3.2.        Puterea absorbită la turaţiile indicate ale motorului (urmând indicaţiile producătorului):

1.4.           Performanţele motorului

1.4.1.        Turaţiile motorului:

Ralanti: ...............................min^-1

Turaţia intermediară: ......... min^-1

Turaţia nominală: ............... min^-1

1.4.2.        Puterea motorului34) 

1.5.           Nivelurile emisiilor

1.5.1.        Reglajele frânei (kW) 

1.5.2.        Rezultatele emisiilor la încercarea NRSC:

CO ................................... g/kWh

HC .................................... g/kWh

NO_x ................................. .g/kWh

NMHC + NO_x ................. . g/kWh

Particule ............................ g/kWh

1.5.3.        Sistemul de prelevare a probelor utilizat pentru încercarea NRSC:

1.5.3.1.      Emisii gazoase35) ....................................................................

1.5.3.2.      Particule35) ..............................................................................

1.5.3.2.1.   Metoda36): filtru unic / multiplu

2.              Informaţii cu privire la efectuarea încercării NRTC37) 

2.1.           Rezultatele emisiilor la efectuarea încercării NRTC:

CO ................................... g/kWh

NMHC ............................. g/kWh

NO_x .................................. g/kWh

NMHC + NO_x ................... g/kWh

Particule .......................... g/kWh

2.2.           Sistemul de prelevare a probelor utilizat pentru încercarea NRTC

Emisii gazoase37) .....................................................

Particule37) ..............................................................

Metoda36) : filtru simplu / filtre multiple. 

 

Subanexa nr. 2

 

REZULTATELE ÎNCERCĂRILOR PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN SCÂNTEIE

 

1.              Informaţii referitoare la efectuarea încercărilor39) 

1.1.           Combustibilul de referinţă utilizat pentru încercări

1.1.1.        Cifra octanică: ..................................................................................

1.1.2.        Indicarea procentajului de ulei în amestec, dacă uleiul şi combustibilul sunt

amestecate, cum este cazul pentru motoarele în 2 timpi ......................................

1.1.3.        Masa volumică a benzinei pentru motoarele în 4 timpi sau de amestec combustibil/

                 /ulei pentru motoarele în 2 timpi ...........................................

1.2.           Uleiul

1.2.1.        Marca / mărci: ......................................................

1.2.2.        Tip / tipuri: ............................................................

(indicaţi procentajul de ulei în amestec, dacă uleiul şi carburantul sunt amestecate) 

1.3.           Echipamentele acţionate de motor (dacă este cazul) 

1.3.1.        Enumerarea şi detalii de identificare: .............................................

1.3.2.        Puterea absorbită la turaţiile indicate ale motorului

(urmând indicaţiile producătorului) 

1.4.           Performanţele motorului

1.4.1.        Turaţiile motorului:

ralanti: .................................min^-1

intermediară: ......................min^-1

nominală: ...........................min^-1

1.4.2.        Puterea motorului38) 

 

1.5.           Nivelul emisiilor

1.5.1.        Reglajul frânei [kW]

1.5.2         Rezultatele obţinute pentru emisii pe ciclurile de încercare

CO ......................... g/kWh

HC ......................... g/kWh

NO_x ....................... g/kWh

 

Subanexa nr. 3

 

ECHIPAMENTE ŞI AUXILIARE DE INSTALAT PENTRU ÎNCERCAREA DE DETERMINARE A PUTERII MOTORULUI

 

 

(a) Sistemul de admisie complet, prevăzut pentru aplicaţia considerată, trebuie să fie utilizat; dacă el riscă să aibă o influenţă notabilă asupra puterii motorului, în cazul motoarelor cu aprindere prin scânteie cu aspiraţie naturală, dacă producătorul o cere. În celelalte cazuri, poate fi utilizat un sistem echivalent şi trebuie verificat ca presiunea de admisie să nu difere cu mai mult de 100 [Pa] faţă de valoarea limită superioară fixată de producător pentru propriul filtru de aer. 

(b) Sistemul de evacuare complet trebuie să fie instalat cum se prevede pentru aplicaţia considerată; dacă el riscă să aibă o influenţă notabilă asupra puterii motorului în cazul motoarelor cu aprindere prin scânteie cu aspiraţie naturală, dacă producătorul o cere. În celelalte cazuri, poate fi instalat un sistem echivalent cu condiţia ca presiunea măsurată să nu difere cu mai mult de 1000 [Pa] faţă de limita superioară specificată de producător. 

(c) Dacă există o frână de motor pe sistemul de evacuare încorporat în motor, clapeta frânei este fixată în poziţie de deschidere completă. 

(d) Presiunea de alimentare cu combustibil poate fi ajustată, dacă este necesar, pentru a reproduce presiunea existentă în aplicaţia considerată (în particular, când este utilizat un sistem de retur al combustibilului). 

(e) Clapeta de admisie aer este clapeta de comandă a regulatorului pneumatic al pompei de injecţie. Regulatorul sau sistemul de injecţie poate conţine alte dispozitive ce pot influenţa cantitatea de combustibil injectat. 

(f) Circulaţia lichidului de răcire trebuie să fie reprodusă exclusiv de pompa de apă a motorului. Răcirea cu lichid se poate face printr-un circuit exterior, în aşa manieră încât pierderea de sarcină a acestui circuit şi presiunea la intrarea în pompă rămân sensibil egale cu ale sistemului de răcire a motorului. 

(g) Termostatul poate fi fixat în poziţia de deschidere completă. 

(h) Dacă suflanta sau ventilatorul de răcire rămân instalate pentru încercare, puterea absorbită reprezentată este adăugată la rezultate, numai în cazul ventilatoarelor de răcire ale motoarelor răcite cu aer montate direct pe arborele cotit. Puterea ventilatorului sau a suflantei este determinată la turaţiile utilizate pentru încercare, fie prin calcul, începând cu caracteristicile standard, fie prin încercări practice. 

(i) Puterea minimă a generatorului electric trebuie să fie cea strict necesară alimentării auxiliarelor indispensabile la funcţionarea motorului. Dacă este necesar să fie racordată o baterie se va utiliza o baterie în bună stare complet încărcată. 

(j) Motoarele supraalimentate cu răcire intermediară trebuie să fie încercate cu dispozitivele de răcire a aerului, fie că acestea sunt cu aer sau cu lichid. Dacă producătorul o preferă, răcirea cu aer poate fi înlocuită cu o instalaţie pe bancul de încercări. În toate cazurile, măsurarea puterii la fiecare turaţie trebuie efectuată cu căderea maximă de presiune şi căderea minimă de temperatură ale aerului de supraalimentare aspirat în răcitor pe standul de încercare, conform specificaţiilor producătorului. 

(k) Pot fi inserate, de exemplu, sisteme de recirculare a gazelor de evacuare, convertizoare, catalitice, reactoare termice, injecţie de aer secundar şi sistem de antievaporare pentru combustibil. 

(l) Energia necesară sistemului de pornire electrică sau alt sistem de pornire trebuie să fie furnizată de standul de încercare. 

 

ANEXA Nr. 8

 

SISTEMUL DE NUMEROTARE A CERTIFICATELOR DE APROBARE DE TIP

 

1. Numărul va fi compus din cinci părţi separate prin caracterul (*). 

Partea 1: litera de tipar „e” minusculă, urmată de litera/literele sau numărul distinctiv al statului membru care a eliberat certificatul de aprobare de tip:

1	pentru Germania	12	pentru Austria
2	pentru Franţa	13	pentru Luxemburg
3	pentru Italia	17	pentru Finlanda
4	pentru Olanda	18	pentru Danemarca
5	pentru Suedia	21	pentru Portugalia
6	pentru Belgia	23	pentru Grecia
9	pentru Spania	IRL	pentru Irlanda
11	pentru Regatul Unit

Partea 2: numărul prezentei directive. Deoarece aceasta conţine diferite date de aplicare şi diferite standarde tehnice, se vor adăuga două caractere. Aceste litere se referă la diferite date de intrare în vigoare a valorilor limită şi la montarea motorului la diferite tipuri de maşini mobile nerutiere, pe baza cărora s-a acordat certificatul de aprobare de tip: 

– primul caracter este definit conform categoriilor prevăzute la art. 10 din prezenta hotărâre şi se notează cu litere de tipar astfel: 

– categoria 18 kW ≤ P < 37 kW se notează cu litera D; 

– categoria 37 kW ≤ P < 75 kW se notează cu litera C; 

– categoria 75 kW ≤ P < 130 kW se notează cu litera B; 

– categoria 130 kW ≤ P < 560 kW se notează cu litera A. 

– al doilea caracter este definit în anexa nr. 1, secţiunea 1 şi se referă la modul de încercare prevăzut în anexa nr. 3, pct. 3.6. 

Partea 3: numărul ultimei directive amendate aplicabilă pentru aprobarea de tip. Dacă este cazul, se adaugă alte două caractere în funcţie de condiţiile descrise în Partea 2, chiar dacă, ca urmare a noilor parametri, numai un singur caracter ar trebui schimbat. Dacă nu s-a efectuat nicio modificare, aceste caractere se omit. 

Partea 4: un număr compus din patru cifre (cu zerouri figurând la început, dacă este cazul) care reprezintă numărul aprobării de tip iniţiale. Secvenţa de numerotare începe cu 0001. 

Partea 5: un număr compus din două cifre (cu zerouri figurând la început, dacă este cazul) care reprezintă numărul prelungirii aprobării. Secvenţa de numerotare începe cu 01, pentru fiecare aprobare iniţială. 

2. Exemplu de numerotare pentru a treia aprobare (actualmente fără prelungire), care corespunde datei de intrare în vigoare A (prima etapă, gama de putere superioară) şi aplicarea motorului pe tipul de maşini mobile A, eliberată de Regatul Unit:

e 11 * 98 / _ AA* 00 / 000XX * 0003 * 00

3. Exemplu de numerotare pentru a doua prelungire a celei de-a patra aprobări care corespunde datei de intrare în vigoare E (a doua etapă, gama de putere intermediară) pentru acelaşi tip de maşină A, eliberată de Germania:

e 1 * 01 / _ EA * 00 / 000XX * 0004 * 02

 

ANEXA Nr. 9

 

LISTA APROBĂRILOR DE TIP

EMISE PENTRU MOTOARE / FAMILIE DE MOTOARE

Loc pentru

ştampila

autorităţii

Lista nr. ................................................................................... 

Valabil de la ...................................... până la ..........................................

Informaţiile următoare vor fi indicate pentru toate aprobările acordate / refuzate / retrase în cursul perioadei precizate:

Producătorul: ......................................................................... 

Numărul certificatului de aprobare de tip: .......................................................................

Motivele prelungirii (dacă este cazul): .......................................................................

Marca: .......................................................................

Tipul de motor: .......................................................................

Data eliberării: ........................................................................ 

Data primei eliberări (în cazul prelungirii): .......................................................................

 

ANEXA Nr. 10

 

LISTA MOTOARELOR PRODUSE

Loc pentru

ştampila

autorităţii

Lista nr. ................................................................................ 

Valabil de la ........................ până la ............................................

Informaţiile următoare sunt indicate pentru toate seriile de identificare, tipurile, familiile motoarelor produse şi pentru toate numerele aprobărilor acordate în cursul perioadei precizate, conform precizărilor prezentei hotărâri:

Producătorul: ................................................................................... 

Marca: ................................................................................. 

Numărul certificatului de aprobare de tip: .................................................................................. 

Numele familiei de motoare40) .................................................................................. 

Tipul motorului : 1: ..................... 2: ........................ n: .....................

Numărul de identificare al motoarelor:

.................... 001 .................... 001 .................... 001 

...................  002 .................... 002 .................... 002

.................... m    .................... p     .................... q

Data eliberării: ............................................................................... 

Data primei eliberări (în cazul prelungirii): ............................................................................... 

 

ANEXA Nr. 11

 

FIŞA TEHNICĂ A MOTOARELOR APROBATE

 

ANEXA Nr. 12

 

RECUNOAŞTEREA ALTOR MODURI DE APROBARE DE TIP

 

1. Certificatele de aprobare de tip descrise mai jos şi, după caz, mărcile de aprobare corespunzătoare sunt recunoscute ca echivalente la o aprobare efectuată conform prevederilor prezentei hotărâri pentru motoarele categoriilor A, B şi C, aşa cum sunt definite la art. 10 alin. (2):

1.1. Certificatele de aprobare de tip eliberate conform Directivei 2000/25/CE. 

1.2. Certificatele de aprobare de tip eliberate conform Directivei 88/77/CEE, care răspund prescripţiilor prevăzute pentru fazele A sau B privind art. 2 şi anexa nr. 1 pct. 6.2.1 din Directiva 38/77/CEE, modificată prin Directiva 91/542/CEE sau a seriei de amendamente care corectează jumătate din reglementarea nr. 49.02 a Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa. 

1.3. Certificatele de aprobare de tip eliberate conform reglementării nr. 96 a Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa. 

2. Pentru motoarele din categoriile D, E, F şi G (faza II) definite în art. 10 alin. (3), următoarele certificate de aprobare de tip şi, după caz, mărcile de aprobare corespunzătoare sunt recunoscute ca echivalente unei aprobări în înţelesul prezentei hotărâri:

2.1. Certificatele de aprobare de tip (faza II) eliberate conform Directivei 2000/25/CE. 

2.2. Certificatele de aprobare de tip eliberate conform Directivei 88/77/CEE, modificată prin Directiva 99/96/CE, care sunt conforme cu una din fazele A, B1, B2 sau C, prevăzute la art. 2 şi la pct. 6.2.1 din anexa nr. 2. 

2.3. Seria de amendamente a reglementării nr. 49.03 a Comisiei Economice (a Naţiunilor Unite) pentru Europa. 

2.4. Certificatele de aprobare de tip (faza B) eliberate conform reglementării Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, nr. 96 pct. 5.2.1, a seriei de amendamente 01 din aceste reglementări. 

3. Pentru categoriile de motoare H, I şi J (faza III A) şi categoriile de motoare K, L şi M (faza III B), definite la articolul 10, paragraful 3, aprobările următoare şi, dacă este cazul, mărcile de recepţii corespondente sunt considerate ca echivalente cu o aprobare acordată conform prezentei hotărâri:

3.1. Aprobările de tip eliberate pe baza Directivei 88/77/CE, modificată prin Directiva 99/96/CE, care sunt conforme valorilor limită indicate la linia B1, B2 sau C prevăzute la art. 2 şi la pct. 6.2.1 din anexa nr. 1 a acestei directive. 

3.2. Omologările eliberate pe baza regulamentului CEE –UN nr. 49, seria amendamentelor 03, a motoarelor care sunt conforme fazelor B1, B2 sau C prevăzute la paragraful 5.2

 

ANEXA Nr. 13

 

PREVEDERI APLICABILE MOTOARELOR INTRODUSE PE PIAŢĂ ÎN CADRUL UNUI REGIM DE FLEXIBILITATE

 

La solicitarea unui producător de echipamente şi în urma acordării autorizaţiei de către autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip, producătorul poate introduce pe piaţă, în intervalul de timp dintre două faze consecutive de valori limită, un număr limitat de motoare care sunt conforme numai cu valorile limită emise corespunzătoare fazelor anterioare, în conformitate cu următoarele prevederi:

1. DEMERSURILE PRODUCĂTORULUI DE MOTOARE ŞI PRODUCĂTORUL DE ECHIPAMENTE

1.1. Producătorul de echipamente care doreşte să utilizeze un regim de flexibilitate solicită autorizaţia autorităţii competente care acordă aprobarea de tip de a achiziţiona de la furnizorii săi de motoare, în intervalul de timp dintre două faze privind emisiile, numărul de motoare precizate la punctele 1.2 şi 1.3, care nu respectă valorile limită curente privind emisiile, dar sunt conforme cu cele ale fazei imediat anterioare referitoare la valorile limită de emisii. 

1.2. Numărul de motoare introduse pe piaţă în cadrul unui regim de flexibilitate nu poate să depăşească, pentru fiecare categorie de motoare, 20% din vânzările anuale ale producătorului de echipamente prevăzute cu motoare din categoria de motoare respectivă (calculate ca media vânzărilor pe ultimii 5 ani pe piaţa Uniunii Europene). În cazul în care un producător de echipamente comercializează echipamente pe piaţa Uniunii Europene într-un interval mai scurt de 5 ani, media se calculează pentru perioada în care producătorul de echipamente a comercializat echipamente în Uniunea Europeană. 

1.3. Ca opţiune alternativă la punctul 1.2, producătorul de echipamente poate să solicite autorizaţie pentru furnizorul/furnizorii săi de motoare pentru a introduce pe piaţă un număr fix de motoare în cadrul regimului de flexibilitate. Numărul de motoare din fiecare categorie nu poate să depăşească următoarele valori:

1.4. Producătorul de echipamente include în cererea sa către autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip, următoarele informaţii:

(a) o mostră din etichetele ce urmează să fie aplicate pe fiecare maşină mobilă nerutieră pe care se va instala un motor introdus pe piaţă în cadrul regimului de flexibilitate. Etichetele conţin următorul text:

„NR. MAŞINII.......(numărul secvenţial al maşinii) din ... (numărul total de maşini din gama respectivă de putere) CU MOTORUL Nr. ...... CONFORM CU APROBAREA DE TIP (Dir. 97/68/CE) Nr........” şi

(b) o mostră de etichete suplimentare care urmează să fie aplicate pe motor şi care conţin textul menţionat la pct. 2.2 din prezenta anexă. 

1.5. Producătorul de echipamente comunică autorităţilor competente care acordă aprobarea de tip din fiecare stat membru utilizarea regimului de flexibilitate. 

1.6. Producătorul de echipamente pune la dispoziţia autorităţii competente toate informaţiile care au legătură cu punerea în aplicare a regimului de flexibilitate pe care autoritatea competentă poate să le solicite, dacă este necesar, pentru a lua o decizie. 

1.7. Producătorul de echipamente întocmeşte, odată la şase luni, un raport privind aplicarea regimului de flexibilitate pe care îl utilizează şi îl prezintă autorităţilor competente din fiecare stat membru. Raportul include date cumulative privind numărul de motoare şi de maşini mobile nerutiere introduse pe piaţă în cadrul regimului de flexibilitate, numerele de serie ale motoarelor şi ale maşinilor mobile nerutiere, precum şi statele membre în care au fost introduse pe piaţă maşinile mobile nerutiere. Această procedură continuă să fie aplicată atâta timp cât regimul de flexibilitate este în desfăşurare. 

2. DEMERSURILE PRODUCĂTORULUI DE MOTOARE

2.1. Un producător de motoare poate introduce pe piaţă în cadrul regimului de flexibilitate motoarele în conformitate cu punctul 1 din prezenta anexă. 

2.2. Producătorul de motoare trebuie să aplice pe motoarele respective o etichetă ce conţine următorul text: „Motor introdus pe piaţă în cadrul regimului de flexibilitate”. 

3. DEMERSURILE AUTORITĂŢII COMPETENTE CARE ACORDĂ APROBAREA DE TIP

3.1. Autoritatea competentă care acordă aprobarea de tip evaluează conţinutul solicitării de utilizare a regimului de flexibilitate şi documentele anexate. Autoritatea competentă îl informează în consecinţă pe producătorul de echipamente cu privire la decizia sa de a permite sau nu utilizarea regimului de flexibilitate. 

 

ANEXA Nr. 14

CCNR Faza I41) 

 

ANEXA Nr. 15

CCNR Faza I42)