Decizia Curţii Constituţionale nr. 94/2004

M. Of. nr. 257 din 23 martie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 94

din 4 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local

 

Nicoale Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Marexim” − S.R.L. din Reghin în Dosarul nr. 2.165/2003 al Tribunalului Mureş − Secţia comercială şi de contencios administrativ. 

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 44 alin. (1), a stabilit nişte limite rezonabile ale exerciţiului acestui drept în considerarea interesului public general, restrângeri care nu afectează însăşi existenţa dreptului. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 19 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.165/2003, Tribunalul Mureş − Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Marexim” − S.R.L. din Reghin. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prin aplicarea prevederilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 se produce o trecere indirectă în proprietatea statului a unor bunuri dobândite în mod licit de către societatea comercială care a solicitat cumpărarea imobilului, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale care garantează proprietatea şi interzic exproprierea, confiscarea sau alte forme de trecere în proprietatea statului a bunurilor private, fără o justă şi prealabilă despăgubire. Se arată că persoana juridică în cauză este direct prejudiciată cu diferenţa de bani reprezentând investiţiile realizate, care nu pot fi deduse, statul îmbogăţindu-se în mod injust cu aceeaşi sumă de bani. 

Tribunalul Mureş − Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că investiţiile efectuate de către solicitantul cumpărării spaţiilor comerciale au sporit valoarea imobilului, cu ocazia efectuării raportului de expertiză luându-se în considerare toate investiţiile realizate, iar nu doar o parte din acestea. Astfel, deşi valoarea investiţiilor este inclusă în valoarea imobilului, chiriaşului nu i se recunoaşte contravaloarea investiţiilor mai mari de jumătate din preţul minim de vânzare al acestuia. Prin urmare, dacă doreşte să cumpere imobilul, chiriaşul este obligat să plătească a doua oară pentru investiţiile efectuate de el ce depăşesc jumătate din valoarea imobilului, aşa cum aceasta a fost stabilită prin raportul de evaluare. 

Sub acest aspect, deşi, în conformitate cu Legea fundamentală, dreptul de proprietate se exercită în limitele prevăzute de lege, aceste limite nu pot fi atât de restrictive încât să determine îngrădirea dreptului însuşi. În consecinţă, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 este fondată. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Guvernul arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 482 din Codul civil, îmbunătăţirile sau investiţiile executate de către locatar asupra imobilului închiriat revin proprietarului imobilului. Se apreciază că lucrările de investiţii efectuate de către locatar nu conferă acestuia un drept de proprietate asupra imobilului, ci doar un drept de creanţă, la terminarea locaţiunii, acesta având posibilitatea de a-şi recupera cheltuielile făcute, potrivit art. 481 din Codul civil. 

Se constată că dispoziţiile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 sunt în concordanţă cu prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Stabilirea acestei limite constituie o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere faptul că investiţiile făcute de chiriaş au profitat şi profită, în primul rând, acestuia şi, în plus, a acordat anumite facilităţi la cumpărarea spaţiului, respectiv vânzarea prin negociere directă şi plata în rate. 

Se apreciază, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 este neîntemeiată. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 5 noiembrie 2002. Textul legal criticat are următorul conţinut:

− Art. 19 alin. (4): „Valoarea investiţiilor deduse în condiţiile alin. (3) nu poate depăşi jumătate din valoarea stabilită prin raportul de evaluare.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 41 din Constituţia României, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din data de 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textul constituţional invocat are următoarea numerotare şi conţinut:

− Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. 

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. 

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. 

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. 

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. 

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. 

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. 

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 16 din Legea nr. 550/2002, vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii se face prin negociere directă către comercianţi, respectiv prestatorii de servicii, persoane fizice sau juridice, care le folosesc efectiv la data intrării în vigoare a legii, în baza unui contract de închiriere, concesiune, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune sau leasing. 

În vederea vânzării acestor spaţii, comisia constituită conform art. 6 din lege stabileşte un preţ minim de vânzare pe baza unui raport de evaluare, care va constitui baza de negociere între părţile contractante. Astfel, după aprobarea cererii de cumpărare, se va proceda la stabilirea preţului prin negociere directă, pornindu-se de la preţul minim, la negocieri fiind avută în vedere şi dedusă, pe bază de acte justificative, valoarea investiţiilor efectuate de cumpărător, indiferent de natura acestora, dacă sunt înde plinite cerinţele art. 19 alin. (3), respectiv dacă investiţiile au fost efectuate cu acordul proprietarului sau al titularului dreptului de administrare a spaţiului şi au fost executate pe baza unei autorizaţii de construire, în condiţiile legii. Potrivit chiar formulei utilizate de legiuitor, satisfacerea acestor exigenţe este impusă pentru ca investiţiile efectuate să poată fi deduse, în calculul preţului fiind luate, potrivit alin. (4), doar acelea care nu depăşesc jumătate din valoarea stabilită prin raportul de evaluare a spaţiului comercial sau de prestări de servicii. 

În condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (exemplu fiind Decizia nr. 70/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza „Ex-Regele şi alţii împotriva Greciei”, 2000, sau „Beyeler împotriva Italiei”, 2000), drepturile de creanţă, ca element al patrimoniului persoanei, sunt asimilate dreptului de proprietate şi, independent de această asimilare, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, creanţele asupra statului sunt garantate, Curtea reţine pertinenţa invocării prevederilor constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate. 

Cu toate acestea, Curtea constată că în argumentarea criticii sale autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, ca şi de acelea ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, „în condiţiile legii organice”. 

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. 

Într-adevăr, în măsura în care, procedând la limitarea valorii investiţiilor deductibile la jumătate din valoarea spaţiului comercial sau de prestări de servicii stabilită prin raportul de evaluare, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale, norma astfel adoptată este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Marexim” − S.R.L. din Reghin în Dosarul nr. 2.165/2003 al Tribunalului Mureş − Secţia comercială şi de contencios administrativ. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 2004.