Decizia Curţii Constituţionale nr. 92/2004

M. Of. nr. 345 din 20 aprilie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 92

din 4 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Liudmila Cernea, Marioara Nicorescu şi Ecaterina Doicescu în Dosarul nr. 1.821/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal este prezent Gabriel Catrinescu, prin avocat Dumitru Florescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, partea prezentă, prin avocat, solicită respingerea excepţiei, arătând că asupra constituţionalităţii art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, stabilind că dispoziţiile acestui articol sunt constituţionale. Menţionează în acest sens Decizia nr. 69/2003, prin care Curtea a reţinut că, prin consacrarea bunei-credinţe ca o cauză de asanare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul a înţeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil să fie preferat cel din urmă. Această soluţie se întemeiază pe principiul validităţii aparenţei în drept. Arată că, de altfel, în speţă, statul a dobândit cu titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului. Ceea ce urmăreşte de fapt autorul excepţiei prin ridicarea acesteia este discutarea constituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 şi implicit a măsurii naţionalizării, lucru inadmisibil în raport cu prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.821/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945− 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Liudmila Cernea, Marioara Nicorescu şi Ecaterina Doicescu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul legal criticat vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi cu dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece prin dispoziţiile legale criticate se „legiferează o nouă naţionalizare”, dându-se prioritate actelor de cumpărare încheiate de chiriaşi.

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece este vorba despre o lege specială ce reglementează raporturile juridice pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, în cauză nefiind contestat dreptul de proprietate, iar scopul final al legii fiind doar modul de despăgubire.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile art. 20 alin. (2), arătând că, sub acest aspect, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002, Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, Decizia nr. 71 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 1 aprilie 2003, şi Decizia nr. 72 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 21 martie 2003.

Avocatul Poporului face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 46 alin. (2): „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.”

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare.

Textul constituţional invocat are următoarea redactare:

− Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a mai pronunţat, de exemplu prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002, Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, Decizia nr. 72 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 21 martie 2003, şi Decizia nr. 185 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 24 iulie 2003.

Cu acest prilej Curtea Constituţională a constatat că ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credinţă a fost determinată de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Ne aflăm în prezenţa unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce îndreptăţeşte o largă prezumţie de bună-credinţă a acestora, întrucât această eroare comună s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. Astfel fiind, nu poate fi decât de bună-credinţă cel ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii.

Soluţiile adoptate, ca şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au fost invocate împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionaliate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Liudmila Cernea, Marioara Nicorescu şi Ecaterina Doicescu în Dosarul nr. 1.821/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 2004.