Decizia Curţii Constituţionale nr. 91/2004

M. Of. nr. 345 din 20 aprilie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 91

din 4 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Mircea Neicu şi Maria Ileana Aurelia Neicu în Dosarul nr. 7.169/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

La apelul nominal este prezentă Ana Ionescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Partea prezentă solicită respingerea excepţiei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii, prin care s-a constatat constituţionalitatea textului criticat.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 26 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 7.169/2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945− 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Mircea Neicu şi Maria Ileana Aurelia Neicu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii excepţiei susţin că textul legal criticat îngrădeşte dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 51 din Constituţie.

Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că prin regula instituită de textul criticat se are în vedere tocmai asigurarea soluţionării într-un termen rezonabil a cauzelor. În acest fel nu poate fi vorba de o neconcordanţă între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, sau de nerespectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că termenele de prescripţie, de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor judecătoreşti superioare sunt numai câteva dintre exemplele care reprezintă restricţii admise ale dreptului de acces la o instanţă.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 46 alin. (5): „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 20 alin. (2) şi ale art. 51 din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. Astfel conţinutul art. 51 se regăseşte în alin. (5) al art. 1.

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei au următoarea redactare:

− Art. 1 alin. (5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”;

− Art. 20 alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

De asemenea, autorii excepţiei invocă în motivare şi încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003.

În considerentele acestei decizii Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Cu aceeaşi ocazie Curtea a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

Şi, în sfârşit, Curtea a reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respective ca fiind neconstituţională.

Soluţia adoptată, ca şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul criticat încalcă prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa sa Curtea a statuat că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat constant că această cerinţă nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ţinându-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităţilor şi al părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea căilor de atac etc.

De aceea, Curtea constată că textul criticat are în vedere tocmai celeritatea soluţionării procesului, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării într-un termen rezonabil.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Mircea Neicu şi Maria Ileana Aurelia Neicu în Dosarul nr. 7.169/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 2004.