Decizia Curţii Constituţionale nr. 72/2004

M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 72

din 26 februarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor  − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, excepţie ridicată de Ionuţ Mircea Caloian şi Mihaela Alina Caloian în Dosarul nr. 12.794/2002 al Judecătoriei Buzău. 

La apelul nominal se prezintă partea Societatea Comercială „Electrica” − S.A. − Sucursala Buzău, prin avocat, lipsind autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Avocatul părţii prezente susţine respingerea excepţiei, arătând că textele de lege criticate nu contravin prevederi lor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza finală, potrivit cărora conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite prin lege. Întrucât operaţiunile de realizare şi retehnologizare a capacităţilor energetice care se execută asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice nu au caracterul unei exproprieri sau naţionalizări, invocarea art. 44 alin. (3) nu are relevanţă în soluţionarea excepţiei. 

În ceea ce priveşte raportarea la art. 53 din Constituţie, se apreciază că restrângerea adusă dreptului de proprietate privată întruneşte cerinţele impuse de norma constituţională, respectiv este prevăzută de lege, este necesară pentru realizarea activităţilor în domeniul electric şi termoelectric, este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu are caracter discriminatoriu, respectând art. 16 din Constituţie. În acest sens se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului, care subliniază necesitatea unui echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, exemplu fiind cauza „Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei”, 1982. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 44 alin. (1), a stabilit nişte limite rezonabile ale exerciţiului acestui drept în considerarea interesului public general, restrângeri care nu afectează însăşi existenţa dreptului. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 13 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 12.794/2002, Judecătoria Buzău a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, excepţie ridicată de Ionuţ Mircea Caloian şi Mihaela Alina Caloian. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 reglementează exproprierea gratuită a terenului proprietate privată, în speţă, proprietatea reclamanţilor, dobândită licit, urmând a deveni proprietatea statului, deoarece este traversată de un cablu subteran ce face parte din instalaţia de distribuţie a energiei electrice. 

În ceea ce priveşte reglementarea prevăzută în art. 16 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, se apreciază că, pe de-o parte, dreptul de uz şi servitute atribuit cu titlu gratuit statului îngrădeşte dispoziţiile constituţionale referitoare la proprietatea privată, restrângerea exercitării unor drepturi şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, iar pe de altă parte, folosinţa gratuită a unei proprietăţi private înlătură obligaţia constituţională la despăgubirea integrală şi justă a persoanei lipsite de prerogativele depline ale dreptului de proprietate. 

Judecătoria Buzău apreciază că, potrivit art. 20 din Legea nr. 318/2003, terenurile necesare pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice pot fi proprietatea privată a unui terţ, a titularului autorizaţiei sau proprietate publică. În scopul evitării unor litigii între terţul titular al dreptului de proprietate privată asupra terenului şi titularul autorizaţiei, alin. (2) al aceluiaşi articol oferă două posibilităţi acestuia din urmă, fie de a iniţia procedura legală de expropriere a terenului, dacă se invocă o cauză de utilitate publică, şi apoi să solicite concesionarea acestuia, în condiţiile legii, pe durata existenţei capacităţii energetice, fie să cumpere terenul. 

Instanţa arată că prevederile art. 37 alin. (4) reiau reglementările din acte normative anterioare, referitoare la terenurile ocupate de instalaţiile de distribuţie şi transport al energiei electrice, statuând în mod unitar cu privire la situaţiile deja existente la data apariţiei legii. 

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, se arată că acestea sunt în spiritul şi litera Legii fundamentale, care ocroteşte proprietatea privată, indiferent de titular. 

În concluzie, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 ca fiind nefondată. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate fac parte din reglementările privind regimul juridic al terenurilor pe care sunt amplasate reţelele de distribuţie a energiei electrice, regim juridic instituit în scopul asigurării funcţionării serviciului de interes public naţional de furnizare a energiei electrice, în conformitate cu prevederile Constituţiei. 

Se arată că dispoziţiile legale criticate nu contravin pre vederilor art. 44 şi 53 din Constituţie, deoarece din reglementările cuprinse în art. 16 din Legea nr. 318/2003 rezultă că lucrările de realizare a capacităţilor energetice sunt de interes public, iar drepturile de uz şi de servitute sunt justificate de o cauză de utilitate publică. De altfel, art. 44 alin. (5) din Legea fundamentală prevede în mod expres dreptul autorităţilor de a folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, în condiţiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru „daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”, aceste prevederi regăsindu-se în art. 16 al Legii nr. 318/2003. 

Se apreciază că, având în vedere conţinutul reglementărilor legale criticate, dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi cele ale art. 16 alin. (2) din Constituţie nu sunt incidente în cauză. 

Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 16 alin. (4) şi art 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 sunt în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, operaţiunile de realizare şi retehnologizare a capacităţilor energetice care se execută asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice nu au caracterul unei exproprieri, naţionalizări sau unei treceri silite în proprietatea publică a acestor terenuri, procedura exproprierii, precum şi situaţiile în care solicitantul autorizaţiei pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice poate să cumpere terenul aflat în proprietatea privată a persoanelor fizice fiind expres prevăzute de art. 20 din Legea nr. 318/2003. 

Pe de altă parte, restrângerea exercitării dreptului de proprietate privată, reglementată în textele de lege criticate, îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 53 alin. (1) din Constituţie, respectiv este prevăzută de lege, se impune datorită condiţiilor în care se realizează desfăşurarea activităţilor în sectorul energiei electrice şi al energiei termice, este necesară într-o societate democratică, este proporţională cu situaţia care a determinat-o, nu are caracter discriminatoriu şi nu aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii cetăţenilor. 

Se mai arată că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, deoarece nu instituie diferenţe de tratament juridic între persoanele aflate în aceeaşi situaţie, ci, dimpotrivă, obligaţiile şi restricţiile prevăzute sunt aplicabile tuturor proprietarilor, persoane fizice. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iulie 2003. Textele legale criticate au următorul conţinut:

− Art. 16 alin. (4): „Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor energetice, titularii de licenţă au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile prezentei legi.”;

− Art. 37 alin. (4): „Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului.”

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (2), (3) şi (4), art. 49 alin. (1) şi art. 51 din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din data de 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textele constituţionale invocate au următoarea numerotare şi conţinut:

− Art. 1 alin. (5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”;

− Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. 

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;

− Art. 44 alin. (2), (3) şi (5): „(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. 

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. [...]

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.”;

− Art. 53 alin. (1): „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi energetice, pe toată durata existenţei acestora. Această sarcină constă în obligaţia deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite intervenţia titularilor de licenţă pentru retehnologizări, reparaţii, revizii sau remedierea avariilor, în baza drepturilor de uz şi servitute a acestora din urmă asupra proprietăţilor respective. Aceste drepturi, stabilite potrivit art. 16 alin. (2) lit. a)−e) din lege, au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei capacităţii energetice sau temporar, cu ocazia lucrărilor de intervenţie. 

Curtea constată că, în argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, ca şi de acelea ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private „în condiţiile legii organice”. 

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. 

Chiar dacă prin instituirea drepturilor de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic − bun public de interes naţional −, reglementarea legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. (3) din Constituţie referitor la expropriere. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „Mellacher şi alţii împotriva Austriei”,1989, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în cauza „Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei”, 1982, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut. 

În ceea ce priveşte art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, Curtea constată că acesta nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenurilor pe care se află reţele electrice de distribuţie, ci prevede că acestea sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, instituind astfel un fine de neprimire a cererilor de retrocedare. Aşa fiind, reglementarea legală în cauză nu relevă nici o contradicţie cu alin. (3) al art. 44 din Constituţie, ci, dimpotrivă, este în deplină concordanţă cu art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie, potrivit cărora proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi este inalienabilă. 

În ceea ce priveşte situaţia în care terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este proprietatea privată a unui terţ, Curtea reţine că, potrivit art. 20 din lege, solicitantul autorizaţiei de înfiinţare poate să iniţieze procedura legală de expropriere a terenului, dacă se invocă o cauză de utilitate publică, şi să obţină concesiunea acestuia, în condiţiile legii. 

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect, Curtea Constituţională observă că se lasă statului o marjă mare de apreciere, în funcţie de nevoia reală a comunităţii în adoptarea măsurii de privare de proprietate. În cauza „James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei”, 1986, Curtea Europeană a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei „utilităţi publice”, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, ea trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de legea internă, care este necesar să fie accesibilă, publică şi previzibilă, şi să cuprindă o procedură clară de aplicare. Or, în această materie, legea română respectă exigenţele impuse de pre vederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că, în măsura în care reglementarea dedusă controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica având un atare obiect nu este întemeiată. 

Curtea constată că textele de lege deduse controlului nu contravin nici art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la respectarea supremaţiei Legii fundamentale şi a legilor, în măsura în care sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale de referinţă, şi nici art. 53 alin. (1), dacă se are în vedere că restricţiile impuse în valorificarea dreptului de proprietate au ca finalitate ocrotirea unui interes general. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, excepţie ridicată de Ionuţ Mircea Caloian şi Mihaela Alina Caloian în Dosarul nr. 12.794/2002 al Judecătoriei Buzău. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 februarie 2004.