Decizia Curţii Constituţionale nr. 71/2004

M. Of. nr. 239 din 18 martie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 71

din 26 februarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, excepţie ridicată de Sindicatul Liber Sanitar din Spitalul Judeţean „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi în Dosarul nr. 1.357/c/2003 al Tribunalului Galaţi − Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, întrucât obligaţia de protecţie a mediului nu aduce atingere acestui drept.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.357/c/2003, Tribunalul Galaţi − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, excepţie ridicată de Sindicatul Liber Sanitar din Spitalul Judeţean „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, prevede că negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, deci, per a contrario, la celelalte niveluri, respectiv la nivel de grup de unităţi, la nivel de ramură şi la nivel naţional, negocierea colectivă nu este obligatorie. În acest fel, se apreciază că stabilitatea ierarhiei contractelor colective de muncă nu este asigurată.

Se arată, în acelaşi timp, că art. 3 nu conţine prevederi concrete care să garanteze efectiv desfăşurarea negocierii, respectiv perioada de timp, pe săptămâni, zile şi ore, în care să se desfăşoare negocierea.

Astfel, se arată că reprezentanţii salariaţilor sau sindicatele nu au nici o cale de a obliga patronatul să participe efectiv la negocieri, acesta având posibilitatea de a simula desfăşurarea negocierilor pe o perioadă scurtă de timp, fără a se putea considera, sub acest aspect, că este vorba de o încălcare a legii.

Se propune, de lege ferenda, stabilirea unor prevederi concrete, spre exemplu, negocierea a câte 3 ore în fiecare zi lucrătoare din intervalul de 60 de zile, prevederi de la care părţile să poată deroga numai de comun acord.

Tribunalul Galaţi − Secţia civilă apreciază că organizaţiile sindicale pot iniţia încheierea unor contracte colective de muncă şi la nivel de grup de unităţi, la nivel de ramură sau la nivel naţional, iar în situaţia în care patronatul ar refuza încheierea unor asemenea contracte, legea prevede procedura de mediere, garantând astfel dreptul la negocieri colective.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că art. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, nu stabileşte perioada de timp în care se desfăşoară negocierea, se apreciază că aceasta este o problemă de fapt, de interpretare şi aplicare a legii, care excedează controlului Curţii Constituţionale.

Se arată, în acelaşi timp, că propunerea de lege ferenda a autorului excepţiei nu poate face obiectul procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

În consecinţă, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, ca fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul apreciază că reglementarea modalităţilor concrete prin care se asigură garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă, încheiate în baza negocierii colective, reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului.

Se arată că garantarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă presupune, în mod esenţial, libertatea şi egalitatea partenerilor sociali la negocierea clauzelor şi încheierea contractelor colective, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată.

Se mai apreciază că dreptul la negocieri colective în materie de muncă nu este încălcat prin prevederea obligativităţii negocierii colective la nivelul unităţii, prevăzută în alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, de vreme ce, potrivit art. 10 din aceeaşi lege, partenerii sociali pot încheia contracte colective şi la nivelul grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate, precum şi la nivel naţional.

În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, este considerată ca fiind neîntemeiată, iar, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din aceeaşi lege, aceasta este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Avocatul Poporului apreciază că, potrivit prevederilor art. 236 alin. (2) din Codul muncii, cu care se completează dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 130/1996, „negocierile colective sunt obligatorii, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi”. Pe cale de consecinţă, se arată că negocierile colective sunt obligatorii la toate nivelurile, respectiv la nivel de angajator, grup de angajatori, ramuri de activitate şi la nivel naţional. Mai mult decât atât, se constată că, în conformitate cu art. 238 din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Astfel, drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel naţional sunt considerate minime şi constituie baza de la care porneşte negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri. Ca urmare, în situaţiile în care nu se încheie contracte colective de muncă pe ramură sau grupuri de angajatori, negocierea contractelor colective de muncă la nivel de angajator începe de la prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

Se arată că, în ceea ce priveşte durata negocierii colective şi modul de desfăşurare a acesteia, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit competenţei sale, nu poate modifica şi completa prevederea legală supusă controlului.

În concluzie, se consideră că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998. Textul legal criticat are următorul conţinut:

− Art. 3: „(1) Negocierea colectivă, la nivel de unitate, este obligatorie, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de salariaţi.

(2) Negocierea colectivă are loc în fiecare an, după cum urmează:

a) după cel puţin 12 luni de la data negocierii precedente, neurmată de încheierea contractului colectiv de muncă, sau de la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă, după caz;

b) cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractelor colective de muncă încheiate pe un an.

(3) Durata negocierii colective nu poate depăşi 60 de zile.

(4) Negocierea colectivă va avea ca obiect, cel puţin: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.

(5) Iniţiativa negocierii aparţine patronului.

(6) În cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 38 alin. (5) din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textul constituţional invocat are următoarea numerotare şi conţinut:

− Art. 41 alin. (5): „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit prevederilor legale, contractul colectiv de muncă reprezintă convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, şi are ca scop promovarea unor relaţii de muncă echitabile de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă.

În argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la formula utilizată în alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, potrivit căreia negocierea colectivă a contractelor de muncă este obligatorie numai la nivel de unitate, ceea ce impune concluzia per a contrario ca la celelalte niveluri − grup de unităţi, ramură, naţional − aceasta nu ar fi obligatorie, încălcându-se astfel textul constituţional de referinţă.

O atare susţinere nu poate fi reţinută, întrucât neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia şi nu poate fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario, operaţie care presupune a atribui legiuitorului ceea ce acesta nu a prevăzut in terminis.

Curtea consideră că prin consacrarea obligativităţii negocierilor colective la nivelul celei mai mici entităţi organizatorice care are calitatea de angajator se dă pe deplin expresie reglementării de principiu din Constituţie, obligativitatea acestora la nivel de unitate având semnificaţia unei obligativităţi generale, chiar dacă, potrivit art. 10 din aceeaşi lege, la nivelurile superioare, respectiv al grupurilor de unităţi, al ramurilor sau la nivel naţional, asemenea negocieri au doar un caracter facultativ.

De altfel, critica adusă de autorul excepţiei nu poate fi reţinută şi datorită faptului că neconstituţionalitatea nu este dedusă din contrarietatea textului legal criticat cu anumite prevederi din Legea fundamentală, ci din pretinse lacune ale celui dintâi. Restabilirea concordanţei dintre Constituţie şi lege, într-o atare situaţie, ar presupune înlăturarea lacunei prin completarea reglementării, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, „se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului”.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, excepţie ridicată de Sindicatul Liber Sanitar din Spitalul Judeţean „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi în Dosarul nr. 1.357/c/2003 al Tribunalului Galaţi − Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 februarie 2004.