Decizia Curţii Constituţionale nr. 70/2004

M. Of. nr. 239 din 18 martie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 70

din 26 februarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Paraschiv Dumitru în Dosarul nr. 1.900/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, întrucât daunele cominatorii, care încep să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care primarul a fost obligat să înmâneze titlul de proprietate sau să procedeze la punerea în posesie şi care au ca scop determinarea debitorului la executarea obligaţiei, nu afectează acest drept constituţional.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.900/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Paraschiv Dumitru.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, îngrădesc dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a-şi recupera paguba provocată de acea autoritate, întrucât nu recunoaşte răspunderea autorităţilor publice, respectiv a comisiilor locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 aflate în subordinea primăriilor, faţă de persoanele vătămate.

Se apreciază că daunele cominatorii prevăzute de art. 64 alin. (2) se calculează de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care primarul este obligat să execute înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie şi nu se recunoaşte dreptul persoanei vătămate prin refuzul de a fi pusă în posesie de a-şi recupera pagubele produse în perioada anterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti.

De asemenea, se arată că, potrivit interpretării date de instanţa judecătorească, art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, plata daunelor cominatorii este pusă în sarcina primarului, ca persoană fizică, făcându-se abstracţie de statutul său de autoritate publică şi de preşedinte al comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.

Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă apreciază că daunele cominatorii sunt un mijloc de constrângere a debitorului, pentru a-l determina să-şi execute obligaţia având caracterul unei sancţiuni civile provizorii, şi nu au un caracter reparator cu privire la prejudiciul pretins. Acordarea de sancţiuni sub forma daunelor cominatorii în perioada anterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti ar apărea ca nelegală, cât timp nu s-a stabilit pe cale judecătorească culpa debitorului obligaţiei neexecutate şi nu există un caz anume determinat de lege, în sensul art. 1079 alin. 2 pct. 1 din Codul civil, prin care debitorul să se afle de drept în întârziere de la data naşterii dreptului de punere efectivă în posesie.

Se consideră că după executarea obligaţiei principale daunele cominatorii pot fi intervertite în daune materiale, în măsura în care creditorul a suferit un prejudiciu ca urmare a întârzierii executării obligaţiei.

În consecinţă, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, ca fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul constată că trăsătura esenţială a daunelor cominatorii este aceea că ele reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului, spre a-l determina să-şi execute obligaţia asumată, aceste daune neavând nici o legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită neexecutării obligaţiei de către debitor.

Se apreciază că persoana căreia i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui teren poate formula plângere în cazul în care constată refuzul nejustificat de punere în posesie, în temeiul alin. (1) al art. 64 din Legea nr. 18/1991, republicată, iar în cazul în care a suferit un prejudiciu, nimic nu o împiedică să solicite, potrivit legii, despăgubiri.

De altfel, se arată că, potrivit art. 52 alin. (2), text invocat chiar de autorul excepţiei, condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică se stabilesc prin lege organică.

Se apreciază, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că stabilirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la repararea pagubei produse prin nesoluţionarea, în termen, a unei cereri este atributul exclusiv al legiuitorului, iar posibilitatea acordării de daune cominatorii, în condiţiile prevăzute de lege, nu aduce atingere acestui drept.

Se arată că susţinerile autorului excepţiei nu reprezintă critici de neconstituţionalitate, ci privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate, ceea ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. De asemenea, Curtea nu poate extinde dispoziţiile legale invocate şi la alte situaţii neprevăzute în text şi nu poate da o altă formulare textelor de lege, deoarece aceasta nu are calitatea de legiuitor pozitiv, necesară pentru a putea abroga sau modifica o normă juridică.

În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. Textul legal criticat are următorul conţinut:

− Art. 64 alin. (2): „Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 48 din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textul constituţional invocat are următoarea numerotare şi conţinut:

− Art. 52: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că daunele cominatorii apar ca un mijloc juridic la îndemâna creditorului pentru a-l constrânge pe debitor să execute în natură obligaţiile de a face sau de a nu face şi constau într-o sumă de bani aferentă unei unităţi de timp pe care debitorul trebuie să o plătească până la executarea obligaţiei.

Împrejurarea că, potrivit reglementării legale în cauză, sunt instituite daune cominatorii pe zi de întârziere nu contravine în nici un fel normei constituţionale de referinţă, acestea neavând ca finalitate repararea prejudiciului, ci exclusiv constrângerea debitorului, în speţă a primarului, la executarea obligaţiei de a face ce îi incumbă. Ele nu au un caracter reparator şi, prin urmare, nu se poate pretinde că, întrucât asemenea daune încep să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care primarul a fost obligat să înmâneze titlul de proprietate sau să procedeze la punerea în posesie, petentul nu mai are posibilitatea de a-şi recupera prejudiciul suferit ca urmare a refuzului nejustificat de eliberare a titlului său de punere în posesie, în perioada anterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Chiar dacă reglementarea criticată nu consacră in terminis dreptul titularului de a solicita şi obţine repararea eventualului prejudiciu suferit ca urmare a refuzului abuziv al primarului, el beneficiază de un asemenea drept în temeiul principiilor generale care guvernează materia, a căror incidenţă nu poate fi refuzată, în absenţa unei prevederi prohibitive exprese.

Aşa fiind, prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, nu contravin art. 52 din Constituţie, ci, dimpotrivă, dau expresie într-o manieră adecvată domeniului său de incidenţă, fără a exclude aplicarea reglementării de principiu cuprinse în textul constituţional.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Paraschiv Dumitru în Dosarul nr. 1.900/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 februarie 2004.