Decizia Curţii Constituţionale nr. 647/2006

M. Of. nr. 921 din 14 noiembrie 2006

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 647

din 5 octombrie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Antonia Constantin − procuror

Gabriela Dragomirescu − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Dorel Tarcea şi Felicia Tarcea în Dosarul nr. 30.815/1/2005 (4.254/2005) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, întrucât apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin textelor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate ca fiind încălcate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 30.815/1/2005 (4.254/2005), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Dorel Tarcea şi Felicia Tarcea în cadrul unui proces privind contestaţia în anulare împotriva unei sentinţe civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat „nu asigură intimatului posibilitatea de a lua cunoştinţă despre motivarea hotărârii de fond, despre existenţa recursului, despre motivele de recurs şi despre termenul stabilit pentru judecarea acestuia“, aşa încât „nu are posibilitatea de a-şi formula apărarea şi de a o susţine în scris sau oral în faţa instanţei de recurs, neexistând astfel un echilibru procesual între părţi, absolut necesar pentru un proces echitabil“. Se încalcă în felul acesta art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se mai susţine că art. 4 alin. (3) din lege conţine „cel puţin două ambiguităţi“, în sensul că nu precizează situaţiile în care termenul de recurs curge de la pronunţare sau de la comunicarea soluţiei instanţei de fond, dispoziţiile art. 238 (asigurarea dovezilor), ale art. 336 (procedurile necontencioase) şi ale art. 582 (ordonanţele preşedinţiale) din Codul de procedură civilă fiind de strictă aplicabilitate, şi nici nu prevede data de la care se calculează cele 3 zile pentru judecarea recursului − data depunerii şi înregistrării recursului la instanţa a cărei hotărâre este atacată sau data la care dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei de recurs. De asemenea, faptul că textul stabileşte termene mult prea scurte, care asigură celeritatea soluţionării cauzelor în detrimentul soluţionării acestora printr-un proces echitabil, creează posibilitatea ca declararea, motivarea şi judecarea recursului să aibă loc chiar înaintea motivării hotărârii instanţei de fond care este de 10 zile, potrivit art. 17 alin. (3) din legea criticată. În sfârşit, se mai arată că citarea prin publicitate în condiţiile unui termen atât de scurt „implică evident şi necomunicarea motivelor de recurs către intimat“ şi reprezintă „doar îndeplinirea unei formalităţi, lipsită de orice eficacitate în asigurarea unei posibilităţi reale de apărare a intimatului“, deoarece partea nu ştie când să se intereseze dacă a fost declarat sau nu recurs, motivele acestuia şi termenul fixat pentru judecarea lui. Reglementarea cuprinsă în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conduce la „încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor şi implicit a dreptului la un proces echitabil, celeritatea neputând fi asimilată judecării în grabă a cauzelor, cu nesocotirea dreptului la apărare“.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia este întemeiată „pentru că judecarea recursului cu citarea părţilor exclusiv prin publicitate, în condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la un proces echitabil reglementate de art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, şi nu asigură părţilor în proces garanţii procedurale suficiente pentru caracterul efectiv al căii de atac şi accesul liber la justiţie“.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 219 din 7 martie 2006 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciază că prezenta excepţie este neîntemeiată.

Avocatul Poporului consideră că „dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte momentele stabilite pentru declararea şi judecarea recursului împotriva hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate“. În acest sens arată că prin prevederile de lege criticate „se aduce atingere substanţei dreptului la un proces echitabil, lipsindu-l de efectivitate din cauza redactării imprecise a textului“, iar „judecătorul este constrâns să se substituie legiuitorului şi să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, regulile necesare desfăşurării unui proces echitabil, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor“. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: „(3) Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate.“

Autorul excepţiei susţine că aceste prevederi sunt contrare art. 21 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil“, precum şi, în temeiul art. 20 alin. (1) din aceasta, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind „Dreptul la un proces echitabil“.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Articolul 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 dispune cu privire la termenele de declarare şi soluţionare a recursului formulat împotriva soluţiei instanţei de contencios administrativ privind legalitatea unui act administrativ unilateral, datele de la care aceste termene curg, precum şi cu privire la citarea părţilor prin publicitate. Astfel, termenul de recurs este de 48 de ore şi curge de la pronunţare ori de la comunicare, iar termenul de soluţionare este de 3 zile de la înregistrare.

Curtea constată că art. 4 alin. (3) din legea criticată a mai fost supus controlului de constituţionalitate în cauze în care se invoca, de asemenea, şi încălcarea art. 21 din Constituţie, dar sub alte aspecte decât în această cauză, iar prin Decizia nr. 219 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 3 aprilie 2006, şi prin Decizia nr. 377 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 25 mai 2006, respingându-se excepţiile ridicate, s-a statuat asupra conformităţii textului cu prevederile Constituţiei. În schimb, în prezenta cauză dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sunt criticate sub aspectul ambiguităţii şi impreciziei, al termenelor scurte pe care le stabileşte, precum şi sub aspectul modalităţii de citare, ceea ce, în opinia autorului excepţiei, încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie şi, prin raportare la art. 20 din aceasta, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând aceste susţineri, Curtea constată că ele sunt întemeiate şi excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi admisă. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea observă că susţineri similare au fundamentat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 privind termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea primei instanţe de judecată. Nici aceste prevederi nu precizează în ce condiţii şi pentru care participant la proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale − pronunţare sau comunicare. Prin urmare, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, s-a statuat că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie „implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată“, în caz contrar, judecătorul fiind „constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor“. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că „părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat“. În consecinţă, s-a constatat că, „datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravine art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie“.

Curtea constată că cele statuate cu valoare de principiu prin decizia menţionată justifică şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2001, care datorită impreciziei şi ambiguităţii ce rezultă din curgerea termenului de recurs de la pronunţare ori de la comunicare, a termenelor scurte de soluţionare pe care le stabileşte, precum şi sub aspectul modalităţii de citare este, sub toate aspectele criticate, contrar art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA  CONSTITUŢIONALÃ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorel Tarcea şi Felicia Tarcea în Dosarul nr. 30.815/1/2005 (4.254/2005) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2006.