Decizia Curţii Constituţionale nr. 602/2005

M. Of. nr. 1027 din 18 noiembrie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A Nr. 602

din 14 noiembrie 2005

privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 25, art. 25¹ alin. (1), (2), (4), (5) şi (7), art. 25² alin. (1) şi (2), art. 43 alin. (5), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) şi ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din Regulamentul Camerei Deputaţilor

 

Cu Adresa nr. 51/1.094 din 26 octombrie 2005 secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 26 octombrie 2005. 

Sesizarea este semnată de un număr de 134 de deputaţi, şi anume: Mirela Elena G. Adominicăi, Constantin C. Amarie, Petru P. Andea, Ecaterina D. Andronescu, Mihai Cristian V. Apostolache, Niculae I. Bădălău, George E. Băeşu, Nicolae N. Bănicioiu, Eugen A. Bejinariu, Dumitru A. Bentu, Ioan I. Bivolaru, Răzvan-Petrică R.C. Bobeanu, Ovidiu I. Brînzan, Ioan V. Buda, Obuf Cătălin Ovidiu Gh. Buhăianu, Romeo Gheorghe Leonard N. Cazan, Ion Şt. Călin, Gheorghe A. Chiper, Filonaş I. Chiş, Ioan I. Cindrea, Minodora V. Cliveti, Viorel C. Constantinescu, Titus T. Corlăţean, Gabriela C. Creţu, Vasile Emilian N. Cutean, Iosif E. Dan, Marin N. Diaconescu, Corneliu Ioan M. Dida, Valer D. Dorneanu, Doina Micşunica M. Dreţcanu, Cristian Sorin G. Dumitrescu, Zamfir D. Dumitrescu, Mihai Th. Dumitriu, Ion Gh. Dumitru, Mircea A. Duşa, Monalisa D. Găleteanu, Filip C. Georgescu, Ion I. Giurescu, Petru P. Godja, Aurel P. Gubandru, Viorel V. Hrebenciuc, Iulian Gh. Iancu, Florin P. Iordache, Costică C. Macaleţi, Iulian Claudiu Şt. Manda, Constantin M. Marin, Eduard-Stelian Gh. Martin, Cătălin Lucian T. Matei, Alexandru S. Mazăre, Vladimir-Alexandru M. Mănăstireanu, Sorin Dan R. Mihalache, Manuela P. Mitrea, Miron Tudor I. Mitrea, Vasile Gh. Mocanu, Ion A. Mocioalcă, Tudor F. Mohora, Emil Radu E. Moldovan, Ioan I. Munteanu, Tiberiu Ovidiu V. Muşetescu, Rodica N. Nassar, Aurel D. Nechita, Gabriela C. Nedelcu, Dan V. Nica, Eugen V. Nicolicea, Vasile Cosmin V. Nicula, Bogdan-Nicolae M. Niculescu Duvăz, Constantin G. Niţă, Teodor D. Niţulescu, Iuliu I. Nosa, Gabriel M. Oprea, Ioan Mircea I. Paşcu, Rovana C. Plumb, Radu T. Podgorean, Victor-Viorel N. Ponta, Pop A. Claudiu, Dan Ioan M. Popescu, Viorel V. Pupeză, Vasile V. Puşcaş, Mihaela Adriana D. Rusu, Victor D. Sanda, Ion I. Sasu, Marian Florian I. Săniuţă, Adrian V. Severin, Mihail M. Sireţeanu, Gheorghe G. Sârb, Daciana Octavia I. Sârbu, Mugurel Liviu S. Sârbu, Marian I. Sârbu, Vasile Filip V. Soporan, Ioan V. Stan, Ion M. Stan, Octavian Şt. Ştireanu, Alecsandru I. Ştiucă, Constantin Z. Tămagă, Mihai Nicolae A. Tănăsescu, Petru D. Tărniceru, George Alin J. Teodorescu, Liviu I. Timar, Ioan I. Timiş, Pavel P. Todoran, Florentina Marilena I. Toma, Mihai C. Tudose, Valeriu Alexandru B. Ungureanu, Aurelia I. Vasile, Petru Gabriel P. Vlase, Aurel C. Vlădoiu, Cătălin D. Voicu, Florea Şt. Voinea, Valeriu Ştefan C.C. Zgonea, Lucian Augustin A.A. Bolcaş, Ilie I. Merce, Vladimir Mircea M. Fârşirotu, Leonida I. Lari-Iorga, Florina Ruxandra F. Jipa, Iuliu Ioan I. Furo, Paul P. Magheru, Costache M. Mircea, Ştefan Baban, Dragoş Petre C. Dumitriu, Mira Anca Victoria T. Mărculeţ Petrescu, Lia Olguţa C. Vasilescu, Marius C. Iriza, Cristian Valeriu V. Buzea, Octavian Mircea A. Purceld, Cristian V. Stănescu, Adrian M. Moisoiu, Petru I. Călian, Ioan Aurel I. Rus, Angela Buciu, Dan Dumitru E. Zamfirescu, Marcu I. Tudor, Ion F. Mînzînă, Avram N. Dumitru, Gelil C. Eserghep. 

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.498 din 26 octombrie 2005 şi formează obiectul Dosarului nr. 800C/2005. 

În sesizare sunt criticate ca fiind neconstituţionale următoarele articole din Regulamentul Camerei Deputaţilor:

1. Art. 25 care prevede posibilitatea revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor şi a oricărui alt membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, precum şi procedura de declanşare şi de vot a revocării. Aceste prevederi încalcă, în opinia autorilor sesizării, art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie, conform cărora preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului se aleg pe durata mandatului Camerelor, iar ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg la începutul fiecărei sesiuni, alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare realizându-se potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. În acest sens, se arată că „preşedintele Camerei este singurul dintre membrii Biroului permanent care reprezintă un subiect de drept constituţional distinct“, principalele sale atribuţii având un „caracter neutru din punct de vedere politic“, astfel: reprezintă Camera şi interesele ei, inclusiv pe plan internaţional, convoacă Camera în sesiuni ordinare sau extraordinare, prezidează lucrările în plen, acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului, proclamă rezultatul votului şi prezidează lucrările Biroului permanent. Totodată preşedintele Camerei Deputaţilor are şi „atribuţii de ordin constituţional, asemănătoare ca importanţă cu cele ale Preşedintelui României“, şi anume: este consultat, alături de preşedintele Senatului, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, de către Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; poate sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b) şi c) din Constituţie; participă la consultările politice organizate de Preşedintele României; primeşte sau participă la depunerea jurământului de către unele persoane cu funcţii de demnitate publică. Aşadar, „practic, preşedintele Camerei are un statut constituţional şi o statură constituţională care îl diferenţiază net de ceilalţi membri ai Biroului permanent conferindu-i acestuia un alt regim juridic“, cum, de altfel, însuşi textul constituţional invocat distinge între persoana preşedinţilor Camerelor şi ceilalţi membri ai birourilor permanente. Rezultă că, în acest context constituţional, „preşedintele Camerei Deputaţilor nu poate fi revocat“, o asemenea soluţie regăsindu-se şi în constituţiile şi regulamentele parlamentare ale altor state cu bogată tradiţie constituţională şi democratică, de exemplu Franţa, Germania, Italia, Spania, Austria, după cum „nu se cunosc practici în nici o ţară europeană de înlocuire a preşedinţilor Camerelor înainte de expirarea mandatului“. Se arată că, dimpotrivă, există exemple – Italia, Franţa, Germania, Austria, Bulgaria şi Ungaria – „în care preşedinţii Camerelor de o anumită coloratură politică au rămas în funcţii pe durata mandatelor lor, în condiţiile în care prim-miniştrii sau preşedinţii statelor reprezentau alte forţe politice“. 

2. Art. 25¹ alin. (1), potrivit căruia revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă de către majoritatea deputaţilor când se schimbă majoritatea politică din Cameră, este contrar art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie, întrucât: aşa cum s-a arătat la pct. 1, preşedinţii Camerelor nu pot fi revocaţi, o asemenea măsură fiind „în realitate o schimbare subiectivă, o simplă înlocuire şi nu o revocare“, ce constituie în statul de drept, şi cu deosebire în dreptul public, „o sancţiune care poate interveni în cazul în care un subiect de drept săvârşeşte o abatere gravă“. Or, aşa-zisa schimbare a majorităţii politice nu constituie o astfel de condiţie şi nu poate fi reproşată preşedintelui Camerei Deputaţilor; conceptul de „majoritate politică“ care stă la baza revocării nu este definit de Regulament sau de alt act normativ, nu are recunoaştere doctrinară şi nici „o semnificaţie constituţională care să poată influenţa mandatul preşedinţilor Camerelor Parlamentului“. Termenul „majoritate“ utilizat de Constituţie sau de alte acte normative se referă la „cvorumul de vot necesar pentru adoptarea unor acte juridice“ şi „are valoare cantitativă, cifrică, de măsură“, singura sintagmă cu semnificaţie constituţională pentru tema discuţiei fiind sintagma „configuraţie politică“. Conform alin. (5) al art. 64 din Constituţie, referitor la alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, care dă expresie principiului constituţional al suveranităţii poporului, „configuraţia politică are în vedere spectrul politic rezultat din alegeri, mai exact partidele şi formaţiunile politice care au întrunit pragul electoral şi au intrat în Parlament“, iar în ceea ce priveşte structura organelor de lucru, conceptul „este evaluat şi luat în considerare la dimensiunea momentului constituirii legislativului, pentru că acela este momentul adevărului, al exprimării voinţei poporului“. Majoritatea politică este conjuncturală, relativă şi „nu poate justifica de fiecare dată revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor“ şi nici „nu trebuie să influenţeze decizia iniţială a Camerei cu privire la alegerea organelor sale de conducere, deoarece această decizie s-a luat în conformitate cu configuraţia politică rezultată din alegeri“. Relativitatea valorii conceptului de majoritate politică este relevantă chiar în legătură cu prezenta hotărâre, ce „a putut fi adoptată numai cu votul deputaţilor din P.R.M., care s-au pronunţat «pentru» într-o anumită conjunctură particulară şi singulară“. Practic, Regulamentul a fost adoptat cu 181 de voturi „pentru“ în condiţiile în care 23 de voturi au venit de la P.R.M., „ceea ce înseamnă că, la votul final, coaliţia nu a reuşit să strângă acea majoritate politică de cel puţin 167 de voturi care să susţină art. 25¹ privind revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile schimbării majorităţii politice“. „Schimbarea preşedintelui ori de câte ori se schimbă majoritatea parlamentară din Cameră ar duce la instabilitate decizională, ar crea o stare de confuzie în ceea ce priveşte stabilitatea politică a statului nostru, cu repercusiuni incalculabile în plan intern şi internaţional“. În logica art. 25¹ schimbarea majorităţii politice „nu este clar determinată în timp, nu este o certitudine şi nu îşi găseşte corespondentul în votul pe care electoratul l-a acordat partidelor sau coaliţiilor politice ce au candidat în alegeri“ şi faptul că „Guvernul este de o anumită culoare politică, iar preşedinţii celor două Camere sunt de altă culoare politică nu este de natură să influenţeze bunul mers al activităţii parlamentare decât în situaţia în care preşedintele Camerei ar avea o atitudine obstrucţionistă, prin care ar încălca grav prevederile Constituţiei şi ale Regulamentului“. Totodată instituţionalizarea şi permanentizarea tezei majorităţii politice ar „implica punerea în aplicare a mandatului imperativ“, ceea ce contravine prevederilor art. 69 din Constituţie. Susţinerea că o anumită majoritate proguvernamentală trebuie în mod obligatoriu să deţină şi preşedinţia Camerelor Parlamentului şi că această ipoteză se regăseşte în toate ţările este contrazisă de exemple de „coabitare“ politică de diferite culori, în ţări ca Austria, Olanda, Marea Britanie, Germania, Irlanda; posibilitatea ca revocarea să fie cerută de majoritatea deputaţilor este neconstituţională, deoarece „modul de desemnare a preşedintelui Camerei, la propunerea unuia sau mai multor grupuri parlamentare, aşa cum a fost stabilită configuraţia politică iniţială a Camerei, ţine cont de voinţa electoratului şi nu de jocurile politice din Parlament, de majorităţile de conjunctură sau de interesele politicianiste ale parlamentarilor“, iar „respectarea configuraţiei politice iniţiale şi principiul simetriei actelor juridice cer deopotrivă ca şi revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei să fie făcută numai de grupul sau grupurile care l-au propulsat în funcţie“. În acest sens este menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 1 februarie 2005, care reia cele statuate de Curte prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994. 

3. Art. 25¹ alin. (2) care prevede posibilitatea revocării din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor încalcă art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie pentru aceleaşi argumente expuse la pct. 2, deoarece „nu ţine seama de valoarea configuraţiei politice a Parlamentului şi de principiul simetriei actelor juridice“. 

4. Art. 25¹ alin. (4) şi (5) referitor la procedura de dezbatere a propunerii de revocare contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie privind drepturile la demnitate şi dreptate şi nesocoteşte rolul şi atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. Sancţionarea preşedintelui fără verificarea temeiniciei imputărilor ce i se aduc, fără stabilirea existenţei faptelor de care este acuzat „constituie o procedură arbitrară, străină unei democraţii parlamentare“. 

5. Art. 25¹ alin. (7) care dispune cu privire la noua propunere pentru funcţia de preşedinte, în cazul revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, încalcă art. 64 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu ţine cont de „configuraţia politică iniţială a Camerelor, de votul politic iniţial, de voinţa politică pe care electoratul a exprimat-o prin votul său“. Pentru respectarea configuraţiei politice iniţiale, noua propunere pentru funcţia de preşedinte al Camerei trebuie făcută tot de grupul parlamentar care l-a desemnat iniţial, cu redeschiderea procedurii negocierilor între grupurile parlamentare prezente în Parlament şi nu numai între două grupuri parlamentare. 

6. Art. 25² alin. (1) şi art. 25² alin. (2) privind revocarea din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent contravine prevederilor constituţionale ale art. 64 alin. (5), pentru aceleaşi argumente invocate la pct. 2, 3 şi 5, precum şi pentru că „posibilitatea revocării membrilor Biroului permanent fără a se menţiona motivele revocării constituie o modalitate care deschide calea arbitrariului, abuzurilor şi persecuţiilor politice şi ar crea mari instabilităţi politice şi parlamentare“. 

7. Art. 43 alin. (5) privitor la revocarea unui membru al biroului comisiei prin hotărârea a mai mult de jumătate din numărul membrilor comisiei încalcă art. 64 alin. (5) din Constituţie, pentru aceleaşi argumente expuse la pct. 2, 3 şi 5 din sesizare. 

8. Art. 48 alin. (4) care stabileşte că deputatul care absentează de la lucrările comisiei poate fi înlocuit de un alt deputat din acelaşi grup, pe baza împuternicirii semnate de liderul grupului parlamentar, contravine art. 69 alin. (2) din Constituţie, întrucât împuternicirea dată de liderul grupului parlamentar are semnificaţia unui mandat imperativ care încalcă caracterul reprezentativ al mandatului fiecărui parlamentar. 

9. Art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) referitor la competenţa de primă Cameră sesizată a Camerei Deputaţilor, cu privire la condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către cetăţenii români, reglementate de art. 55 alin. (2) şi (3) din Constituţie, este contrar prevederilor constituţionale ale art. 75 alin. (1), întrucât doar teza cuprinsă în alin. (2) al acestui text priveşte Camera Deputaţilor, în timp ce reglementarea prevăzută la alin. (3) este de competenţa Senatului. 

10. Art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) privind competenţa Camerei Deputaţilor în calitate de Cameră decizională pentru situaţiile reglementate prin art. 63 alin. (1) „Prelungirea mandatului“ şi prin art. 70 alin. (1) „Jurământul deputaţilor şi senatorilor“ din Constituţie este neconstituţional, întrucât în primul caz prelungirea mandatului are loc de drept, iar jurământul deputaţilor şi senatorilor face parte din statutul parlamentarilor, dat în competenţa comună a celor două Camere prin art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie. 

În temeiul art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Camerei Deputaţilor pentru a trimite punctul de vedere al Biroului permanent. 

Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu a transmis punctul său de vedere. 

C U R T E A,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile art. 25, art. 25¹ alin. (1), (2), (4), (5) şi (7), art. 25² alin. (1) şi (2), art. 43 alin. (5), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) şi ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 

Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 25, art. 25¹ alin. (1), (2), (4), (5) şi (7), art. 25² alin. (1) şi (2), art. 43 alin. (5), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) şi ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care au următorul cuprins: 

– Art. 25: „Preşedintele Camerei Deputaţilor şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin buletine de vot în cazul preşedintelui Camerei Deputaţilor şi prin bile în cazul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Propunerea de revocare se face în scris şi este însoţită de semnăturile iniţiatorilor.“; 

– Art. 25¹ alin. (1), (2), (4), (5) şi (7): „(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică din Camera Deputaţilor, de către majoritatea deputaţilor. 

(2) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii:

a) încalcă prevederile Constituţiei României;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

[...]

(4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent, care verifică, din punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), (2), (3) şi (7), după caz, urmând ca acesta să introducă în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen propunerea de revocare. Dezbaterea asupra propunerii de revocare se va realiza cu respectarea prevederilor art. 216. Dezbaterea se realizează pe baza unui aviz consultativ al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în legătură cu situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b). 

(5) Preşedintele Camerei Deputaţilor căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau cea a plenului în care se discută revocarea sa. El va fi înlocuit prin votul Biroului permanent de unul dintre vicepreşedinţi. 

[...]

(7) În cazul în care este revocat preşedintele Camerei Deputaţilor, la cererea majorităţii politice nou-formate, din rândul căreia a fost ales noul preşedinte, aceasta va ceda o funcţie de vicepreşedinte pentru tot restul legislaturii grupului parlamentar care a deţinut funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, pentru a se respecta configuraţia politică, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3). Funcţia de vicepreşedinte, care este cedată, va fi stabilită prin renegociere în interiorul majorităţii politice respective şi va fi precizată în cererea de revocare înaintată Biroului permanent. În cazul în care noul preşedinte ales aparţine unui grup parlamentar din cadrul majorităţii politice care a propus revocarea, respectarea configuraţiei politice se realizează prin renegociere în cadrul acestei majorităţi.“; 

– Art. 25² alin. (1) şi (2): „(1) Revocarea din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi solicitată de grupul parlamentar care l-a propus. 

(2) Revocarea din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii:

a) încalcă prevederile Constituţiei României;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile

Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.“; 

– Art. 43 alin. (5): „Revocarea unui membru din biroul comisiei se hotărăşte cu votul majorităţii deputaţilor din comisie, la solicitarea grupului parlamentar care l-a propus sau a mai mult de jumătate din numărul membrilor comisiei.“;

– Art. 48 alin. (4): „Deputatul care absentează de la lucrările comisiei poate fi înlocuit de un alt deputat din acelaşi grup, pe baza împuternicirii semnate de liderul grupului parlamentar.“; 

– Art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c): „(2) Potrivit art. 75 din Constituţia României, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată: [...];

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României la: [...]

c) art. 55 alin. (2) şi (3) – Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către cetăţenii români;

[...]“; 

– Art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e3[...]

îe²) art. 63 alin. (1) – Prelungirea mandatului Parlamentului;

e³) art. 70 alin. (1) – Jurământul deputaţilor şi senatorilor;“. 

Textele constituţionale considerate ca fiind încălcate sunt, în ordinea invocării lor, art. 64 alin. (2) şi (5), art. 69, art. 1 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 70 alin. (1) şi art. 65 alin. (2) lit. j), care au următorul cuprins: 

– Art. 64 alin. (2) şi (5): „(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. [...]

(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.“; 

– Art. 69: „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. 

(2) Orice mandat imperativ este nul.“; 

– Art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.“; 

– Art. 55 alin. (2) şi (3): „(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. 

(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.“

– Art. 63 alin. (1): „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.“; 

– Art. 70 alin. (1): „Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.“; 

– Art. 65 alin. (2) lit. j): „(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:

[...]

j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;“. 

Examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată, Curtea Constituţională reţine următoarele:

I. Cu prilejul soluţionării unei sesizări privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, formulată în anul 1994 de preşedintele Camerei Deputaţilor, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că: prevederile regulamentului sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei şi în măsura în care nu reglementează în materii ce trebuie reglementate prin alte acte juridice; Constituţia tratează statutul deputaţilor distinct de organizarea internă a Parlamentului, ceea ce semnifică intenţia Legii fundamentale de a scoate anumite prevederi din sfera de reglementare a Regulamentului şi de a realiza o simetrie între prevederile regulamentelor celor două Camere şi sub aspectul statutului deputaţilor şi senatorilor; Regulamentul Camerei Deputaţilor este un act juridic inferior Constituţiei şi legilor şi nu poate cuprinde reguli de fond ce ţin de domeniul legilor, ci doar reguli de procedură pentru realizarea acestora. Aşadar, prin aceeaşi decizie s-a statuat că „Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor [...]“. 

De asemenea, în legătură cu constituţionalitatea art. 25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 62 din 1 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005, tot prin raportare la prevederile art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie. Prin acea decizie Curtea, cu majoritate de voturi, a constatat că dispoziţiile art. 25 din Regulament „sunt neconstituţionale, deoarece prevăd că propunerea de revocare a preşedintelui Camerei Deputaţilor şi a celorlalţi membri ai Biroului permanent să poată fi făcută şi de alte grupuri parlamentare decât grupul sau grupurile care i-au propus pentru a fi aleşi.“

II. Curtea constată că art. 25, art. 25¹ alin. (5), art. 25² alin. (1) şi art. 48 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005 sunt constituţionale pentru următoarele considerente:

1. Ca urmare a Deciziei nr. 62 din 1 februarie 2005, care este obligatorie conform prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), în actuala redactare art. 25 din Regulament prevede că „Preşedintele Camerei Deputaţilor şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin buletine de vot în cazul preşedintelui Camerei Deputaţilor şi prin bile în cazul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Propunerea de revocare se face în scris şi este însoţită de semnăturile iniţiatorilor“. 

Aşadar, Curtea constată că prevederile art. 25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 24 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, nu numai că nu încalcă, aşa cum susţin autorii sesizării, art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie, ci este în deplin acord cu acesta. 

2. În legătură cu susţinerile privind neconstituţionalitatea art. 25¹ alin. (5) din Regulament, care potrivit art. I pct. 25 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34/2005, prevede că preşedintele Camerei căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau cea a plenului în care se discută revocarea sa, Curtea constată că acest text stabileşte dispoziţii de procedură parlamentară, pe care Camera Deputaţilor le poate adopta, în conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine, aşa cum susţin autorii sesizării, încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la demnitate şi dreptate, precum şi nesocotirea rolului şi atribuţiilor constituţionale ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. 

3. Curtea nu poate reţine nici neconstituţionalitatea art. 25² alin. (1) din Regulament, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 25 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34/2005 şi care dispune cu privire la posibilitatea solicitării revocării din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent de către grupul parlamentar care l-a propus. Textul regulamentar nu numai că nu contravine art. 64 alin. (5) din Constituţie, dar este chiar în sensul acestor prevederi constituţionale, precum şi în sensul celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62 din 1 februarie 2005, cât priveşte revocarea ca modalitate simetrică cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent, ambele fiind supuse imperativelor art. 64 alin. (5) din Constituţie. 

4. Curtea constată că prevederile art. 48 alin. (4) din Regulament nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 69 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, art. 69 din Constituţie prevede la alin. (1) că în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt supuşi unui mandat reprezentativ, iar alin. (2) al aceluiaşi articol, invocat de autorii sesizării ca fiind încălcat, prevede că exercitarea oricărui mandat imperativ este nulă. Prevederea potrivit căreia deputatul care absentează de la lucrările comisiei poate fi înlocuit în condiţiile stabilite de art. 48 alin. (4) din Regulament, astfel cum este redactat prin art. I pct. 59 din aceeaşi hotărâre a Camerei Deputaţilor, nu afectează însă textul din Constituţie menţionat. 

III. Curtea constată că art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), art. 25² alin. (2), art. 43 alin. (5) teza finală, art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 alin. (3) din Constituţie şi art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, sunt neconstituţionale, pentru următoarele considerente:

1. Art. 25¹ alin. (1) şi (2) şi art. 25² alin. (2) din Regulament, astfel cum au fost introduse prin art. I pct. 25 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, prevăd: 

– Art. 25¹ alin. (1) şi (2): „(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică din Camera Deputaţilor, de către majoritatea deputaţilor. 

(2) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii:

a) încalcă prevederile Constituţiei României;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.“; 

– Art. 25² alin. (2): „Revocarea din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre următoarele situaţii:

a) încalcă prevederile Constituţiei României;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.“

În aprecierea constituţionalităţii acestor texte ale Regulamentului se impune a fi analizate următoarele elemente: a) principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului, în general, şi compunerea organelor sale de lucru, în special; b) statutul juridic al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi al membrilor acestui organ; c) condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. 

a) Un prim principiu ce se impune a fi analizat este cel al autonomiei parlamentare, consacrat de art. 64 din Constituţie. În virtutea acestui principiu, Parlamentul are libertatea de a-şi stabili singur, prin regulamentele celor două Camere, regulile de organizare şi funcţionare. Ca orice principiu şi normă juridică, principiul autonomiei parlamentare se realizează însă numai cu respectarea Constituţiei şi a legilor, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, autonomia parlamentară nu legitimează instituirea, prin regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcă normele şi principiile Constituţiei. 

Alt principiu de analizat este cel al deciziei majoritare, care rezultă din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi din natura electivă şi reprezentativă a mandatului de parlamentar, consacrată în art. 2 şi 62 din Constituţie. 

Pe baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă. 

Constituţia nu defineşte însă nici noţiunea de majoritate şi nici pe cea de minoritate, noţiunea de majoritate putând însemna fie majoritatea rezultată din alegeri pe baza unui program politic, fie majoritatea conjuncturală necesară adoptării unor acte juridice, iar noţiunea de minoritate având înţelesul de opoziţie sau de minoritate de voturi, insuficientă adoptării ori respingerii de acte juridice. 

În ceea ce priveşte alegerea preşedinţilor Camerelor, birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare, Constituţia instituie principiul configuraţiei politice, prin care se înţelege compunerea politică a fiecărei Camere, rezultată din alegeri. 

b) Biroul permanent al Camerei Deputaţilor este un organ de lucru al acestei Camere a Parlamentului, ales pentru îndeplinirea unui mandat constând în realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit Regulamentului. 

Organizarea şi funcţionarea birourilor permanente ale Camerelor sunt stabilite prin regulamentele acestora. Constituţia enunţă în art. 64 alin. (2) şi (5) modul de alcătuire a birourilor permanente ale Camerelor şi durata mandatului membrilor lor în termenii următori: „(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

 [...]

(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.“

Din prevederile constituţionale menţionate rezultă că preşedintele Camerei Deputaţilor este membru al Biroului permanent al Camerei şi că la alcătuirea Biroului permanent, adică la alegerea membrilor săi, inclusiv a preşedintelui, precum şi la revocarea lor înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere. 

Din textele constituţionale rezultă că preşedintele Camerei Deputaţilor are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent. 

Preşedintele Camerei Deputaţilor este membru de drept al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri. 

Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, Preşedintele Camerei Deputaţilor este ales la începutul legislaturii pe durata mandatului acestei Camere. 

În calitate de membru al Biroului permanent, în exercitarea funcţiei, Preşedintele Camerei Deputaţilor este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Camera Deputaţilor în integralitatea sa. Potrivit art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele are, între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele: reprezintă Camera şi interesele ei, inclusiv pe plan internaţional, convoacă Camera în sesiuni ordinare sau extraordinare, prezidează lucrările în plen, acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Regulamentului, proclamă rezultatul votului şi prezidează lucrările Biroului permanent. Deosebit de aceste atribuţii, preşedintele Camerei Deputaţilor îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal, dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe următoarele: este consultat, alături de preşedintele Senatului, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, de către Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; poate sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie; participă la consultările politice organizate de Preşedintele României; primeşte sau participă la depunerea jurământului de către unele persoane cu funcţii de demnitate publică. 

Statutul preşedintelui Camerei Deputaţilor, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului. Curtea Constituţională reţine în acest sens că orice reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi intereselor cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă. 

c) Statuând, prin dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a patra, posibilitatea revocării membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului, Constituţia lasă Parlamentului libertatea de a reglementa condiţiile şi procedurile în care poate avea loc revocarea, cu respectarea celorlalte principii constituţionale şi legale. 

Având în vedere că textul constituţional nu stabileşte alte distincţii decât cele cuprinse în art. 64, rezultă că revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului se poate hotărî fie ca sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, fie pentru considerente independente de vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului politic al grupului parlamentar care l-a propus. 

Revocarea membrilor Biroului permanent, inclusiv a preşedintelui Camerei Deputaţilor, pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor Parlamentului se sprijină în sens substanţial pe dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza ultimă din Constituţie, coroborate cu celelalte norme şi principii care, stabilind obligativitatea respectării ordinii normative, instituie şi răspunderea juridică pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor parlamentare. 

Luând în considerare normele şi principiile constituţionale care fundamentează tragerea la răspundere juridică, Curtea Constituţională reţine că şi în cazul revocării unui membru al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se apăra. 

De asemenea, Curtea Constituţională reţine că reglementarea revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional menţionat rezultă fără echivoc că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu îşi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că revocarea din funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui de a fi reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt deputat în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată preşedintelui Camerei Deputaţilor, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter colectiv. 

Ţinând seama de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că art. 25¹ alin. (1) şi (2) şi art. 25² alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor din Constituţie privind dreptul fundamental la apărare şi principiului configuraţiei politice în alcătuirea Biroului permanent. 

2. Alin. (4) al art. 25¹, potrivit căruia „Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent, care verifică, din punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), (2), (3) şi (7), după caz, urmând ca acesta să introducă în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen propunerea de revocare. Dezbaterea asupra propunerii de revocare se va realiza cu respectarea prevederilor art. 216. Dezbaterea se realizează pe baza unui aviz consultativ al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în legătură cu situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b)“, face, de asemenea, obiectul sesizării de neconstituţionalitate. 

Având în vedere că prevederile acestui alineat nu pot fi disociate de prevederile alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, Curtea constată că şi alin. (4) al art. 25¹ este neconstituţional. 

3. Alin. (7) al art. 25¹ care dispune cu privire la noua propunere pentru funcţia de preşedinte, în cazul revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, este neconstituţional, întrucât în conformitate cu art. 64 alin. (5) din Constituţie configuraţia politică rezultată din alegeri constituie principiul esenţial al alcătuirii Biroului permanent, fără distincţie, dacă această alcătuire se produce la începutul legislaturii sau în condiţiile rezultate după revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor înainte de expirarea mandatului. 

4. Art. 43 alin. (5) care, potrivit redactării cuprinse în art. I. pct. 50 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, prevede procedura de revocare a unui membru al biroului comisiei este neconstituţional în ceea ce priveşte teza finală „[...] sau a mai mult de jumătate din numărul membrilor comisiei“. Aceasta, deoarece textul atribuie deputaţilor aparţinând altor grupuri parlamentare dreptul de a solicita revocarea unui membru din biroul comisiei aparţinând altui grup parlamentar, legitim desemnat în funcţie, potrivit reprezentativităţii rezultate din alegeri, în condiţiile art. 64 alin. (5) din Constituţie. Revocarea prevăzută la alin. (5) al art. 43 din Regulament nu poate fi decât politică şi în acest caz propunerea aparţine numai grupului parlamentar din care respectivul deputat face parte. 

5. Art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c), al cărui cuprins se regăseşte în art. I pct. 108 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005 şi care prevede: „(2) Potrivit art. 75 din Constituţia României, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată: [...]

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României la: [...]

c) art. 55 alin. (2) şi (3) – Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către cetăţenii români; [...]“ este neconstituţional în ceea ce priveşte art. 55 alin. (3) din Constituţie. 

Observând prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie, se constată că, referitor la art. 55, este menţionat numai alin. (2), nu şi alin. (3). În consecinţă, menţionarea în textul Regulamentului şi a alin. (3) la art. 55 este o adăugare la prevederea constituţională. Această adăugare contravine Constituţiei, deoarece creează pentru Camera Deputaţilor încă o competenţă pe care, constituţional, Camera nu o are. 

6. Art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³), astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 111 din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, prevede: îe²) art. 63 alin. (1) – Prelungirea mandatului Parlamentului;

e³) art. 70 alin. (1) – Jurământul deputaţilor şi senatorilor;“ sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 63 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) din Constituţie. Astfel, lit. e²) a art. 86 alin. (3) pct. 2 din Regulament, criticat, încalcă art. 63 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora“. Curtea constată că prelungirea mandatului Parlamentului operează de drept în cazurile prevăzute de textul constituţional. În consecinţă, nu este de competenţa Parlamentului prelungirea mandatului în condiţiile art. 63 alin. (1) din Constituţie. 

Lit. e³) a art. 86 alin. (3) pct. 2 din Regulament contravine art. 70 alin. (1) din Constituţie, care prevede că „Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică“. Curtea constată că jurământul este o condiţie a validării mandatului parlamentar şi ţine de statutul deputaţilor şi al senatorilor care, potrivit art. 65 alin. (2) lit. j) şi art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, se stabileşte prin lege organică, adoptată în şedinţa comună a Camerelor. 

Având în vedere considerentele expuse, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25, art. 25¹ alin. (5), art. 25² alin. (1), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c), precum şi în ceea ce priveşte referirea la art. 55 alin. (3) din Constituţie şi la art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), art. 25² alin. (2) şi ale art. 43 alin. (5) teza finală din acelaşi Regulament,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

1. Constată că art. 25, art. 25¹ alin. (5), art. 25² alin. (1) şi art. 48 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, sunt constituţionale. 

2. Constată că art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), art. 25² alin. (2), art. 43 alin. (5) teza finală, art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c), în ceea ce priveşte referirea la art. 55 alin. (3) din Constituţie, şi art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din acelaşi Regulament sunt neconstituţionale. 

Definitivă şi obligatorie. 

Decizia se comunică Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

Dezbaterea a avut loc la data de 14 noiembrie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Koszokár Gábor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stănoiu, judecători. 

 

 

 

OPINIE SEPARATĂ

 

Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 25, ale art. 25¹ alin. (5), ale art. 25² alin. (1) şi ale art. 48 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, sunt constituţionale. 

Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 25² alin. (2), ale art. 43 alin. (5) teza finală, ale art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c), în ceea ce priveşte referirea la art. 55 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e²) şi e³) din acelaşi Regulament sunt neconstituţionale. 

Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 25² alin. (2) şi ale art. 43 alin. (5) teza finală din Regulamentul Camerei Deputaţilor, soluţie adoptată de Curte cu majoritate de voturi, nu împărtăşim părerea exprimată în decizie, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7) din Regulament reglementează posibilitatea revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, la propunera majorităţii deputaţilor, când se schimbă majoritatea politică din Camera respectivă, precum şi la propunerea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în cazul în care încalcă prevederile Constituţiei României, ori când încalcă grav sau în mod repetat Regulamentul Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi condiţiile în care se poate soluţiona propunerea de revocare, ca şi modalitatea de înlocuire în Biroul permanent a persoanei revocate, cu respectarea configuraţiei politice a acestui organism. 

Dispoziţiile art. 25² alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat şi completat, reglementează posibilitatea revocării din funcţie a oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, la propunerea unei treimi din numărul total al deputaţilor, în cazul când încalcă prevederile Constituţiei României, precum şi în cazul când încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

Considerăm că aceste prevederi ale Regulamentului Camerei Deputaţilor nu încalcă prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivă, sunt conforme cu dispoziţiile de principiu ale art. 64 din Constituţie privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului. 

Textul art. 64 din Constituţie consacră principiul autonomiei regulamentare a Camerelor, prevăzând că „organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu“. 

De asemenea, la alin. (2) al art. 64 se prevede: „Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.“

Este de observat că dispoziţiile constituţionale nu stabilesc motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, care sunt preşedinţii Camerelor respective, pot fi revocaţi. În aceste condiţii credem că este evident, aşa cum subliniam şi în opinia separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 1 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005, că intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a lăsa la latitudinea fiecărei Camere reglementarea motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor birourilor permanente în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor, ceea ce, după părerea noastră, Camera Deputaţilor a şi făcut prin modificările şi completările aduse Regulamentului său de organizare şi funcţionare, aprobate prin Hotărârea nr. 34 din 25 octombrie 2005. 

Nu împărtăşim părerea că dispoziţiile art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), precum şi ale art. 25² alin. (2) ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie, care stabilesc că „Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere“, întrucât textul constituţional citat nu se referă la revocare, ci la alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Prin urmare, în cazul în care intervine revocarea, cerinţa constituţională devine operantă numai la desemnarea celor care vor lua locul celor revocaţi, prilej cu care, într-adevăr, trebuie să se respecte în compunerea birourilor situaţia reprezentării în Parlament a partidelor politice, astfel cum aceasta a rezultat din alegeri. Or, în opinia noastră această cerinţă este respectată, art. 25¹ alin. (7) din Regulament prevăzând, în cazul revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, demersurile necesare pentru asigurarea păstrării componenţei Biroului permanent corespunzător configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor. 

În consecinţă, nu credem că se poate considera că obligaţia constituţională a respectării configuraţiei politice a Camerelor poate constitui, prin ea însăşi, un impediment în calea revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, întemeiată pe motivele de revocare înscrise la art. 25¹ din Regulament, care au la bază încălcarea Constituţiei sau a Regulamentul Camerei Deputaţilor. De altfel, subliniem că aceste motive, mutatis mutandis, sunt asemănătoare celor care, potrivit art. 95 din Constituţie, pot duce la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. 

Nu suntem de acord nici cu susţinerea că propunerea de revocare a preşedintelui Camerei Deputaţilor ar trebui să provină numai de la grupul parlamentar care l-a propus, întrucât în acest fel s-ar putea ajunge, practic, la situaţia ca, din raţiuni care ţin de interesul partidului politic al cărui membru este persoana respectivă, chiar dacă preşedintele Camerei ar încălca Constituţia sau Regulamentul Camerei Deputaţilor, acesta să nu poată fi revocat, ceea ce credem că nu este admisibil. 

În ceea ce priveşte situaţia reglementată de art. 25¹ alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care se referă la posibilitatea revocării din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, când se schimbă majoritatea politică din Camera Deputaţilor, deşi credem că sunt justificate unele rezerve cu privire la această prevedere, care nu are la bază ideea de culpă în exercitarea funcţiei de preşedinte, considerăm că nici acest text regulamentar nu încalcă Constituţia, având în vedere autonomia regulamentară a Camerelor şi inexistenţa unui text constituţional care să limiteze motivele de revocare a preşedinţilor Camerelor sau a celorlalţi membri ai birourilor permanente ale acestora sau să precizeze, cel puţin, natura acestor motive. 

Rezervele ce se pot formula în legătură cu textul art. 25¹ alin. (1) din Regulament au la bază faptul că acesta presupune fie posibilitatea unei majorităţi parlamentare variabile pe parcursul unei legislaturi, fie posibilitatea ca majoritatea, în mod arbitrar, abuziv, să revoce preşedintele ales al Camerei Deputaţilor, ceea ce ar putea determina o anumită instabilitate în conducerea Camerei, care nu ar fi de dorit în lipsa unor motive întemeiate. 

Considerăm, de asemenea, că textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor sau a celorlalţi membri ai Biroului permanent nu încalcă principiile generale ale răspunderii juridice şi în special dreptul fundamental la apărare al persoanei căreia ar urma să i se aplice măsura revocării. 

Dispoziţiile art. 25¹ alin. (4) din Regulament se referă la revocarea, în cadrul parlamentar, a unei persoane alese, stabilindu-se că propunerea de revocare se depune la Biroul permanent, care verifică, din punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Regulament, urmând ca acesta să introducă în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen propunerea de revocare, care va fi dezbătută cu respectarea prevederilor art. 216 din Regulament. 

Considerăm că procedura reglementată este conformă cu cerinţele democraţiei parlamentare şi este de natură să ofere garanţii că măsura revocării nu va fi luată cu uşurinţă, în mod abuziv. De altfel, în legătură cu invocarea încălcării dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituţie, subliniem că, aşa cum este cunoscut, acest drept se referă la sfera activităţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice. 

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care stabilesc că revocarea unui membru din Biroul comisiei permanente poate fi cerută şi de „mai mult de jumătate din numărul membrilor comisiei“, nu suntem de acord cu părerea majorităţii membrilor Curţii, care a considerat că textul este neconstituţional întrucât înfrânge principiul consacrat de art. 64 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. 

Considerăm că posibilitatea majorităţii membrilor unei comisii permanente de a cere revocarea unui membru al biroului comisiei respective nu are nici o legătură cu principiul constituţional invocat, care se aplică numai în ceea ce priveşte alcătuirea, componenţa birourilor permanente ale Camerelor şi a comisiilor parlamentare, fără a putea obstacula posibilitatea de revocare a membrilor birourilor comisiilor permanente. 

Judecător,

Constantin Doldur

 

 

OPINIE SEPARATĂ

 

Adoptarea şi susţinerea prezentei opinii separate au fost determinate de dezacordul nostru parţial faţă de soluţia adoptată prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, respectiv de părerea noastră divergentă faţă de cea a majorităţii membrilor Curţii Constituţionale în privinţa constituţionalităţii prevederilor art. 25¹ alin. (1), (2), (4) şi (7), art. 25² alin. (2) şi art. 43 alin. (5) teza finală din Regulamentul Camerei Deputaţilor, modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005. 

Suntem întru-totul de acord că nici autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului, consacrată în art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, nu poate fi absolutizată, întrucât supremaţia Constituţiei reprezintă un principiu general a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta legi, hotărâri şi orice alte acte juridice contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Aşadar, şi reglementările cuprinse în regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, în privinţa cărora Constituţia nu dispune, Camerele au libertatea să decidă în mod autonom, autonomie care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor Camerelor, manifestată prin vot. 

Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului. 

Rar se întâmplă ca majoritatea parlamentară să se formeze direct şi imediat în urma alegerilor generale. Aceasta ar presupune ca un partid politic, o coaliţie ori o alianţă să obţină un număr de mandate care îi asigură majoritatea locurilor în Cameră. În alte şi cele mai frecvente situaţii, majoritatea în fiecare Cameră se formează în urma negocierilor dintre diferitele forţe politice, majoritate care ulterior se poate schimba, la modul general sau doar în legătură cu reglementarea ori soluţionarea unor probleme concrete. Importantă este însă funcţionarea principiului potrivit căruia majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă, drepturi care trebuie asigurate necondiţionat. 

Constituţia dispune la art. 64 alin. (2) teza întâi că „fiecare Cameră îşi alege un birou permanent“. Deci, alcătuirea Biroului permanent prin alegere este obligatorie, iar prin rezultatele alegerii se manifestă voinţa majorităţii existente la acel moment şi în acel scop. 

Constituţia nu stabileşte numărul membrilor biroului permanent şi nici funcţiile în cadrul biroului, acestea urmând a fi stabilite prin Regulamentul Camerei, conform voinţei majorităţii. Din art. 64 alin. (2) teza a doua şi a treia din Constituţie rezultă că din Biroul permanent fac parte preşedintele Camerei, ales pe durata mandatului Camerei, şi alţi membri, aleşi la începutul fiecărei sesiuni. 

Teza a patra din alin. (2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea revocării oricărui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, fără a stabili motivele, condiţiile şi procedura revocării, lăsând reglementarea acestor chestiuni în competenţa exclusivă a Camerei. În acest sens a înţeles Regulamentul Camerei Deputaţilor să reglementeze în art. 25¹ şi următoarele. 

Prevederile Regulamentului, având în vedere posibilitatea constituţională de a revoca orice membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, urmăreşte crearea condiţiilor pentru ca majoritatea membrilor Camerei să se exprime în acest sens. Majoritatea poate fi aceeaşi care l-a susţinut pe preşedinte la alegerea sa, care poate să îl susţină şi ulterior ori să nu îl mai susţină în totalitate, dar poate fi şi o majoritate nou-formată ori modificată datorită schimbării opţiunilor unui număr de parlamentari. Pentru a cunoaşte voinţa majorităţii sunt necesare declanşarea şi desfăşurarea procedurii de vot. Primul moment al declanşării procedurii îl reprezintă propunerea formulată de parlamentari care, după părerea noastră, nu ar trebui condiţionată de cerinţe exagerat de restrictive. Observăm că art. 25¹ din Regulament nu reglementează propriu-zis revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor, ci propunerea formulată în acest sens, în privinţa căreia, pentru a preveni folosirea ei abuzivă, s-au stabilit exigenţe deosebite: propunerea poate fi făcută într-un caz de majoritatea deputaţilor, iar în celălalt caz, de minimum o treime din numărul total al deputaţilor. 

Motivele propunerii de revocare sunt prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) al art. 25¹ din Regulament, care constau, în primul caz, în voinţa majorităţii deputaţilor de a nu-l mai susţine pe preşedintele în funcţie, iar în cel de al doilea caz, în încălcarea prevederilor Constituţiei ori încălcarea în mod grav sau repetat a prevederilor Regulamentului. Schimbarea majorităţii politice din Cameră este doar o ipoteză, importantă fiind voinţa majorităţii deputaţilor de a propune revocarea preşedintelui. 

Alin. (2) al art. 25¹ prevede posibilitatea propunerii revocării preşedintelui cu titlu de sancţiune juridică. Încălcarea Constituţiei ori a Regulamentului se realizează prin fapte, acţiuni sau inacţiuni care nu pot fi dinainte prevăzute şi nu pot fi exhaustiv stabilite. Existenţa unor fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului vor fi arătate în cuprinsul propunerii de revocare, care trebuie făcută în scris, iar acestea vor fi dezbătute în plenul Camerei, urmând ca majoritatea deputaţilor să hotărască dacă există sau nu încălcările arătate în propunere şi dacă ele justifică sau nu revocarea. 

Manifestarea voinţei majorităţii deputaţilor de a propune revocarea preşedintelui nu poate fi îngrădită, urmând a se vedea după dezbateri şi vot dacă aceeaşi majoritate care a iniţiat procedura ori o altă majoritate vrea sau nu vrea revocarea. 

Suntem de părere că nu are nici un temei constituţional condiţionarea declanşării procedurii de revocare a preşedintelui Camerei, prin înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei Camerei Deputaţilor a propunerii de revocare, de voinţa grupului parlamentar sau a grupurilor parlamentare care l-au propus iniţial pe deputatul respectiv pentru a fi ales ca preşedinte. Nu vedem un asemenea temei nici în obligaţia incontestabilă şi firească a Camerelor Parlamentului de a respecta, prin componenţa organelor lor de lucru, configuraţia politică a Camerelor, prevăzută de art. 64 alin. (5) din Constituţie. 

Textul constituţional invocat impune alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Reţinem însă că revocarea preşedintelui sau a unui alt membru al Biroului permanent nu constituie o operaţiune de alcătuire. Alcătuirea biroului cuprinde operaţiunile de propunere a condiţiilor şi alegerea membrilor. Este adevărat că revocarea determină vacanţa unei funcţii care trebuie completată prin alegeri, deci printr-o operaţiune de alcătuire parţială. Începând din acest moment Camera are obligaţia de a asigura respectarea configuraţiei politice a Camerei prin compunerea în ansamblu a Biroului permanent. Pentru situaţia în care este ales un nou preşedinte, reprezentant al altor formaţiuni politice, alin. (7) al art. 25¹ din Regulament prevede proceduri adecvate în vederea restabilirii concordanţei noii compuneri a Biroului permanent cu configuraţia politică a Camerei Deputaţilor. 

În legătură cu alegerea şi revocarea preşedintelui uneia dintre Camere, respectarea prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie prezintă particularităţi importante. Biroul permanent se alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent. În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective. A transpune norma constituţională şi la desfăşurarea acestei prime faze ar însemna că preşedintele va trebui în mod obligatoriu să reprezinte majoritatea politică rezultată din alegeri ori formată ulterior prin negocieri, sens în care numai această majoritate ar putea desemna un singur candidat. În asemenea condiţii nu s-ar mai putea vorbi de alegeri, or, Constituţia prevede alegerea Biroului permanent. 

Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales ca preşedinte al Camerei. Astfel, Regulamentul prevede că fiecare grup parlamentar poate propune un singur candidat, care poate face parte din acel grup ori poate fi o personalitate din alt grup parlamentar sau chiar independent. De asemenea, mai multe grupuri parlamentare pot propune un candidat comun. Apartenenţa la o anumită formaţiune politică, dintre cele care au intrat în Cameră, a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este dată de rezultatele alegerilor generale, ci de voinţa majorităţii membrilor Camerei respective. Va fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majorităţii membrilor Camerei. Abia după alegerea preşedintelui, cunoscând grupul sau grupările politice pe care le reprezintă, se pot face calcule şi algoritmi în vederea repartizării pe grupuri parlamentare a locurilor din Biroul permanent, propunerile de candidaţi şi alegerile putându-se face numai cu respectarea repartizării locurilor pentru ca Biroul permanent, în totalitatea sa, să aibă o componenţă corespunzătoare configuraţiei politice a Camerei. 

Îndreptăţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângă faptul că este contrară spiritului Constituţiei şi principiilor democraţiei parlamentare, potrivit cărora trebuie asigurată posibilitatea majorităţii de a decide, prezintă şi numeroase alte impedimente de ordin practic, legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului. Este suficient, credem, ca pentru demonstrarea parţială a posibilităţii ivirii unor asemenea dificultăţi să formulăm câteva întrebări: ce se întâmplă dacă pe parcursul timpului grupul parlamentar care l-a propus pe preşedinte dispare, se dizolvă indiferent din ce motive?; ce se întâmplă în situaţia în care preşedintele a fost candidatul comun al mai multor grupuri parlamentare, iar, când apar motive temeinice pentru revocarea sa, unul dintre grupurile parlamentare refuză asocierea la propunerea de revocare? Este nefiresc ca, datorită inexistenţei propunerii, procedura să nu poată fi declanşată, iar majoritatea să nu îşi poată exprima voinţa. 

Apreciem că prevederile art. 25¹ din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale nici pentru nerespectarea principiului simetriei faptelor juridice, pe baza căruia s-ar ajunge la concluzia că numai cel care a făcut propunerea pentru alegere poate propune revocarea. Singurul element comun al celor două fapte juridice este votul, voinţa majorităţii membrilor Camerei de a-l alege pe un anumit candidat, respectiv de a revoca din funcţie o persoană. Acest element este prevăzut în condiţii identice pentru ambele faze, dar pentru manifestarea lui este indispensabilă propunerea pentru declanşarea procedurii. 

Statutul diferit al preşedintelui Camerei faţă de ceilalţi membri ai Biroului permanent nu justifică ideea imposibilităţii revocării sale. Nici statutul preşedintelui nu este de neutralitate, el prin opiniile şi voturile exprimate fiind în continuare legat de formaţiunea politică de care aparţine. Doar în cazurile când se exprimă ca reprezentant şi în numele Camerei trebuie să respecte părerea majorităţii membrilor Camerei. 

Procedura revocării din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor este prevăzută în art. 25¹ alin. (4) din Regulament. Dacă se va considera că aceste norme de procedură sunt insuficiente, ele pot fi completate numai de Camera Deputaţilor. Curtea Constituţională nu are dreptul să le modifice ori să le completeze şi nici să le declare ca fiind neconstituţionale pentru omisiunea de reglementare. 

În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi membri al Biroului permanent, art. 25² alin. (2) din Regulament prevede posibilitatea propunerii revocării din funcţie, în afară de solicitarea grupului parlamentar prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol, şi de către minimum o treime din numărul total al deputaţilor, dar numai cu titlu de sancţiune juridică pentru încălcarea prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului Camerei. Considerăm că ar fi inacceptabil ca revocarea din funcţie a unui membru al Biroului permanent care a încălcat prevederile Constituţiei ori, în mod grav sau repetat, prevederile Regulamentului să fie lăsată la discreţia grupului parlamentar care l-a propus. 

Considerentele referitoare la stabilirea abaterilor şi respectarea configuraţiei politice a Camerei, reţinute la examinarea constituţionalităţii reglementărilor privind propunerea de revocare a preşedintelui Camerei, sunt valabile şi în acest caz. De altfel, alin. (3), (4) şi (5) ale art. 25² din Regulament stabilesc procedura revocării, precum şi obligativitatea respectării configuraţiei politice a Camerei la orice modificare operată în componenţa Biroului permanent. 

Cele arătate mai înainte sunt valabile şi la aprecierea constituţionalităţii prevederilor art. 43 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, referitoare la revocarea din funcţie a membrilor biroului comisiilor permanente. 

Judecător,

Kozsokár Gábor