Decizia Curţii Constituţionale nr. 545/2004

M. Of. nr. 85 din 25 ianuarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 545

din 7 decembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Ion Tiucă − procuror

Daniela Ramona Mariţiu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.799/2004 al Tribunalului Mureş.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că nu oricine şi oricând poate exercita o profesie, meserie sau ocupaţie, pentru unele dintre acestea fiind nevoie de anumite avize, autorizaţii sau atestări, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei. Persoanele care optează pentru exercitarea unor profesii sau meserii pentru care reglementările legale cer şi existenţa avizului, autorizaţiei ori atestării se află într-o situaţie diferită faţă de celelalte categorii de salariaţi cărora nu li se cer aceste documente în momentul încadrării în funcţie, ceea ce justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, tratamentul juridic diferit. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii încalcă principiul constituţional al liberului acces la justiţie. Astfel, dispoziţiile art. 56 lit. h) din Codul muncii nu opresc persoana interesată de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 17 august 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.799/2004, Tribunalul Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Mureş susţine că dispoziţia de lege criticată vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 41 alin. (1), art. 53 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, deoarece salariatul nu are la dispoziţie o contestaţie împotriva angajatorului în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, o astfel de contestaţie fiind inadmisibilă prin prisma prevederilor art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, pe de o parte, elimină egalitatea de arme şi de şanse între salariat şi angajator, iar pe de altă parte, instanţa nu mai poate fi imparţială datorită efectelor obligatorii ale actului administrativ, emis de un terţ. Totodată, introducerea de către salariat a unei acţiuni în contencios administrativ nu ar opri producerea de drept a efectelor dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Codul muncii, repunerea în situaţia anterioară nefiind permisă decât în cazul concedierii, nu şi în ipoteza încetării de drept a contractului. Textul de lege criticat restrânge şi în mod nejustificat, disproporţionat şi discriminatoriu exercitarea dreptului la muncă şi, de asemenea, creează o discriminare între salariaţii cărora li se retrage avizul, autorizaţia sau atestarea şi ceilalţi salariaţi, care prin promovarea unor conflicte de drepturi pot obţine de la angajator restabilirea exercitării dreptului fundamental la muncă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că accesul la justiţie nu este îngrădit în nici un fel, angajatul putându-se adresa instanţei judecătoreşti, care în acest caz va verifica încetarea de drept a contractului, respectiv intervenţia retragerii avizului, autorizaţiei sau atestării necesare. De asemenea, susţinerea potrivit căreia dreptul la muncă este îngrădit deoarece încetarea exercitării dreptului la muncă operează de drept nu poate fi admisă, având în vedere că situaţia prevăzută la art. 56 lit. h) din Codul muncii, ca şi celelalte cazuri de la art. 56, sunt situaţii obiective care atrag încetarea de drept a contractului de muncă, fără a fi necesară îndeplinirea unei formalităţi.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 56 lit. h) din Codul muncii, faţă de art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că aceasta nu este întemeiată, deoarece salariaţii care, pentru exercitarea profesiei, au nevoie de obţinerea prealabilă a unui aviz, a unei autorizaţii sau a unei atestări se află într-o situaţie diferită faţă de ceilalţi salariaţi, ceea ce justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, aplicarea unui tratament juridic diferit, constând în modalităţi distincte de încetare a raporturilor de muncă. Faţă de invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, arată că prevederile legale criticate nu aduc atingere sub nici un aspect accesului liber la justiţie. Astfel, dispoziţiile art. 56 lit. h) din Codul muncii nu opresc persoana interesată de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Codul muncii faţă de prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, arată că stabilirea, prin textele de lege criticate, a unor cauze de încetare de drept a contractului individual de muncă nu îngrădeşte dreptul la muncă şi libertatea alegerii profesiei sau a locului de muncă. Prin reglementarea unor condiţii speciale pentru exercitarea unor profesii, respectiv obţinerea prealabilă de avize, autorizaţii sau aprobări, nu se încalcă prevederile art. 41 din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Textul de lege criticat are următorul conţinut: .Contractul individual de muncă încetează de drept: [...] h) de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 41 alin. (1), art. 53 şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţia României, ce au următorul conţinut:

− Art. 1 alin. (3) şi (4): „(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor − legislativă, executivă şi judecătorească − în cadrul democraţiei constituţionale.”;

− Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”;

− Art. 15 alin. (1): „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;

− Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 21 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”;

− Art. 41 alin. (1): „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”;

− Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”;

− Art. 124 alin. (2): „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată se referă la unul din cazurile în care contractul individual de muncă încetează de drept, şi anume de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor care sunt necesare unei persoane pentru exercitarea profesiei. Curtea observă că libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă, Constituţia dând fiecărei persoane posibilitatea de a-şi alege profesia, meseria sau ocupaţia şi, desigur, de a-şi alege singură locul de muncă.

Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu poate fi interpretată în sensul că orice persoană, oricând poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru exercitarea unei profesii sau meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, şi acest lucru. Obţinerea acestor avize, autorizaţii sau atestări este motivată de specificul fiecărei profesii sau meserii care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor de la locul de muncă ales. Retragerea avizului, autorizaţiei sau atestatului de către autoritatea sau organismul competent se face numai în momentul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile din momentul acordării acestora. Astfel, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile art. 56 lit. h) din Codul muncii încalcă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie.

De asemenea, Curtea observă că atât emiterea avizelor, autorizaţiei sau atestatelor, cât şi retragerea acestora se fac de către autorităţile sau organismele competente în anumite cazuri şi condiţii stabilite de lege, în mod obiectiv, această retragere având ca efect încetarea de drept a contractului individual de muncă ce se materializează într-un act administrativ al angajatorului. Acest act, dacă a fost emis în mod abuziv, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, poate fi contestat în justiţie de cel interesat.

Totodată, Curtea reţine că instanţa judecătorească învestită va soluţiona acest litigiu cu respectarea tuturor regulilor şi garanţiilor procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil, fiind obligată să aplice în mod imparţial, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, dispoziţiile de lege care au legătură cu acest litigiu, fără a se încălca în vreun fel principiul constituţional al liberului acces la justiţie. De asemenea, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală, .persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. Astfel, în cazul în care salariatul se consideră vătămat în drepturile sau în interesele sale legitime prin actul administrativ al autorităţii, care nu îi acordă sau îi retrage avizul, autorizaţia sau atestarea, poate cere în justiţie recunoaşterea dreptului pretins sau interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei suferite, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată.

Persoanele care optează pentru exercitarea unor profesii sau meserii şi pentru încadrarea în funcţii pentru care reglementările legale cer şi existenţa avizului, autorizaţiei ori atestării din partea unor autorităţi de specialitate se află într-o situaţie diferită faţă de celelalte categorii de salariaţi cărora nu li se cer aceste documente în momentul încadrării în funcţie, ceea ce justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, tratamentul juridic diferit. Astfel, retragerea de către autoritatea care le-a emis a avizului, autorizaţiei ori atestării, în momentul în care constată că nu mai sunt îndeplinite condiţiile acordării, retragere ce determină încetarea de drept a contractului individual de muncă pentru încheierea căruia existenţa acestor documente era o condiţie obligatorie, nu reprezintă un tratament juridic discriminator, în sensul interzis de art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci aplicarea unui tratament juridic diferenţiat în raport cu situaţia diferită în care se află anumite categorii de persoane. De asemenea, Curtea reţine că în momentul încheierii contractului individual de muncă persoanele ce încheie acest contract sunt conştiente de existenţa condiţiei obligatorii a obţinerii avizului, autorizaţiei sau atestatului, în lipsa cărora nu pot fi numite în funcţie, precum şi de consecinţele retragerii acestor documente, care se materializează în încetarea de drept a contractului individual de muncă.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, nimeni neputând pretinde inamovibilitate sau stabilitate într-o funcţie, fără îndeplinirea criteriilor şi condiţiilor legale.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a constatat.

Faţă de invocarea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, Curtea constată că instanţa nu a indicat dispoziţiile internaţionale considerate a fi încălcate de dispoziţiile art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, astfel că nu poate fi reţinută nici această critică de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 lit. h) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu, în Dosarul nr. 1.799/2004 al Tribunalului Mureş.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 decembrie 2004.