Decizia Curţii Constituţionale nr. 504/2004

M. Of. nr. 106 din 2 februarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 504

din 16 noiembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Ion Tiucă − procuror

Daniela Ramona Mariţiu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Practic Service” − S.R.L. în Dosarul nr. 1.222/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VII-a comercială. 

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de administratorul Societăţii Comerciale „Practic Service” − S.R.L., prin care se solicită amânarea cauzei, deoarece în perioada 12 octombrie 2004 − 12 ianuarie 2005 acesta este plecat în străinătate. 

Având cuvântul asupra acestei chestiuni prealabile, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a cererii formulate, în temeiul art. 24 din Constituţie, referitor la dreptul la apărare, precum şi al art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă. 

Deliberând, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă, respinge cererea de amânare. 

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 a fost instituită de legiuitor ca un mijloc de constrângere a debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată de bunăvoie, iar dreptul de proprietate şi prerogativele sale, în special dreptul de dispoziţie, trebuie exercitate în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor creditorilor. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40¹ arată că nici aceasta nu poate fi reţinută, textul criticat fiind conform cu litera şi spiritul dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceste dispoziţii de lege conţin o serie de reglementări menite să asigure şi să ocrotească un mediu economic sănătos, neaducându-se astfel atingere textului constituţional al art. 135 alin. (2) lit. a). 

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea acestor texte de lege, statuând de nenumărate ori că acestea sunt constituţionale. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 

Prin Încheierea din 24 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.222/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a VII-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Practic Service” − S.R.L. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 încalcă principiul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate prin aceea că se limitează atât dreptul de administrare, cât şi dreptul de dispoziţie al debitorului asupra bunurilor din patrimoniul său. Dispoziţiile art. 40¹ din Legea nr. 65/1994 ce permit ridicarea dreptului de administrare al debitoarei este în contradicţie cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate înfrâng şi libertatea comerţului, libertate ce este garantată expres de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, deoarece favorizează concurenţa neloială şi se creează un cadru comercial defavorabil debitorului, care nu mai este în măsură să-şi valorifice potenţialul economic. Atâta timp cât declanşarea procedurii prevăzute de textele de lege criticate nu este condiţionată de dovedirea bunei credinţe a creditorului, se creează un cadru favorabil pentru exercitarea unei concurenţe neloiale de către alţi comercianţi, care pot să îşi atingă, prin intermediul acestei proceduri, obiectivul de a scoate de pe piaţă un concurent. De asemenea, înregistrarea menţiunii de deschidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 la Registrul Comerţului afectează în mod iremediabil activitatea economică a debitorului, efectele acesteia răsfrângându-se asupra relaţiilor comerciale stabile ale debitorului cu diverşi parteneri de afaceri. Prin interdicţiile pe care le stabileşte, art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 limitează dreptul debitorului de a-şi desfăşura liber activitatea comercială, patrimoniul său fiind indisponibilizat, nemaiputând constitui o garanţie în derularea operaţiunilor de comerţ. Totodată, prin faptul că debitorul este lipsit de dreptul de a-şi conduce activitatea, legea, şi implicit statul, nu mai asigură crearea unui cadru comercial care are ca scop obţinerea de venituri, acoperirea datoriilor şi existenţa unui profit, mai mult nu poate contribui la realizarea scopului pentru care legea a fost adoptată, şi anume reorganizarea judiciară, acoperirea creanţelor existente şi continuarea activităţii debitorului după închiderea procedurii. 

Tribunalul Bucureşti − Secţia a VII-a comercială consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că în situaţia ridicării dreptului de administrare a bunurilor prevăzută de art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 operează doar o indisponibilizare a bunurilor, care nu afectează în esenţă dreptul de proprietate al debitorului. Prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 nu se urmăreşte doar lichidarea debitorului, ci şi instituirea unei proceduri care are ca scop onorarea creanţelor comerciale. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, arată că dispoziţiile criticate instituie o procedură specială de executare silită, pentru plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, prin care se urmăreşte realizarea unei egalităţi între creditori. În continuare face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care de nenumărate ori a statuat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 sunt constituţionale. 

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 reglementează dreptul oricărui creditor de a formula cerere introductivă de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva unui debitor care cel puţin 30 de zile a încetat plăţile. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este o procedură specială de executare silită, aplicabilă unui debitor aflat în insolvenţă timp de cel puţin 30 de zile, procedură prin care se urmăreşte şi realizarea unei egalităţi între creditori, întrucât fiecare dintre aceştia are dreptul la urmărirea debitorului său. Aşa fiind, nu pot fi acceptate susţinerile autorului excepţiei referitoare la încălcarea prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Având în vedere procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, precum şi scopul legii care este instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, se respectă întocmai prevederile art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 40¹ din Legea nr. 64/1995, arată că acestea nu au un caracter absolut, ci unul flexibil, întrucât instanţa poate stabili limitele exercitării dreptului de administrare de către debitor în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. În continuare se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care de nenumărate ori a statuat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 sunt constituţionale. 

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995, faţă de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, arată că, spre deosebire de procedura de drept comun, cea instituită de Legea nr. 64/1995 urmăreşte executarea unor creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de debitorul care nu numai că nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţia de plată, ci se află de cel puţin 30 de zile în încetare de plată şi din această cauză este prezumat a fi în insolvenţă. Cererea creditorilor de deschidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 dă posibilitatea de a se acţiona în mod eficient în scopul evitării unor situaţii care ar produce consecinţe mai grave şi pe o zonă mai largă a raporturilor comerciale, dacă ar fi lăsate să dureze peste termenul prevăzut, realizându-se astfel respectarea întocmai a obligaţiei statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 faţă de art. 44 alin. (1) din Constituţie, arată că aceasta nu este întemeiată deoarece conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt stabilite de lege, în cazul de faţă chiar de dispoziţiile criticate. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: 

Curtea Constituţională a fost legat sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare. Textele de lege criticate au următorul conţinut: 

− Art. 29 alin. (1): „Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat în insolvenţă din cauza încetării plăţilor faţă de acesta timp de cel puţin 30 de zile, în următoarele condiţii: 

a) dacă creanţele izvorăsc din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, acestea trebuie să aibă un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive;

b) în celelalte cazuri, creanţele trebuie să aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro, calculat la data formulării cererii introductive;

c) în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele categorii menţionate la lit. a) şi b), cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive.”;

− Art. 40¹: „(1) Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare − constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea −, dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile art. 26 alin. (1) lit. f) sau, după caz, art. 32 alin. (1), intenţia de reorganizare. 

(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi bunurilor pe care debitorul le-ar dobândi ulterior deschiderii procedurii. 

(3) Judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de administrare al debitorului o dată cu desemnarea unui administrator, indicând totodată şi condiţiile de exercitare a acestuia. 

(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune începerea falimentului. 

(5) Creditorii, comitetul creditorilor ori reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor pot oricând adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate. 

(6) Judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile cererea prevăzută la alin. (5), într-o şedinţă la care vor fi citaţi debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor şi reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României, care au următorul conţinut: 

− Art. 44 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”;

− Art. 135 alin. (2) lit. a): „(2) Statul trebuie să asigure: 

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;”. 

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin numeroase decizii, de exemplu Decizia nr. 97 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 19 aprilie 2004, Decizia nr. 73 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004, Decizia nr. 245 din 10 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 30 iulie 2003, Decizia nr. 332 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.034 din 9 noiembrie 2004, Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 29 din Legea nr. 64/1995. Cu acele ocazii, Curtea a statuat că procedura reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 64/1995 este una specială, prin care nu se urmăreşte, ca în dreptul comun, stabilirea existenţei unui drept de creanţă şi a obligaţiei corelative de plată, ci executarea unor creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de un debitor care nu numai că nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţia de plată, ci se află, timp de cel puţin 30 de zile, în încetare de plată, deci în stare de insolvenţă. 

De asemenea, Curtea a statuat că nu se poate reţine critica conform căreia dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 încalcă dreptul de proprietate al debitorului, prin faptul că dau posibilitatea oricărui creditor să solicite deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului unui debitor care nu poate dispune de patrimoniul său pentru realizarea scopurilor economice la care este îndreptăţit în calitate de comerciant, întrucât numai creditorii care îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 pot formula o cerere de deschidere a procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului unui debitor care, de asemenea, se încadrează în condiţiile prevăzute de aceleaşi dispoziţii legale. Astfel, pentru a se putea cere deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului, creditorul trebuie să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro, calculat la data formulării cererii introductive, iar debitorul trebuie să fi încetat plăţile timp de cel puţin 30 de zile. Totodată, Curtea a reţinut că procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 a fost instituită de legiuitor ca un mijloc de constrângere a debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată de bunăvoie, iar dreptul de proprietate şi prerogativele sale, în special dreptul de dispoziţie, trebuie exercitate în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor creditorilor. În acest sens, dispoziţiile art. 1718 din Codul civil stabilesc, cu valoare de principiu, că patrimoniul unei persoane reprezintă gajul general al creditorilor acesteia pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor sale. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Curtea a constatat că şi această susţinere este nefondată, întrucât scopul Legii nr. 64/1995 fiind tocmai instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, prin dispoziţiile criticate se realizează respectarea întocmai a obligaţiei statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 

În ceea ce priveşte critica art. 40¹ din Legea nr. 64/1995, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 138 din 8 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 6 mai 2003, că aceste reglementări nu numai că nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, sunt conforme cu litera şi spiritul acestora, ele având ca finalitate ridicarea dreptului de a-şi conduce activitatea pentru debitorul faţă de care s-a declanşat procedura de reorganizare şi faliment şi care suferă pierderi continue din averea sa ori se află în situaţia în care nu există probabilitatea de realizare a unui plan raţional de activitate şi încredinţarea acestei administrări unui administrator sau lichidator. De asemenea, prin Decizia nr. 318 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 28 octombrie 2004, Curtea a statuat că posibilitatea ridicării dreptului debitorului de a-şi conduce activitatea se înscrie în reglementările menite să asigure îndeplinirea obligaţiei statului de a ocroti libertatea comerţului, concurenţa loială şi condiţiile necesare pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, neaducându-se astfel atingere textului constituţional al art. 135 alin. (2) lit. a). 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E: 

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Practic Service” − S.R.L. în Dosarul nr. 1.222/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VII-a comercială. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2004.