Decizia Curţii Constituţionale nr. 4/2004

M. Of. nr. 107 din 4 februarie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 4

din 13 ianuarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Nicoleta Grigorescu − procuror

Afrodita Laura Tutunaru − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Elena Blaga Pop în Dosarul nr. 495/P/F/2003 al Curţii de Apel Braşov − Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, deoarece prevederile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate când Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 275/2002, a constatat că prevederile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, sunt conforme cu dispoziţiile din Legea fundamentală. Deoarece nu au intervenit elemente noi, soluţia şi considerentele deciziei menţionate îşi păstrează, în opinia Ministerului Public, valabilitatea şi în acest caz.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 iunie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 495/P/F/2003, Curtea de Apel Braşov − Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată în dosarul de mai sus de inculpata Elena Blaga Pop, cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. 1 şi 2 din Codul penal, raportată la art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât avizul dat de ministrul justiţiei pentru cercetarea, reţinerea, arestarea sau percheziţionarea magistraţilor aduce atingere principiului independenţei judecătorilor. În opinia sa, autorul consideră că ministrul justiţiei, care face parte din puterea executivă, nu poate emite avizul conform art. 92 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, deoarece Legea fundamentală nu-i conferă această posibilitate atâta vreme cât doar Consiliul Superior al Magistraturii este singura autoritate ce poate dispune cu privire la sancţionarea judecătorilor.

Curtea de Apel Braşov apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât textele criticate înfrâng prevederile constituţionale invocate, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor reprezintă o garanţie pentru o bună administrare a justiţiei şi, în egală măsură, un mijloc de protecţie în faţa oricărei ingerinţe de ordin politic sau administrativ. Prin posibilitatea ministrului justiţiei de a emite avizul pentru cercetarea magistraţilor se aduce atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, deoarece acesta este membru al guvernului, care face parte din autoritatea executivă. Mai mult decât atât, în opinia instanţei textul contestat excede nepermis dispoziţiilor constituţionale, întrucât doar Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină a magistraţilor, sens în care implicarea ministrului justiţiei în răspunderea penală a judecătorilor este nejustificată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că avizul dat de ministrul justiţiei pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a magistraţilor reprezintă o măsură de protecţie legală a magistratului împotriva abuzurilor. De altfel, potrivit art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, acţiunea penală este condiţionată de autorizarea sau sesizarea organului competent ori de o altă condiţie prevăzută de lege. Prin urmare, avizul despre care se face vorbire în textul contestat reprezintă tocmai o condiţie prealabilă pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi, deopotrivă, o măsură favorabilă magistratului şi un filtru necesar pentru protejarea statutului acestuia.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi are următorul conţinut:

− Art. 91 alin. 2: „Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 11, 20, art. 123 alin. (2), art. 124 alin. (1) teza a doua şi art. 133 din Constituţie, precum şi art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. După aprobarea Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, Constituţia a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispoziţiile constituţionale invocate fiind cuprinse în art. 11, 20, art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 134 cu următorul conţinut:

− Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

− Art. 124 alin. (3): „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

− Art. 125 alin. (2): „Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”.

− Art. 134: „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.”

− Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Legea fundamentală consacră principiul independenţei judecătorilor şi cel al imparţialităţii procurorilor în exercitarea atribuţiilor lor.

Garantarea respectării acestor principii este asigurată prin instituirea inamovibilităţii judecătorilor, prin măsurile de protecţie a magistraţilor prevăzute de art. 91 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, prin alte măsuri prevăzute de titlul VI din aceeaşi lege, precum şi prin dispoziţiile speciale din Codul de procedură penală [art. 28¹ pct. 1 lit. b), art. 28² pct. 1 lit. f), art. 29 pct. 1 lit. f) şi art. 209 alin. (3) şi (4)].

Prin urmare, aceste reglementări îl protejează pe magistrat prin faptul că el nu va fi cercetat de organele poliţiei sau de alte organe de cercetare penală care, prin apartenenţa lor la puterea executivă, ar putea fi direcţionate politic. De asemenea, magistratul nu va putea fi chemat în judecată penală prin acţiune directă introdusă la instanţa de judecată, fiind ferit în felul acesta de eventualele acţiuni şicanatoare venite din partea unor persoane răuvoitoare.

Independenţa justiţiei implică deci un statut special, adecvat al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente care le-ar putea afecta credibilitatea.

În acest context art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care condiţionează cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţia sau trimiterea în judecată de avizul ministrului justiţiei, instituie o măsură raţională de protecţie a magistratului, care reprezintă o garanţie legală a consolidării principiilor constituţionale enunţate anterior, privitoare la independenţa judecătorilor şi la imparţialitatea procurorilor.

Curtea reţine că este neîntemeiată critica potrivit căreia avizul ministrului justiţiei reprezintă o ingerinţă în activitatea de realizare a actului de justiţie, deoarece acesta răspunde de activitatea judecătorilor şi de modul cum se înfăptuieşte justiţia. Potrivit legii, ministrul justiţiei are un rol foarte important în selecţionarea, pregătirea şi verificarea cunoştinţelor viitorilor magistraţi şi în vederea admiterii acestora în magistratură. Fără să intervină în activitatea judiciară a magistraţilor, care sunt independenţi şi inamovibili, ministrul justiţiei poate şi trebuie să cunoască modul în care aceştia îşi îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el să fie indiferent sau să ignore cazurile în care magistraţii au săvârşit ori sunt suspecţi că au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Este evident că orice caz în care un magistrat se dovedeşte că a încălcat legea penală aruncă o umbră asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea, singurul chemat să avizeze urmărirea penală a unui magistrat este ministrul justiţiei, iar acest drept de aviz implică angajarea răspunderii sale personale, persoana interesată având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat pe care îl consideră vinovat sau, dimpotrivă, nevinovat de săvârşirea unei fapte penale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d), art. 147 alin. (4) şi art. 11, art. 20, art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 134 din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Elena Blaga Pop în Dosarul nr. 495/P/F/2003 al Curţii de Apel Braşov − Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2004.