Decizia Curţii Constituţionale nr. 487/2003

M. Of. nr. 86 din 30 ianuarie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 487

din 16 decembrie 2003

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. a), art. 24 alin. (1) şi (7), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Ioan Vida − judecător

Paula C. Pantea − procuror

Ioana Marilena Chiorean − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. a), art. 24 alin. (1) şi (7), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Domnica-Viorica Luca, Rodica Mioara Petrescu Creţu şi Gabriel Dan Crecy în Dosarul nr. 2.767/2002 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

La  apelul  nominal  se  prezintă  autorii  excepţiei, Domnica-Viorica Luca, Rodica Mioara Petrescu Creţu şi Gabriel  Dan  Crecy,  personal,  precum  şi  Societatea Comercială „FABERROM” − S.A., prin consilier juridic, lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, autorii excepţiei solicită admiterea excepţiei astfel cum a fost formulată în faţa instanţei de judecată.

Reprezentantul Societăţii Comerciale „FABERROM” − S.A. solicită respingerea excepţiei ca neavând legătură cu cauza dedusă soluţionării de către instanţa de judecată, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi nici nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, reglementează posibilitatea atacării în justiţie a deciziei prin care se refuză acordarea măsurilor reparatorii. În ceea ce priveşte susţinerile autorilor privind redactarea defectoasă a dispoziţiilor criticate sau neconcordanţa dintre anumite texte legale, apreciază că acestea nu pot face obiectul controlului de neconstituţionalitate, ci reprezintă probleme de legiferare care aparţin în exclusivitate legiuitorului.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.767/2002, Tribunalul Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat  Curtea  Constituţională  cu  excepţia  de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. a), art. 24 alin. (1) şi (7), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioda 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Domnica-Viorica Luca, Rodica Mioara Petrescu Creţu şi Gabriel Dan Crecy în cadrul unei cauze civile având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Societatea Comercială „FABERROM” − S.A. din Bucureşti, Ministerul Industriilor şi A.P.A.P.S.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin următoarele:

a) În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 lit. a), care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică, proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii, autorii excepţiei susţin că redactarea acestui text de lege este defectuoasă, întrucât „legiuitorul vorbeşte despre asociat unic al societăţii comerciale, deşi Codul comercial în vigoare la 11 iunie 1948, când a fost efectuată naţionalizarea imobilului, nu reglementa existenţa unor societăţi comerciale unipersonale, asimilabile societăţii comerciale cu răspundere limitată reglementată de Legea nr. 31/1990”. Având în vedere că textul de lege criticat nu a fost reglementat în raport cu prevederile legale privind societăţile comerciale existente la data naţionalizării, acesta este parţial inaplicabil în speţă şi, totodată, prin consecinţele sale, încalcă principiul accesului liber la justiţie, deoarece, potrivit dispoziţiilor legale criticate, decizia sau dispoziţia deţinătorului imobilului nu poate fi atacată în justiţie.

b) Referitor la dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001, autorii excepţiei susţin că „acest text de lege este mai mult decât ambiguu”, iar sintagma „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă” reprezintă o justificare a abuzurilor săvârşite de deţinătorii imobilelor, încălcându-se astfel prevederile art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie.

Deşi alin. (7) al art. 24 prevede că, dacă oferta este refuzată, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută de alin. (1) în termen de 30 zile de la data comunicării acesteia, nu se prevede nici o sancţiune pentru deţinătorul imobilului în ipoteza în care acesta nu aprobă sau afirmă că nu este posibilă restituirea în natură a acestuia şi, de asemenea, nu se prevede nici o sancţiune pentru ipoteza în care deţinătorul imobilului nu emite decizie sau dispoziţie motivată, prin care să ofere restituirea prin echivalent, pentru a curge termenul de 30 zile pentru persoana îndreptăţită spre a se adresa justiţiei.

c) Cu privire la dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, autorii excepţiei susţin că aceste texte legale,  aşa  cum  sunt  redactate,  „lasă  la  discreţia deţinătorului imobilului aprecierea dacă imobilele au fost preluate cu titlu valabil, dacă au intrat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, fără ca persoana îndreptăţită să aibă posibilitatea să verifice valabilitatea titlului deţinătorului ori a modului de privatizare”. Se creează astfel o inegalitate între deţinător şi persoana îndreptăţită, ceea ce contravine art. 16 şi 21 din Constituţie.

În ceea ce priveşte alin. (2) al art. 27, autorii excepţiei susţin, de asemenea, că acest text legal este inaplicabil în speţă, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1), „deţinătorul imobilului se poate pronunţa în privinţa situaţiei juridice a acestuia numai după ce a fost notificat de către persoana îndreptăţită, iar aceasta este obligată să respecte termenul de 6 luni pentru a formula o nouă notificare către A.P.A.P.S.”.

Se  instituie  astfel  o  inegalitate  între  persoana îndreptăţită şi deţinătorul imobilului, ceea ce contravine art. 16 din Constituţie, întrucât persoana îndreptăţită, fiind la discreţia totală a deţinătorului imobilului, nu poate formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

d) Referitor la dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, autorii excepţiei susţin că aceste dispoziţii „intră în coliziune cu art. 18 lit. a) teza finală, potrivit căruia poate beneficia de restituirea în natură persoana îndreptăţită care era asociat unic al societăţii naţionalizate ori persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii”.

Tribunalul Bucureşti − Secţia a IV-a civilă opinează în sensul  că  dispoziţiile  legale  criticate  nu  contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, nefiind de natură să creeze situaţii inechitabile pentru unele categorii de cetăţeni. De asemenea, nu se încalcă nici accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât, dimpotrivă, întregul proces de aplicare a Legii nr. 10/2001 este supus controlului instanţelor judecătoreşti.

Potrivit  dispoziţiilor  art.  24  alin.  (1)  din  Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate  preşedinţilor  celor  două  Camere  ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. a), apreciază că acest articol stabileşte în ce constau măsurile reparatorii în anumite cazuri expres determinate, iar persoana nemulţumită de modul de stabilire a măsurilor reparatorii se poate adresa instanţei judecătoreşti şi, ca atare, este respectat principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (7) ar contraveni principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, apreciază că aceasta este nefondată, întrucât, potrivit alin. (7) al art. 24, „persoana  îndreptăţită  poate  ataca  în  justiţie  decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 zile de la data comunicării acesteia”.

Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) contravin principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, nici aceasta nu este fondată, întrucât dispoziţiile legale criticate stabilesc care sunt măsurile reparatorii prin echivalent la către are dreptul persoana îndreptăţită şi unde se adresează notificarea, nefiind vorba despre nici o discriminare între deţinător şi persoana îndreptăţită. Totodată, stabilirea valabilităţii titlului se face potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, iar decizia sau dispoziţia motivată a deţinătorului poate fi atacată la instanţa judecătorească, potrivit legii.

În legătură cu pretinsa contradicţie dintre prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 18 din aceeaşi lege, Guvernul consideră că problema invocată nu este de neconstituţionalitate, ci de aplicare a legii.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând următoarele: În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 18 lit. a) faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, critica nu poate fi primită, întrucât stabilirea modalităţii de restituire  în  anumite  situaţii  expres  prevăzute  de  lege constituie o problemă de legiferare ce cade în competenţa exclusivă a legiuitorului.

Referitor la susţinerea potrivit căreia textul de lege este „defectuos redactat”, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate.

De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie, şi anume Deciziile nr. 300/1997 şi nr. 43/2001.

În  ceea  ce  priveşte  neconstituţionalitatea  art.  24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001 faţă de art. 21 din Constituţie, apreciază că textele criticate nu împiedică persoana îndreptăţită să solicite instanţei de judecată ca, după expirarea termenului legal de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, să oblige persoana deţinătoare să emită decizia sau dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent. Mai mult, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile. Din redactarea acestui text rezultă că legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca persoana îndreptăţită să acţioneze în justiţie unitatea deţinătoare a imobilului preluat în mod abuziv de către stat, în cazul în care acesta nu respectă termenul legal de soluţionare a notificării.

Referitor la susţinerea autorilor excepţiei, în sensul că art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intră în coliziune cu prevederile  art.  18  lit.  a)  teza  finală,  arată  că  în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (de exemplu, prin Deciziile  nr. 1/1992,  nr.  27/1996,  nr.  45/1995  şi nr. 191/2003) s-a statuat că o asemenea susţinere nu poate fi primită, întrucât ar implica transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 58 din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,  precum  şi  dispoziţiile  Legii  nr.  47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 lit. a), art. 24 alin. (1) şi (7), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001), cu modificările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

− Art. 18 lit. a): „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: a) persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii;”

− Art. 24 alin. (1) şi (7): „(1) Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. […]

(7) Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.”

− Art. 27 alin. (1) şi (2): „(1) Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală  folosite  exclusiv  în  procesul  de  privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

(2) Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea − Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat), ministerul de resort, autoritatea administraţiei publice locale − în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia.”

− Art. 32 alin. (1): „Persoanele care aveau calitatea de asociat  al  persoanelor  juridice  naţionalizate  prin  Legea nr. 119/1948 sau prin alte acte normative au dreptul la măsuri reparatorii constând în acţiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacţionată pe piaţa de capital.”

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate  prevederile  art.  16  alin.  (1)  şi  art.  21  din Constituţia României, care, în urma revizuirii şi a republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, au următorul conţinut:

− Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

− Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei în sensul că modul în care s-a reglementat stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent împiedică accesul liber la justiţie, deoarece textul criticat nu cuprinde o asemenea restricţie. Toate măsurile  luate  de  autorităţile  şi  persoanele  juridice prevăzute în Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege pot fi atacate în justiţie de către persoanele interesate, pe baza dispoziţiilor pe care însăşi legea le prevede.

Referitor la dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001, autorii excepţiei susţin că alin. (1) este „ambiguu”, iar alin. (7) contravine prevederilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, întrucât nu prevăd sancţiuni împotriva deţinătorului imobilului care refuză să-l restituie persoanei îndreptăţite.

Critica privind împiedicarea accesului liber la justiţie nu poate fi primită, în condiţiile în care textul de lege vizat reglementează chiar posibilitatea persoanei îndreptăţite de a ataca în justiţie decizia prin care se refuză măsura reparatorie. De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind art. 24 alin. (1), deoarece interpretarea legii − deci şi rezolvarea eventualelor ambiguităţi − nu este de competenţa Curţii Constituţionale, această atribuţie revenind instanţelor judecătoreşti în exercitarea atribuţiilor de aplicare a legii.

Referitor  la  art.  27  alin.  (1)  şi  (2)  din  Legea nr. 10/2001, autorii excepţiei susţin că prin textul criticat se creează o inegalitate de tratament între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, întrucât se lasă la aprecierea deţinătorului imobilului dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât din textul criticat nu rezultă un asemenea privilegiu pentru deţinătorul imobilului. Persoana îndreptăţită are posibilitatea să obţină, în condiţiile legii, măsurile reparatorii pentru imobilele de care a fost deposedată fără titlu valabil, iar asupra valabilităţii titlului se pronunţă, de asemenea, în condiţiile legii, instanţa de judecată, iar nu deţinătorul imobilului. Nu se poate reţine aşadar încălcarea din  Constituţie  referitor  la  principiul  egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Cu privire la dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, autorii reclamă existenţa unor neconcordanţe între prevederile acestui text şi dispoziţiile cuprinse în art. 18 lit. a). Existenţa unor neconcordanţe între diferite texte legale sau ambiguităţi în formularea altora nu reprezintă aspecte care vizează neconstituţionalitatea acestor texte, care să se afle în competenţa Curţii Constituţionale, ci probleme ce intră în atribuţiile legiuitorului.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit. a), art. 24 alin. (1) şi (7), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Domnica-Viorica Luca, Rodica Mioara Petrescu Creţu şi Gabriel Dan Crecy în Dosarul nr. 2.767/2002 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 decembrie 2003.