Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/2004

M. Of. nr. 91 din 27 ianuarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 486

din 11 noiembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Iuliana Nedelcu − procuror

Mihai Paul Cotta − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, excepţie ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 634/2004 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a II-a penală. 

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se apreciază că prevederile criticate sunt conforme cu dispoziţiile art. 28 şi 49 din Constituţie, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit posibilitatea statelor de a aduce anumite restricţii în ceea ce priveşte secretul corespondenţei deţinuţilor. Totodată, consideră că nu este încălcat nici accesul la justiţie al condamnaţilor, întrucât măsurile luate de către administraţia penitenciarelor cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate sunt supuse controlului judecătoresc. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 634/2004, Tribunalul Bucureşti − Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, excepţie ridicată de Alexandru Rădulescu într-o cauză având ca obiect judecarea recursului formulat de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 28 din Constituţie, deoarece, în baza textului de lege criticat, corespondenţa deţinuţilor „se deschide ca şi anterior textului ordonanţei, cu excepţia corespondenţei cu avocatul şi organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului”. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, corespondenţa deţinuţilor este reţinută şi „orice persoană, cu puţin exerciţiu, poate citi prin «fotografiere» un text în timp foarte, foarte scurt”. 

În privinţa convorbirilor telefonice, se arată în continuarea motivării, „încălcarea Constituţiei se face prin ordine şi regulamente de ordine interioară”. De asemenea, autorul excepţiei susţine că în baza ordonanţei de urgenţă criticate „sistemul penitenciar poate viola şi comunicările instituţiilor statului, ale corpului diplomatic ori ale instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale ce nu au în titulatură, explicit, că sunt pentru apărarea drepturilor omului”. 

Tribunalul Bucureşti − Secţia a II-a penală, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că „dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 sunt conforme cu art. 28 din Constituţia României, prin raportare la dispoziţiile art. 49 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi. De asemenea, aceste prevederi sunt conforme şi cu art. 8 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. 

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că textul criticat este constituţional, întrucât acesta „trebuie raportat la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, care prevăd posibilitatea restrângerii prin lege, în cazuri bine determinate, a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi”. 

Astfel, arată în continuare Guvernul, „textul art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr 56/2003, care consacră regula secretului corespondenţei însoţită de situaţiile de excepţie în care operează o restrângere justificată a acestui drept, constituie expresia aplicării dispoziţiilor art. 28, coroborate cu cele ale art. 53 din Legea fundamentală”. 

Totodată, Guvernul consideră că „din motivarea excepţiei poate fi reţinut că obiecţia de neconstituţionalitate priveşte mai mult o problemă decurgând din implicaţiile practice ale normelor legale, din aplicarea legii în cazuri concrete, şi mai puţin legată de conformitatea textelor de lege cu prevederile Constituţiei”. 

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. 

În motivarea acestui punct de vedere se arată că deschiderea şi reţinerea corespondenţei persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate constituie o restrângere a exerciţiului dreptului consacrat de art. 28 din Constituţie, care este conformă cu art. 53 din Legea fundamentală. Astfel, se arată în continuare, „restrângerea exercitării secretului corespondenţei este reglementată prin lege şi este impusă de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale, fiind necesară într-o societate democratică. De asemenea, măsurile impuse prin art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi nu aduc atingere existenţei dreptului consacrat la art. 28 din Constituţie”. 

În opinia Avocatului Poporului, susţinerile autorului excepţiei că „prin modul concret de deschidere a corespondenţei deţinutului se aduce atingere secretului corespondenţei nu reprezintă critici de neconstituţionalitate, ci o problemă de aplicare a legii”. În acest sens sunt menţionate deciziile Curţii Constituţionale nr. 51 din 6 februarie 2003 şi nr. 170 din 6 mai 2003, prin care Curtea a stabilit că „nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, interpretarea legii fiind atributul suveran al instanţei de judecată în opera de înfăptuire a justiţiei”. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 27 iunie 2003, aprobată prin Legea nr. 403/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 10 octombrie 2003. 

Aceste dispoziţii au următorul conţinut:

„Dreptul la corespondenţă

Art. 7. − (1) Dreptul la corespondenţă al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat. 

(2) Forma şi conţinutul corespondenţei nu pot fi modificate decât de persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate. 

(3) Corespondenţa are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă sau reţinută decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. 

(4) În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă, corespondenţa poate fi deschisă, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate. 

(5) Corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate este înştiinţată în scris, de îndată, cu privire la luarea acestor măsuri, iar corespondenţa reţinută se clasează într-un dosar special, care se păstrează de administraţia penitenciarului. 

(6) Deschiderea şi reţinerea corespondenţei, potrivit dispoziţiilor alin. (5), se pot face numai pe baza dispoziţiei emise în scris şi motivat, de către directorul penitenciarului. 

(7) Dispoziţiile alin. (4) şi (5) nu se aplică în cazul corespondenţei cu apărătorul sau cu organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele legale criticate contravin dispoziţiilor art. 28 din Constituţie privind secretul corespondenţei. 

Textul constituţional are următorul cuprins:

− Art. 28: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

Analizând prevederile criticate, Curtea reţine că în cauză sunt relevante şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, text invocat în opinia instanţei de judecată şi în punctele de vedere exprimate de Guvern şi de Avocatul Poporului. 

Acest text constituţional are următorul cuprins:

− Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. 

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Întrucât în cauză este invocat un drept fundamental, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, cu referire la art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România (ultimul text menţionat şi în opinia instanţei judecătoreşti), texte care au următorul cuprins:

− Art. 20 din Constituţie: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. 

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.”;

− Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, criticat ca fiind neconstituţional, vizează o sferă aparte de persoane, şi anume persoane aflate în executarea pedepselor privative de libertate, reglementând condiţiile care garantează confidenţialitatea corespondenţei deţinuţilor. Alin. (4)−(7) ale art. 7 din ordonanţa de urgenţă instituie, având în vedere specificitatea obiectului reglementării, anumite limite şi condiţii privind secretul corespondenţei persoanelor aflate în executarea pedepselor. Examinând aspectele ce constituie restrângeri ale exercitării acestui drept de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu încalcă principiul constituţional al secretului corespondenţei şi nici prevederile art. 53 din Constituţie. Astfel, alin. (4) al art. 7 din ordonanţa de urgenţă prevede posibilitatea deschiderii corespondenţei, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate, numai în scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă. Această prevedere, fără a avea semnificaţia unei încălcări a secretului corespondenţei, corespunde cerinţelor constituţionale prevăzute la alin. (1) al art. 53, potrivit cărora exercitarea dreptului poate fi restrânsă dacă se impune pentru apărarea ordinii şi a sănătăţii publice, cu respectarea alin. (2) al aceluiaşi articol, întrucât măsura nu aduce atingere însuşi dreptului (corespondenţa poate fi deschisă fără a fi citită, numai în prezenţa condamnatului). De asemenea, şi dispoziţia cuprinsă în alin. (5) al art. 7 din ordonanţa de urgenţă, potrivit căreia corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, este conformă dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, scopul prevederilor legale fiind acela al desfăşurării în bune condiţii a instrucţiei penale şi al apărării ordinii publice. 

Totodată, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că dispoziţiile criticate sunt conforme cu prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, de principiu, că „un anumit control al corespondenţei deţinuţilor se recomandă şi nu se opune Convenţiei”, amintind că „statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a recurge la restricţii, dar decizia finală asupra compatibilităţii acestora cu Convenţia aparţine Curţii; amestecul trebuie să corespundă unei «nevoi sociale imperioase» şi să fie «proporţional cu scopul legitim urmărit»; clauze din Convenţie, care se referă la excepţii de la un drept garantat, cer o interpretare restrictivă”. (Cazul Silver şi alţii contra Regatului Unit, 1983). 

În consecinţă, Curtea reţine că sunt respectate dispoziţiile art. 20 din Constituţie întrucât principiul constituţional al secretului corespondenţei a fost aplicat în concordanţă cu art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 

Cu privire la corespondenţa cu avocaţii a persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „nu vede nici un motiv de a face deosebiri între diferitele categorii de corespondenţă cu avocaţii: indiferent care ar fi scopul final, ele se poartă pe subiecte de natură confidenţială şi privată şi se bucură, în principiu, de un statut privilegiat în virtutea art. 8. Din aceasta rezultă că autorităţile penitenciare pot deschide scrisoarea unui avocat către un deţinut, dacă au motive plauzibile să creadă că acolo există un element ilicit nerelevabil prin mijloace normale de detecţie. Totuşi, ele nu trebuie decât să le deschidă, fără a le citi. Este cazul să dea garanţii corespunzătoare pentru a împiedica citirea, spre exemplu, prin deschiderea plicului în prezenţa deţinutului. Cât priveşte citirea corespondenţei unui deţinut destinată unui avocat sau provenind de la acesta, ea nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile pot crede într-un abuz de privilegiu, şi anume că prin conţinutul scrisorii se ameninţă securitatea instituţiei sau a altora sau îmbracă un caracter de delict într-o altă manieră”. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „Dreptul la respect pentru corespondenţă capătă o importanţă specială, într-un cadru carceral, unde un consilier juridic poate avea dificultăţi mai mari în a face vizite clientului său din cauza − cum este în acest caz − a distanţei faţă de instituţie. În sfârşit, nu s-ar putea atinge obiectivul urmărit, confidenţialitatea relaţiilor cu avocatul, dacă acest mod de comunicare ar face obiectul unui control automat”. (Cazul Campbell contra Regatului Unit, 1992). 

Curtea reţine, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, măsurile luate de administraţia penitenciarelor cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate sunt supuse controlului judecătoresc, exercitat de judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. 

Susţinerile autorului excepţiei că prevederile criticate nu sunt respectate de către administraţia penitenciarelor nu pot fi analizate de către instanţa de contencios constituţional, ci numai de către instanţa de judecată competentă, reprezentând o problemă privind interpretarea şi aplicarea legii. 

Potrivit considerentelor expuse, în temeiul art. 146 lit. d.) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, excepţie ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 634/2004 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a II-a penală. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2004.