Decizia Curţii Constituţionale nr. 477/2004

M. Of. nr. 54 din 17 ianuarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 477

din 9 noiembrie 2004

asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Aurelia Popa − procuror

Benke Károly − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, excepţie ridicată de Grigore Remi Cristian în Dosarul nr. 5.276/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că prevederile criticate au fost abrogate prin art. 298 alin. (1) pct. 27 din Codul fiscal, însă soluţia legislativă iniţială a fost preluată de dispoziţiile art. 252 alin. (1) din acelaşi act normativ. Se arată că sistemul diferenţiat de instituire a taxelor şi impozitelor nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât impunerea principiului progresivităţii în această materie este în conformitate cu textul constituţional al art. 56 alin. (2). Se mai apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin nici textului constituţional al art. 44, nepunându-se problema unui transfer de proprietate, ci doar a aplicării principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 5.276/CA/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, excepţie ridicată de Grigore Remi Cristian într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni privind anularea unor acte administrative.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), precum şi celor ale art. 41 alin. (1) şi (2), devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 44 alin. (1) şi (2).

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că „nu este posibil ca o lege să instituie un sistem diferenţiat în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri în funcţie de numărul de proprietăţi deţinute de o persoană”, întrucât contravine principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei, „cotele de impozit ar trebui să fie aceleaşi indiferent de numărul proprietăţilor” deţinute. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prin dispoziţiile legale criticate se produce o dublă discriminare: „pe de o parte între persoanele fizice care, în funcţie de numărul clădirilor deţinute, datorează cote diferenţiate de impozit, iar pe de altă parte între persoanele fizice şi stat, pentru clădirile proprietate privată a acestuia”, clădiri pentru care acesta este scutit de impozite.

De asemenea, se susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 16 [în realitate art. 14] privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi celor ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la această convenţie. Totodată se precizează că „în acest caz devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform cărora «dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale»“.

Tribunalul Bucureşti − Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este întemeiată. Instanţa arată că, în considerarea principiilor constituţionale privind „egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii private [...], actul normativ aflat în discuţie instituie un sistem diferenţiat de impozitare a clădirilor, în funcţie de numărul de proprietăţi deţinute de o persoană”, ceea ce este „discriminatoriu şi neconstituţional”. De asemenea, se apreciză că dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 contravin şi principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, instituit de art. 53 alin. (2) din Constituţie [devenit, după republicarea acesteia, art. 56 alin. (2)].

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) dn Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.

Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că, „deşi Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile art. 5 alin. (2) contestat au fost preluate în art. 252 alin. (1)”. Se susţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, „principiul egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări [...], nu presupune uniformitate, fiind admisă aplicarea unui tratament juridic diferit în cazul unor situaţii juridice diferite, dacă acesta se justifică în mod raţional şi obiectiv”, iar în cazul dedus judecăţii, temeiul tratamentului juridic diferit îl constituie deţinerea în proprietate a două sau mai multe clădiri.

Potrivit punctului de vedere prezentat, se consideră că „majorarea impozitului pe clădiri este indisolubil legată de calitatea de proprietar a două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă care nu sunt închiriate unei alte persoane”, ceea ce nu este de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 44 şi nici pe cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Se precizează, în punctul de vedere prezentat, că Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 „a fost abrogată prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dar dispoziţiile art. 5 alin. (2), ce se pretind a fi neconstituţionale, au fost reluate aproape identic în Codul fiscal, în art. 252 alin. (1)”. Guvernul consideră că prevederile criticate nu contravin textului constituţional al art. 16 alin. (1), întrucât „principiul egalităţii în drepturi [...] nu înseamnă uniformitate; tratamentul juridic instituit este diferit, după cum situaţiile în care se află contribuabilii sunt diferite, situaţii determinate de numărul clădirilor pe care le deţin ca proprietari”. Astfel, impozitul majorat în funcţie de numărul clădirilor deţinute în proprietate este proporţional, fiind în concordanţă şi cu prevederile constituţionale ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

Se mai apreciază că raţiunea scutirii statului de la plata impozitului pe clădiri constă în „simplificarea unor operaţiuni financiare şi are în vedere faptul că veniturile bugetelor locale, la care se varsă această categorie de impozite, se constituie şi din «sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat» şi «subvenţii primite de la bugetul de stat»“, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale.

Guvernul consideră că textul criticat nu contravine nici art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât „stabilirea unor sarcini fiscale, chiar dacă acestea sunt diferenţiate, în funcţie de anumite criterii stabilite de lege, nu poate conduce la ideea că, astfel, proprietatea privată nu mai este garantată, cetăţenii fiind obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice [art. 56 alin. (1) din Constituţie]”.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul acesteia, îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 522/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 14 august 2002), republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost abrogată prin art. 298 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, însă soluţia legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 a fost preluată, aproape identic, de dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În concordanţă cu jurisprudenţa sa, Curtea va examina constituţionalitatea textului art. 252 alin. (1) din Codul fiscal, acesta având următorul cuprins:

− Art. 252 alin. (1): „Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.”

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea acesteia sunt art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) şi (2), devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 44 alin. (1) şi (2). În realitate, din motivarea excepţiei rezultă că, în legătură cu art. 44 alin. (2) din Constituţie, se susţine încălcarea tezei întâi a acestuia. Aceste texte constituţionale au următorul cuprins:

− Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

− Art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine că, în esenţă, critica de neconstituţionalitate constă în susţinerea că prin instituirea unui impozit majorat în sarcina persoanelor fizice care deţin în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă se încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1), precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi privind dreptul de proprietate privată.

Curtea constată că în cauză nu există nici un fel de discriminare faţă de contribuabilii proprietari ai mai multor clădiri, în raport cu cei care deţin o singură clădire. La baza textului criticat există o raţiune suficientă pentru instituirea unui regim juridic diferit, respectiv a impozitului progresiv, în raport cu numărul de clădiri deţinute în proprietate, având în vedere că dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie prevăd că „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Formula „aşezarea justă a sarcinilor fiscale” presupune, pe de o parte, să se ţină seama de situaţia materială a contribuabililor, iar pe de altă parte, de posibilitatea crescută a celor care deţin mai multe proprietăţi de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice.

În ceea ce priveşte pretinsa inegalitate existentă în materie de impunere între stat şi ceilalţi contribuabili care deţin în proprietate mai multe clădiri, Curtea reţine că dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora nu se datorează impozit pe clădiri pentru unele clădiri aparţinând statului, se justifică, pe de o parte, prin natura şi destinaţia acestor clădiri menite să servească interesul general, iar pe de altă parte, prin necesitatea simplificării unor operaţii financiare, având în vedere că instituţiile statului sunt finanţate de la buget, iar statul contribuie la veniturile şi cheltuielile bugetelor locale prin sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi subvenţii de la bugetul de stat, aşa cum prevede art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că egalitate nu înseamnă uniformitate, astfel că este posibilă instituirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii deosebite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv.

De asemenea, Curtea constată că nu este întemeiată nici susţinerea conform căreia prin instituirea impozitului progresiv pe clădiri în funcţie de numărul acestora s-ar încălca dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Constituţie. În cauză nu operează un transfer al dreptului de proprietate, ci se pune problema aplicării concrete, prin lege, a dispoziţiilor art. 56 din Constituţie. În consecinţă, sub acest aspect, Curtea reţine că nu sunt încălcate nici dispoziţiile cuprinse în documentele internaţionale privind protecţia dreptului de proprietate privată, invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ã

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Grigore Remi Cristian în Dosarul nr. 5.276/CA/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2004.