Decizia Curţii Constituţionale nr. 455/2004

M. Of. nr. 1187 din 13 decembrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 455

din 28 octombrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Iuliana Nedelcu − procuror

Afrodita Laura Tutunaru − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, excepţie ridicată de Elena Luminiţa Afrăsinei în Dosarul nr. 132/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar, partea Constantin Crăsnaru a depus o cerere, prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, motivată de faptul că, de la termenul anterior, respectiv 12 octombrie 2004, şi până la data prezentului termen s-a scurs o perioadă de timp insuficientă pentru pregătirea apărării.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate de parte, deoarece, potrivit art. 156 din Codul de procedură civilă, Curtea a mai acordat un termen de judecată pentru pregătirea apărării în data de 12 octombrie 2004.

Curtea respinge cererea formulată şi acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Referitor la dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, arată că, prin deciziile nr. 77/2003 şi nr. 136/1999, Curtea a constatat că aceste prevederi de lege sunt constituţionale şi, până în prezent, nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, arată că acestea au fost abrogate în mod expres prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, iar soluţia legislativă anterioară a fost preluată în noul act normativ de dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza a doua. Şi în această materie soluţia şi considerentele Deciziei nr. 4/2004 îşi menţin valabilitatea.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 132/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Excepţia a fost ridicată de Elena Luminiţa Afrăsinei, recurentă în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei sentinţe penale prin care inculpata a fost condamnată în baza art. 248 şi 246 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitoare la dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei susţine că, prin excluderea de la calea de atac a apelului a sentinţelor pronunţate de către curţile de apel, are loc o limitare a dreptului inculpatului de a exercita numai calea de atac a recursului. Astfel, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. De asemenea, este încălcat şi art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că această restrângere a sferei persoanelor care pot folosi calea de atac a apelului, după anumite criterii (în speţă, după calitatea persoanei), este discriminatorie şi nu se justifică într-o societate democratică.

Referitor la dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care dispun cu privire la necesitatea obţinerii avizului ministrului justiţiei pentru declanşarea procedurii privind cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a magistraţilor, autoarea excepţiei consideră că acestea nu sunt în concordanţă cu statutul judecătorilor, consacrat de art. 125 din Constituţie, întrucât ministrul justiţiei − ca membru al guvernului, deci al puterii executive − poate exercita o anumită influenţă asupra autorităţii judecătoreşti. Astfel, este afectat şi principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, reglementat prin normele constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4). Apreciază, în continuare, că implicarea unui exponent al autorităţii executive în raporturile privind puterea judecătorească „nu poate fi o protecţie juridică pentru judecători”, iar singura autoritate publică în măsură să medieze aceste raporturi, conform art. 125 alin. (2) şi al art. 133 din Constituţie, este Consiliul Superior al Magistraturii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată, cu următoarea motivare:

Dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală sunt în deplină concordanţă cu dreptul constituţional al legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată, inclusiv căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Mai mult, dispoziţiile criticate respectă şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în art. 2 al Protocolului nr. 7 adiţional la convenţie, prevede dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, se consideră că acestea, prin conţinutul lor, reprezintă tocmai consacrarea principiilor constituţionale cuprinse în art. 124 şi 125, precum şi garanţia legală a respectării acestora, astfel realizându-se independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile normelor constituţionale invocate în motivarea excepţiei. Instituirea prin lege a unor reguli speciale de procedură sau a unor condiţii de exercitare a unor drepturi procedurale, în considerarea unor situaţii deosebite, este în deplină conformitate cu dreptul exclusiv al legiuitorului de a reglementa cu privire la desfăşurarea procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, fără a se nesocoti, în vreun fel, dreptul părţilor la un proces echitabil, principiul liberului acces la justiţie sau dreptul constituţional al persoanei de a folosi căile legale de atac. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că independenţa justiţiei, invocată de autoarea excepţiei în argumentarea sa, presupune un statut special conferit magistraţilor, precum şi măsuri speciale de protecţie, şi se realizează, printre altele, prin instituirea inamovibilităţii judecătorilor, aşa cum prevăd normele constituţionale indicate de acesta. Ministrul justiţiei joacă un rol foarte important în selecţionarea, pregătirea şi verificarea cunoştinţelor magistraţilor, fiind totodată răspunzător de modul în care se înfăptuieşte justiţia. Dreptul său de aviz − asupra căruia îşi asumă responsabilitatea personală − presupune, în speţă, doar o posibilitate suplimentară de a cunoaşte modul în care magistraţii îşi îndeplinesc atribuţiile, şi nu o imixtiune a puterii executive în activitatea judiciară a acestora, astfel că sunt respectate normele constituţionale invocate.

Guvernul României apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, cu următoarea motivare:

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, Guvernul arată că legiuitorul, în deplin acord cu normele constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 129, poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Textul atacat nu restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi şi nici dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se poate susţine că excluderea posibilităţii atacării cu apel a anumitor hotărâri judecătoreşti este de natură să aducă atingere în vreun fel componentelor dreptului la un proces echitabil.

În sfârşit, Guvernul mai arată că textul de lege criticat este în deplină concordanţă şi cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, care reglementează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, Guvernul apreciază că este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine că avizul ministrului justiţiei pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a magistraţilor reprezintă o ingerinţă în activitatea de realizare a actului de justiţie, ci constituie tocmai o măsură de protecţie legală a magistratului împotriva abuzurilor. De altfel, potrivit art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, acţiunea penală este condiţionată de autorizarea sau de sesizarea organului competent ori de o altă condiţie prevăzută de lege. Prin urmare, avizul despre care se face vorbire în textul contestat reprezintă o condiţie prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi, deopotrivă, o măsură favorabilă magistratului şi un filtru necesar pentru protejarea statutului acestuia.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece nu încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil şi nici dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Nu se poate susţine nici faptul că se aduce atingere principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Norma de procedură nu împiedică părţile să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii.

Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, Avocatul Poporului consideră că aceasta este întemeiată, întrucât, după revizuirea Constituţiei, dispoziţiile legale atacate nu mai sunt în concordanţă cu spiritul noii Legi fundamentale. În acest context, se constată necesitatea modificării şi completării actualelor reglementări legale care privesc organizarea judecătorească, stabilindu-se limitele până la care se pot întinde atribuţiile ministrului justiţiei, ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestor dispoziţii şi pentru a se evita crearea unui vid legislativ, Avocatul Poporului consideră că se impune aplicarea directă a prevederilor art. 133 şi 134 din Constituţie.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut:

Art. 361 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală:

„(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: […]

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

Art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992:

„Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei.”

Ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională, art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a fost abrogat expres prin art. 107 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004.

Prevederea din textul de lege criticat a fost însă preluată prin dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza a doua din legea mai sus amintită, potrivit cărora: „Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Până la constituirea noului Consiliu Superior al Magistraturii, încuviinţarea se acordă de către ministrul justiţiei.”

Aşa fiind, prin prezenta decizie Curtea se va pronunţa cu privire la constituţionalitatea acestui din urmă text de lege, care are aplicabilitate temporară, până la data de 29 decembrie 2004, când îşi va începe activitatea noul Consiliu Superior al Magistraturii, în temeiul art. 65 şi 72 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2), referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 129, referitoare la „Folosirea căilor de atac”, precum şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 sunt, în opinia autorului, contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), referitoare la separaţia puterilor în stat, ale art. 125 alin. (2), referitoare la competenţa Consiliului Superior al Magistraturii de a sancţiona judecătorii, şi ale art. 133, referitoare la „Rolul şi structura” Consiliului Superior al Magistraturii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

I. În legătură cu critica având ca obiect prevederile art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea constată că nici unul dintre principiile constituţionale invocate − dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei pentru toţi, accesul părţilor la căile de atac − nu implică reglementarea uniformă, pentru toate cazurile şi pentru toţi participanţii la proces, a căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti. În acest sens, este de observat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, procedura de judecată este prevăzută de lege, iar exercitarea căilor de atac se realizează, de asemenea, conform art. 129 „în condiţiile legii”.

În conţinutul său, dispoziţia legală atacată se justifică, pe de o parte, prin faptul că instanţa de judecată care pronunţă o hotărâre pe fond − curtea de apel − are o poziţie înaltă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, existând prin aceasta garanţia unei judecăţi temeinice, efectuată de judecători având o bogată experienţă profesională, iar pe de altă parte, potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată de aceste instanţe poate fi atacată cu recurs şi examinată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod, ci „sub toate aspectele”. De altfel, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală prin deciziile nr. 77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003, şi nr. 267 din 22 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 8 iulie 2004. Prin aceste decizii, pentru argumentele expuse, Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate ridicate ca neîntemeiate.

II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004, Curtea constată că Legea fundamentală consacră principiul independenţei judecătorilor şi pe cel al imparţialităţii procurorilor în exercitarea atribuţiilor lor.

Garantarea respectării acestor principii este asigurată prin instituirea inamovibilităţii judecătorilor, prin măsurile de protecţie a magistraţilor, prevăzute de titlul III din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, precum şi prin dispoziţiile speciale ale art. 28¹ pct. 1 lit. b), ale art. 29 pct. 1 lit. f) şi art. 209 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală. Prin urmare, aceste reglementări îl protejează pe magistrat prin faptul că el nu va fi cercetat de organele poliţiei sau de alte organe de cercetare penală, care, prin apartenenţa lor la puterea executivă, ar putea fi direcţionate politic. De asemenea, magistratul nu va putea fi chemat în judecată penală prin acţiune directă introdusă la instanţa de judecată, fiind ferit în felul acesta de eventualele acţiuni şicanatoare venite din partea unor persoane răuvoitoare.

Independenţa justiţiei implică deci un statut special, adecvat al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente, care le-ar putea afecta credibilitatea.

În acest context, dispoziţiile tranzitorii ale art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, care condiţionează reţinerea, arestarea sau percheziţionarea acestora de avizul ministrului justiţiei, instituie o măsură raţională de protecţie a magistratului, care reprezintă o garanţie legală a consolidării principiilor constituţionale enunţate anterior, privitoare la independenţa judecătorilor şi la imparţialitatea procurorilor.

Curtea reţine că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia avizul ministrului justiţiei reprezintă o ingerinţă în activitatea de realizare a actului de justiţie, deoarece acesta răspunde de activitatea judecătorilor şi de modul în care se înfăptuieşte justiţia. Conform legii, ministrul justiţiei are un rol foarte important în selecţionarea, pregătirea şi verificarea cunoştinţelor viitorilor magistraţi şi în vederea admiterii acestora în magistratură. Fără să intervină în activitatea judiciară a magistraţilor, care sunt independenţi şi inamovibili, ministrul justiţiei poate şi trebuie să cunoască modul în care aceştia îşi îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el să fie indiferent sau să ignore cazurile în care magistraţii au săvârşit ori sunt suspectaţi că au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Este evident că orice caz în care un magistrat se dovedeşte că a încălcat legea penală aruncă o umbră asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea, singurul chemat să avizeze urmărirea penală a unui magistrat este ministrul justiţiei, iar acest drept de aviz implică angajarea răspunderii sale personale, persoana interesată având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat pe care îl consideră vinovat sau, dimpotrivă, nevinovat de săvârşirea unei fapte penale.

Şi în legătură cu constituţionalitatea avizului dat de ministrul justiţiei cu privire la reţinerea, arestarea şi percheziţionarea magistraţilor, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin deciziile nr. 275 din 24 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 3 martie 2003, şi nr. 4 din 13 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 4 februarie 2004.

Deoarece nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi argumentele care au fundamentat deciziile mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, excepţie ridicată de Elena Luminiţa Afrăsinei în Dosarul nr. 132/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 octombrie 2004.