Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2003

M. Of. nr. 51 din 21 ianuarie 200

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 453

din 2 decembrie 2003

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, excepţie ridicată de Silviu Sîngeorzan în Dosarul nr. 858/2003 al Judecătoriei Bistriţa.

La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin avocat, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Avocatul autorului excepţiei susţine neconstituţionalitatea textului de lege criticat, întrucât acesta creează o discriminare nejustificată între tatăl copilului născut din căsătorie şi tatăl copilului născut în afara căsătoriei, primul putând introduce acţiunea în tăgăduirea paternităţii în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului, iar cel de-al doilea beneficiind de imprescriptibilitatea acestei acţiuni.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că nereglementarea în mod expres a termenului de prescripţie a acţiunii în tăgăduirea paternităţii în cazul în care este introdusă de mamă sau de copil nu conduce la concluzia că aceasta este imprescriptibilă, nerezultând deci un regim discriminatoriu pentru tatăl copilului care, potrivit textului de lege, nu poate exercita acţiunea în tăgăduirea paternităţii decât în termen de 6 luni de la data când a cunoscut naşterea copilului.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 19 mai 2003, pronunţată în Dosarul nr. 858/2003, Judecătoria Bistriţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, excepţie ridicată de Silviu Sîngeorzan.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul apreciază că art. 55 alin. 1 din Codul familiei încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează o inegalitate între tatăl copilului şi celelalte categorii de persoane care pot exercita acţiunea în tăgada paternităţii.

Se arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349/2001 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, înlăturându-se inegalitatea în ce priveşte persoanele care pot exercita acţiunea în tăgada paternităţii, dar s-a creat o inegalitate cu privire la termenul în care poate fi promovată aceasta. Astfel, pentru mamă şi pentru copil acţiunea este imprescriptibilă, în timp ce pentru tată termenul este de 6 luni de la data la care acesta a luat cunoştinţă de naşterea copilului, conform art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

Pe de altă parte, se arată că textul de lege criticat creează un regim discriminatoriu între tatăl copilului născut în timpul căsătoriei şi tatăl copilului din afara căsătoriei, deoarece primul are la dispoziţie acţiunea în tăgada paternităţii prescriptibilă în termen de 6 luni, în timp ce tatăl copilului din afara căsătoriei poate promova acţiune în contestarea recunoaşterii paternităţii, care este imprescriptibilă. Finalitatea celor două acţiuni fiind identică, regimul juridic diferenţiat nu se justifică.

Judecătoria Bistriţa apreciază că în cazul copilului născut în timpul căsătoriei operează prezumţia de paternitate în favoarea soţului mamei, în timp ce în cazul copilului născut în afara căsătoriei stabilirea paternităţii este lăsată la libera apreciere a celui care face recunoaşterea. Instituirea unui termen mai scurt pentru promovarea acţiunii în tăgada paternităţii vine în sprijinul intereselor copilului, astfel încât paternitatea acestuia să nu fie lăsată mult timp în incertitudine. Pe de altă parte, imprescriptibilitatea acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate vine tot în sprijinul intereselor copilului, pentru ca acesta să fie apărat împotriva unor recunoaşteri nereale, făcute din eroare sau din anumite interese.

Se apreciază, în acelaşi timp, că prin admiterea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 54 alin. 2 din Codul familiei nu s-a creat o inegalitate între titularii dreptului la acţiune, neprevăzându-se că pentru mamă sau copil acţiunea ar fi imprescriptibilă. Termenul de 6 luni a rămas acelaşi, discutabil rămânând numai momentul de la care acesta începe să curgă.

În concluzie, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi solicită respingerea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Guvernul consideră că, în lipsa unei prevederi exprese care să vină în întâmpinarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349/2001, sunt posibile două soluţii. Astfel, fie se consideră aplicabilă regula generală a imprescriptibilităţii acţiunii nepatrimoniale, fie se aplică şi în cazul acţiunii exercitate de copil sau de mama acestuia termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut în art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

Pentru a nu contraveni principiului constituţional al egalităţii în drepturi a persoanelor aflate în situaţii juridice similare, trebuie acceptat ca şi în cazul acţiunii promovate de mamă şi de copil termenul de prescripţie să fie tot de 6 luni. Revine judecătorului rolul ca până la intervenţia legiuitorului, în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, să aplice regula generală înscrisă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”.

Avocatul Poporului consideră că instituirea unui termen scurt pentru introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii vine în sprijinul interesului copilului, pentru a nu se menţine multă vreme incertitudinea asupra paternităţii acestuia.

Faptul că, prin Decizia nr. 349/2001, Curtea Constituţională a constatat că „dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii” nu conduce, implicit, la concluzia că acţiunea pornită de mamă sau de copil ar fi imprescriptibilă. Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei.

În ce priveşte „regimul discriminatoriu între tatăl copilului născut în timpul căsătoriei şi tatăl copilului născut în afara căsătoriei”, invocat de autorul excepţiei, ne aflăm în prezenţa a două instituţii de drept cu regimuri juridice diferite. Pentru prima categorie se aplică instituţia prezumţiei de paternitate, iar pentru a doua categorie au fost reglementate două modalităţi de stabilire a filiaţiei: recunoaşterea voluntară de paternitate sau hotărârea judecătorească. În acest fel s-a urmărit crearea unui regim juridic de egalitate în drepturi între copilul născut în afara căsătoriei şi copilul născut în timpul căsătoriei.

În acelaşi timp, există diferenţe de reglementare juridică între instituţia tăgăduirii paternităţii şi instituţia contestării recunoaşterii de paternitate, aceasta din urmă venind în sprijinul intereselor copilului, în scopul evitării unor recunoaşteri nereale.

În consecinţă, legiuitorul a instituit un termen de prescripţie de 6 luni pentru introducerea acţiunii de tăgăduire a paternităţii, în timp ce acţiunea în contestare a recunoaşterii de paternitate este imprescriptibilă, fapt ce nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor. De altfel, Curtea Constituţională a decis, în mod constant, că acest principiu nu înseamnă uniformitate, aşa încât, în situaţii diferite, tratamentul juridic este diferenţiat.

În consecinţă, Avocatul Poporului opinează în sensul că prevederile art. 55 alin. 1 din Codul familiei sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1) ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 55 alin. 1 din Codul familiei, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările ulterioare. Textul legal criticat are următorul conţinut:

− Art. 55 alin. 1: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care au următorul conţinut: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

În motivarea excepţiei se susţine că textul de lege criticat este discriminatoriu, deoarece instituie un termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii numai în ce îl priveşte pe tatăl copilului, iar nu şi pentru mama copilului şi pentru copil, pentru care acţiunea în tăgăduirea paternităţii este imprescriptibilă. În aceeaşi ordine de idei, autorul excepţiei consideră că, exercitând acţiunea în tăgăduirea paternităţii, tatăl copilului născut în timpul căsătoriei se află într-o situaţie defavorabilă şi în raport cu tatăl copilului născut în afara căsătoriei, care, după ce a recunoscut copilul în condiţiile prevăzute de art. 57 alin. 1 din Codul familiei, are, potrivit art. 58 alin. 1 din acelaşi cod, posibilitatea să conteste recunoaşterea de paternitate, printr-o acţiune imprescriptibilă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că din textul de lege criticat nu rezultă un regim discriminatoriu, între copilul născut în timpul căsătoriei, mama copilului şi tatăl acestuia, în privinţa termenului de exercitare a acţiunii în tăgăduirea paternităţii.

Textul de lege reglementează termenul în care tatăl copilului născut în timpul căsătoriei poate să introducă acţiune în tăgăduirea paternităţii, fără să cuprindă nici o precizare cu privire la termenul în care această acţiune ar putea fi introdusă de mama copilului sau de copilul născut în timpul căsătoriei, ceea ce se explică prin modul în care legiuitorul a conceput regimul filiaţiei faţă de tată.

Astfel, prin art. 53 alin. 1 din Codul familiei s-a instituit o prezumţie legală în sensul că paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei aparţine soţului mamei, cu consecinţa prevăzută în art. 54 alin. 2 din acelaşi cod că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ.

Prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002) Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

Regimul juridic al filiaţiei faţă de tată, rezultat ca efect al amintitei decizii a Curţii, şi anume recunoaşterea dreptului mamei şi a copilului născut în timpul căsătoriei de a introduce acţiune în tăgăduirea paternităţii, nu a suferit însă nici o modificare în privinţa prescriptibilităţii acţiunii intentate de tatăl copilului şi nici nu a fost completat cu dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea poate fi exercitată de mamă sau de copil. Astfel, în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

Curtea nu poate primi nici susţinerea autorului excepţiei privind tratamentul discriminator aplicat titularului acţiunii în tăgăduirea paternităţii în raport cu titularul acţiunii în contestarea recunoaşterii de paternitate − în primul caz termenul de introducere al acţiunii fiind limitat, în cel de al doilea caz acţiunea fiind imprescriptibilă − dat fiind că cele două situaţii juridice invocate nu sunt identice şi nici similare, astfel că reglementarea lor diferită nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, excepţie ridicată de Silviu Sîngeorzan în Dosarul nr. 858/2003 al Judecătoriei Bistriţa.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 decembrie 2003.

 

 

OPINIE SEPARATĂ l

a Decizia nr. 453 din 2 decembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei

 

Contrar punctului de vedere al majorităţii membrilor Curţii, considerăm că art. 55 alin. 1 din Codul familiei contravine pre vederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În condiţiile în care, potrivit art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, singurul îndreptăţit la acţiune în contestarea paternităţii era numai tatăl prezumtiv, respectiv soţul mamei din căsătoria pe parcursul căreia a fost conceput sau s-a născut copilul a cărui paternitate constituia obiect de dispută, evident, problema instituirii unui termen de prescripţie pentru valorificarea dreptului în cauză, cu finalitatea limitării în timp a stării de incertitudine în această materie, nu se punea decât exclusiv în ceea ce-l priveşte. Aşa se explică de ce art. 55 alin. 1 din Codul familiei reglementează numai termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al cărui titular este tatăl.

Prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 240 din 10 aprilie 2002, calitatea de titular al unei asemenea acţiuni a fost recunoscută şi mamei şi copilului, ceea ce impunea completarea reglementării cu dispoziţii similare celei cuprinse în art. 55 alin. 1 cu privire la dreptul la acţiune al tatălui, referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi în ceea ce-i priveşte. Neavând calitatea de legiuitor pozitiv, Curtea nu a putut-o face şi, datorită pasivităţii legiuitorului, care nu a inter venit în sensul arătat, necorelarea reglementărilor în cauză s-a perpetuat în timp.

În acest context, art. 55 alin. 1 din Codul familiei a devenit neconstituţional, întrucât prevede un termen de prescripţie doar în ceea ce priveşte dreptul la acţiune al tatălui, fără să pre vadă nimic cu privire la dreptul la aceeaşi acţiune când titular este mama sau copilul. Or, în absenţa unor prevederi în acest sens, urmează a-şi găsi aplicare dreptul comun potrivit căruia dreptul la acţiune având un obiect nepatrimonial este imprescriptibil, ceea ce impune concluzia ca, de lege lata, mama şi copilul pot introduce oricând acţiune în contestarea filiaţiei faţă de tată, în vreme ce acesta nu o poate face decât în termen de 6 luni de la data când a cunoscut naşterea copilului, potrivit excepţiei instituite prin articolul mai sus menţionat.

Aşa fiind, contrar celor reţinute în decizie şi anume ca, „[...] în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a legii”, Curtea avea posibilitatea şi era ţinută să exercite controlul de constituţionalitate asupra textului legal, prilej cu care urma să reţină că acesta contravine principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. Refuzând să o facă şi întrucât, în materia drepturilor personale nepatrimoniale, imprescriptibilitatea este regula, iar prescripţia constituie excepţia, cazurile de excepţie fiind expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare, reglementarea prescripţiei doar în ceea ce priveşte dreptul la acţiune al tatălui nu permite aplicarea acesteia, prin analogie, şi privitor la dreptul la acţiune al mamei şi copilului. Aşa fiind, instanţele de judecată sunt ţinute, de lege lata, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea corectă a legii, să supună unui tratament juridic discriminator, în materie de prescripţie, pe titularii dreptului material la acţiune în contestarea paternităţii, consecinţă nedorită, dar inevitabilă, a menţinerii în vigoare a unei reglementări neconstituţionale.

Pentru raţiunile expuse înţelegem să formulăm prezenta opinie separată.