Decizia Curţii Constituţionale nr. 450/2003

M. Of. nr. 107 din 4 februarie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 450

din 25 noiembrie 2003

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945− 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Atlas” − S.A. Craiova în Dosarul nr. 9.095/CIV/2002 al Tribunalului Dolj − Secţia civilă.

La apelul nominal este prezent Aurel Mustaţă, personal şi în calitate de mandatar al părţilor Adrian Rotaru, Victor Rotaru, Alexandra Dumitra, Marcela Marin, Paulina Popescu şi Maria Boruga. De asemenea este prezentă Ana Răducu, personal şi în calitate de mandatar pentru Petre Lulelaru, lipsind Societatea Comercială „Atlas” − S.A. Craiova, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Părţile prezente solicită respingerea excepţiei, arătând că dispoziţiile criticate reprezintă norme de procedură care nu contravin prevederilor constituţionale. Se arată că asupra acestor dispoziţii Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 43/2001, statuând că aceste texte sunt constituţionale. În susţinere Aurel Mustaţă depune note scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, ca neîntemeiată, arătând că textele criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 27 şi 28 din Legea nr. 10/2001, care se referă la cazul în care bunurile preluate abuziv se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, ipoteză în care notificarea privind restituirea bunului se adresează instituţiei publice care a efectuat privatizarea, or, arată acesta, autorul excepţiei nu se găseşte în nici una dintre situaţiile prevăzute de aceste texte.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 februarie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 9.095/CIV/2002, Tribunalul Dolj − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Atlas” − S.A. Craiova.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 41 alin. (2) şi art. 135 alin. (1), deoarece, arată acesta, un agent economic privat nu poate fi obligat, în temeiul unor dispoziţii legale, să restituie în natură sau să plătească despăgubiri persoanelor determinate prin lege ca fiind îndreptăţite la reparaţii, întrucât s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, care s-a născut tot în temeiul legii. Autorul excepţiei arată că, fiind o societate comercială cu capital integral privat, imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul său în mod legal, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al Legii nr. 31/1990, iar privatizarea ei s-a făcut cu respectarea Legii nr. 58/1991 şi a Legii nr. 77/1994, titlul său de proprietate nefiind contestat.

Instanţa de judecată consideră că excepţia nu este întemeiată, deoarece legiuitorul nu a voit să consacre o expropriere.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Din analiza reglementării cuprinse în Legea nr. 10/2001, Guvernul ajunge la concluzia că invocarea excepţiei a rezultat dintr-o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor acestei legi.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, care au următorul conţinut:

− Art. 20 alin. (1): „Imobilele − terenuri şi construcţii − preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.”;

− Art. 24 alin. (1): „Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (2), precum şi prevederile art. 135 alin. (1) din Constituţie, deoarece bunul revendicat a devenit proprietatea sa în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990.

Potrivit Constituţiei republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi renumerotarea textelor, art. 41 alin. (2) a devenit art. 44 alin. (2), iar art. 135 a devenit art. 136. Dispoziţiile fostului art. 135 alin. (1) din Constituţie nu se mai regăsesc la art. 136 din Constituţia republicată, ele fiind incluse în prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi, având în noua redactare un conţinut mult mai complex.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează.

În jurisprudenţa sa, ca, de exemplu, Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996, definitivă prin Decizia nr. 64 din 8 aprilie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997, şi Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 11 aprilie 2000, Curtea Constituţională a decis, în ceea ce priveşte Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, că această lege nu reprezintă, în realitate, prin prevederile sale, actul juridic în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ci constituie actul normativ în baza căruia societăţile comerciale, care au luat fiinţă prin transformarea fostelor unităţi economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. (2) din lege. Potrivit acestui text „Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”. De asemenea, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. I din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, Curtea a statuat că „bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată (É)”.

Prin aceleaşi decizii Curtea a mai reţinut că, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, naţionalizarea este inadmisibilă. Trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute la art. 41 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (8) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privată.

De asemenea, Curtea a mai statuat că într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi le-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. În acest sens Curtea a reţinut incidenţa prevederilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii” şi „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Aceste principii sunt prevăzute şi în Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, care prevede la art. 1 alin. 1 că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Aşa fiind, ar fi greu de presupus ca prin Legea nr. 10/2001 să se fi consacrat o altă soluţie care ar reprezenta, neîndoielnic, o înfrângere a principiului ocrotirii − în prezent al garantării − proprietăţii private.

În fapt o asemenea problemă nici nu există, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 fiind constituţională.

Într-adevăr, cât priveşte art. 20 alin. (1) din lege, Curtea observă că prevederile acestuia trebuie coroborate cu cele ale art. 27 şi 28 din aceeaşi lege, care se referă nemijlocit la cazul în care bunurile preluate abuziv în trecut se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale. În această ipoteză notificarea prin care se solicită restituirea (în echivalent) se adresează instituţiei publice care a efectuat privatizarea, anume Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat), ministerul de resort sau autoritatea administraţiei publice locale, în a cărei rază teritorială era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia.

Art. 28 şi următoarele din lege stabilesc măsuri pentru obţinerea despăgubirii, prin decizia sau, după caz, prin dispoziţia motivată a organului instituţiei publice implicate în privatizare sau, în cazul unor divergenţe, prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce priveşte art. 24 alin. (1) din lege, criticat, de asemenea, prin excepţia de neconstituţionalitate, acesta consacră soluţia despăgubirii prin echivalent, atunci când restituirea în natură a bunurilor în chestiune nu este posibilă (ca, de pildă, în ipoteza privatizării), ceea ce, desigur, nu înfrânge nici un text sau principiu constituţional, fiind vorba despre o chestiune de aplicare a legii.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, statuând că aceste dispoziţii legale nu conţin nici o prevedere expresă care să vină în contradicţie cu prevederile art. 135 din Constituţie. Prin aceeaşi decizie Curtea a mai statuat că dispoziţiile art. 20 şi 24 din lege nu vor putea fi aplicate decât în concordanţă cu prevederile art. 135 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

Atât soluţia, cât şi considerentele acestei decizii sunt valabile şi în cauza de faţă, neintervenind elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 144 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Atlas” − S.A. Craiova în Dosarul nr. 9.095/CIV/2002 al

Tribunalului Dolj − Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2003.