Decizia Curţii Constituţionale nr. 434/2004

M. Of. nr. 80 din 24 ianuarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 434

din 21 octombrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Ion Tiucă − procuror

Cristina Cătălina Turcu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, excepţie ridicată de Ileana Ionescu Saghel în Dosarul nr. 939/2004 al Tribunalului Prahova − Secţia civilă. 

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 octombrie 2004 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la data de 21 octombrie 2004. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 22 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 939/2004, Tribunalul Prahova − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei. Excepţia a fost ridicată de Ileana Ionescu Saghel în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect desfacerea adopţiei încheiate de aceasta în calitate de adoptator. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că textul de lege atacat încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 26 şi ale art. 53 din Constituţie, întrucât creează o situaţie de inegalitate între adoptator şi adoptatul major, în condiţiile în care numai acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea de a promova acţiunea în desfacerea adopţiei. În ceea ce priveşte încălcarea art. 53 din Constituţie, în conformitate cu care „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege”, autorul excepţiei susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 contravine Legii fundamentale, întrucât „este un act al administraţiei de stat, care nu are valoarea unei legi şi ar trebui emis numai în situaţii excepţionale”. 

Tribunalul Prahova − Secţia civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate încalcă art. 53 şi 21 din Constituţie, limitând în mod nejustificat accesul liber la justiţie al adoptatorului. Excluderea adoptatorului din categoria persoanelor care pot promova acţiunea în desfacerea adopţiei va avea drept consecinţă manifestarea unei reţineri la încheierea actului, deoarece situaţia juridică creată prin acesta nu mai poate fi modificată, chiar dacă adoptatul ar manifesta un comportament reprobabil faţă de adoptator. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, cu următoarea motivare:

„Analiza constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate presupune o analiză prealabilă asupra interpretării şi aplicării lor. 

Astfel, prevederile art. 22 trebuie interpretate şi aplicate în sensul în care acestea corespund concepţiei generale a reglementării în vigoare în materia adopţiei şi care califică adopţia în primul rând ca pe o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului. Prin urmare, este firesc ca întreaga procedură a adopţiei, efectele acesteia, ca şi desfacerea adopţiei să fie subsumate unui obiectiv general − protecţia copilului. În acelaşi timp însă, pornind de la principiul interpretării în raport cu raţiunile care au justificat adoptarea unei anumite concepţii legislative, rezultă că limitările speciale impuse de art. 22 referitoare la persoanele care pot cere desfacerea adopţiei trebuie aplicate numai în măsura în care ele justifică scopul specific, acela de a proteja într-un mod special copilul. În momentul în care premisele normei legale nu mai există deoarece adoptatul a devenit major, limitările prevăzute de art. 22 nu îşi mai găsesc aplicare. 

Atât problema ocrotirii interesului superior al copilului, cât şi − legat de aceasta − a persoanelor care pot solicita desfacerea adopţiei se pun numai atâta vreme cât în cauză se poate vorbi despre un copil − adică despre un minor (în principiu) şi în orice caz despre o persoană fără capacitate deplină de exerciţiu − şi despre interesul superior al acestuia. După ce adoptatul devine major, adopţia se poate desface fără să mai fie necesară respectarea condiţiilor prevăzute de alin. (2) al art. 22. De altfel, spre această concluzie conduce nu numai interpretarea teleologică, dar şi cuprinsul alin. 4 al art. 22, care vorbeşte despre redobândirea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către părinţii fireşti şi despre o altă măsură de protecţie a copilului decât adopţia. De aceea, art. 22 nu exclude posibilitatea desfacerii adopţiei în cazul adoptatului major, la cererea adoptatorului. 

O interpretare restrictivă, în sensul că numai copilul care a împlinit 10 ani şi Comisia pentru protecţia copilului ar putea solicita desfacerea adopţiei, ar conduce la concluzia că nici adoptatul însuşi, după ce a devenit major, nu ar putea solicita desfacerea adopţiei. Or, dacă minorul poate solicita desfacerea adopţiei după împlinirea vârstei de 10 ani, cu atât mai mult credem că poate solicita acest lucru după ce devine major. În această situaţie este evident că, pentru a nu crea diferenţieri nejustificate de regim juridic între adoptat şi adoptator sub aspectul dreptului la acţiune în desfacerea adopţiei, şi având în vedere că interesul adoptatului şi interesul adoptatorului sunt interdependente, trebuie admis că atât adoptatorul cât şi adoptatul, după ce acesta devine major, pot solicita încetarea adopţiei prin desfacere. O interpretare care să conducă la o situaţie juridică din care să nu se poată ieşi, nici în cazul în care adoptatul are o purtare necorespunzătoare, constând în ingratitudine manifestă sau fapte grave săvârşite împotriva adoptatorului, ar fi nu doar nejustificată şi de natură a descuraja adopţia, dar şi contrare dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică ale persoanei, garantate în art. 22 din Constituţie.”

Avocatul Poporului a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, motivând că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 15, 21 şi 53 din Constituţie, deoarece există o diferenţă între situaţia adoptatului şi a Comisiei pentru protecţia copilului, care pot cere desfacerea adopţiei, şi situaţia adoptatorului, care nu se poate adresa instanţei în acest sens. Adopţia se încheie numai cu scopul protejării intereselor copilului, fără să se ţină cont de vreun interes al adoptatorului. Această deosebire are drept consecinţă un tratament juridic diferit, legiuitorul instituind reguli speciale cu privire la persoanele care pot să solicite desfacerea adopţiei. Limitarea sferei persoanelor care se pot adresa instanţei de judecată pentru a cere desfacerea adopţiei este conformă prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, dar şi dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât este impusă prin lege, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor adoptatului. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aşa cum rezultă din motivele expuse de autorul excepţiei. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998 şi a fost modificată şi completată prin art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000. 

Textul de lege criticat are următorul cuprins:

− Art. 22: „(2) Adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia, dacă desfacerea este în interesul superior al copilului.”

Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privitor la egalitatea în drepturi, în art. 21 alin. (1) şi (2) privitor la accesul liber la justiţie, în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 

Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea reţine că, în sistemul juridic românesc, sub regimul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, la fel ca şi în reglementările anterioare, adopţia este concepută ca o instituţie în interesul exclusiv al copilului, prin care între copil şi adoptator se stabilesc raporturi de rudenie civilă, astfel încât copilul adoptat intră în familia adoptatorului ca un copil firesc al acestuia. 

Consecinţa logică a acestei concepţii o constituie regula că adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia. 

Legea refuză adoptatorului dreptul de a cere desfacerea adopţiei pentru că, urmând principiul amintit, adopţia nu se încheie în interesul său, ci numai în interesul copilului adoptat, şi nici nu este, prin natura sa, un contract care să poată fi denunţat de către una din părţile contractante, pe calea rezoluţiunii sau a rezilierii, pentru neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate. 

Această reglementare nu înfrânge nici una dintre dispoziţiile constituţionale la care se referă autorul excepţiei. 

Astfel, nu se poate primi susţinerea că s-ar încălca prevederile art. 16 din Constituţie deoarece între adoptator şi copilul adoptat nu poate exista egalitate de tratament juridic, ei neaflându-se, în privinţa posibilităţii de desfacere a adopţiei, în aceeaşi situaţie juridică. 

Nu se poate primi nici critica raportată la art. 21 din Legea fundamentală, dat fiind că între drepturile adoptatorului nu se numără şi dreptul de a cere încetarea relaţiei sale de rudenie cu copilul adoptat, tot astfel cum între drepturile părintelui firesc nu se numără şi dreptul de a cere încetarea relaţiei de rudenie cu copilul său. 

În sfârşit, este neîntemeiată critica prin raportare la art. 26 din Constituţie, pentru că dispoziţia legală atacată nu lasă în nici un fel posibilitatea autorităţilor publice de a nesocoti viaţa intimă, familială şi privată a adoptatorului şi nici nu îi restrânge dreptul de a dispune de el însuşi. 

Nu poate fi primită nici opinia formulată de instanţa de judecată, în sensul că textul de lege atacat este neconstituţional în măsura în care adoptatorul nu poate cere desfacerea adopţiei în cazurile de comportament reprobabil al copilului adoptat faţă de adoptator, căci asemenea cazuri se pot produce şi în relaţiile de rudenie firească, fără ca existenţa lor să genereze posibilitatea juridică de încetare a acestor relaţii. Pentru asemenea situaţii există alte remedii juridice decât destructurarea legăturii de filiaţie, atât în cazul relaţiilor întemeiate pe adopţie, cât şi în cazul celor născute din rudenie firească. 

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 instituie restrângerea unor drepturi, astfel că ar fi trebuit să fie adoptate prin lege, iar nu prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, Curtea constată că prin dispoziţiile legale atacate nu s-a restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 a fost adoptată, aşadar, în limitele prevăzute de art. 115 din Constituţie, iar ulterior a fost aprobată prin Legea nr. 87/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 29 aprilie 1998. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1−3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, excepţie ridicată de Ileana Ionescu Saghel în Dosarul nr. 939/2004 al Tribunalului Prahova − Secţia civilă. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 octombrie 2004.