Decizia Curţii Constituţionale nr. 42/2004

M. Of. nr. 182 din 3 martie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 42

din 3 februarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Paula C. Pantea − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicată de Eugenia Milovici în Dosarul nr. 8.466/2001 al Judecătoriei Piteşti. 

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de judecată fiind legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine dreptului de proprietate privată al fidejusorului, întrucât renunţarea la beneficiul de discuţiune are loc cu acordul expres al acestuia. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 16 octombrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 8.466/2001, Judecătoria Piteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicată de Eugenia Milovici. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că prevederile art. 1662 teza a doua din Codul civil creează posibilitatea pentru creditor de a impune fidejusorului să renunţe la beneficiul de discuţiune, fapt ce este de natură a încălca dreptul de proprietate al acestuia din urmă. Astfel, creditorul se poate îndestula din averea fidejusorului, eludând posibilitatea urmăririi în prealabil a averii debitorului principal. 

Reglementarea renunţării la beneficiul de discuţiune pe cale convenţională contravine prevederilor constituţionale, întrucât obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate nu se regăseşte şi în dispoziţiile speciale referitoare la efectele fidejusiunii. 

Judecătoria Piteşti apreciază că, renunţând pe cale convenţională la beneficiul de discuţiune, fidejusorul, în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă, consacrat de art. 5 şi 969 din Codul civil, şi-a dat acordul cu privire la naşterea unui raport juridic între el şi creditor, în temeiul căruia renunţă la o facultate pe care legea i-o conferă. 

Astfel, art. 1662 din Codul civil lasă fidejusorului libertatea de a adopta sau nu o anumită conduită, dincolo de orice factor coercitiv care ar transpune problema în sfera viciilor de consimţământ. Aşa fiind, fidejusorului nu i se impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, obligaţia la care nu a achiesat. 

În concluzie, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului. 

Guvernul arată că beneficiul de discuţiune este o facultate pe care legea o conferă fidejusorului, de a cere creditorului care a declanşat procedura de executare silită împotriva sa să urmărească mai întâi bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el. Fidejusorul este îndreptăţit să invoce sau nu această excepţie, potrivit propriei sale aprecieri. Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea că dispoziţia legală contestată ar îngrădi în vreun fel dreptul de proprietate al fidejusorului ci, dimpotrivă, îi acordă acestuia posibilitatea de a acţiona potrivit propriilor interese, în vederea protejării bunurilor sale. 

În concluzie, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil este neîntemeiată. 

Avocatul Poporului consideră că beneficiul de discuţie este o facultate pe care legea o conferă fidejusorului, de a cere creditorului care s-a îndreptat împotriva sa să urmărească mai întâi bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe fidejusor. Renunţând pe cale convenţională la beneficiul de discuţie, fidejusorul a consimţit la naşterea unui raport juridic între el şi creditor. 

Se apreciază că textul de lege criticat este conform prevederilor art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituţie, care dispun că limitele şi conţinutul dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. 

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, se precizează că aceste critici sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, neavând incidenţă în cauză. 

Se consideră astfel că prevederile art. 1662 teza a doua din Codul civil sunt constituţionale. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 1662 teza a doua din Codul civil. Textul legal criticat are următorul conţinut:

− Art. 1662: „Fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie (urmărire), afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare textele constituţionale invocate au următoarea numerotare şi conţinut:

− Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. 

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. 

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. 

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. 

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. 

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. 

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. 

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.”;

− Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau privată. 

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. 

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. 

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. 

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, acceptând postura de fidejusor, de neconceput fără acordul exprimat în acest sens, persoana în cauză este prezumată că a cunoscut reglementarea legală aplicabilă în materie, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”, şi prin urmare ea şi-a asumat în cunoştinţă de cauză riscurile pe care le antrena o asemenea calitate, şi anume cele care decurg din renunţarea la beneficiul discuţiunii sau din obligarea solidară cu datornicul în executarea obligaţiilor pe care s-a angajat să le garanteze. 

Culpa sa este cu atât mai evidentă cu cât dispoziţia legală cuprinsă în art. 1662 teza a doua din Codul civil are caracter imperativ numai în măsura în care fidejusorul a stipulat în mod expres în cadrul contractului de garanţie renunţarea la beneficiul de discuţiune. Aşa fiind, fără această stipulaţie expresă, fidejusorul unei obligaţii civile nu este ţinut a plăti creditorului, decât când acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal, lipsa lui de diligenţă sub acest aspect, cu consecinţele drastice pe care este ţinut să le suporte, neputând constitui motiv de critică a reglementării legale aplicabile. 

Prin urmare, raportând aceste consideraţii la domeniul particular al criticii de neconstituţionalitate în prezenta cauză, consacrarea, prin norma legală criticată, în aplicarea principiului autonomiei de voinţă, a posibilităţii fidejusorului de a renunţa la beneficiul de discuţiune nu relevă nici o contradicţie cu prevederile constituţionale de referinţă. Textul are, desigur, în vedere o persoană majoră, înzestrată cu discernământ şi diligenţă, al cărei act de dispoziţie dă expresie unei voinţe conştiente şi libere. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o asemenea renunţare s-a produs în circumstanţe de natură să releve absenţa uneia dintre aceste premise indispensabile, instanţa ordinară va putea să invalideze actul de dispoziţie al fidejusorului în procesul de aplicare a legii, de competenţa sa exclusivă, fără ca o atare soluţie să pună în vreun fel la îndoială corectitudinea reglementării şi, cu atât mai puţin, constituţionalitatea acesteia. 

Curtea constată că, întrucât incidenţa reglementării criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între toate părţile contractante, nu există nici un temei în raport de care să se poată reţine că aceasta ar contraveni art. 44 şi 136 din Constituţie, republicată. O atare concluzie se impune dacă se are în vedere faptul că dreptul de proprietate implică prerogativa dispoziţiei, a cărei exercitare în limite legale, inclusiv în sensul renunţării la respectivul drept, nu poate fi anihilată prin invocarea faptului că dreptul de proprietate este ocrotit şi garantat prin Constituţie, aceste norme de protecţie fiind, evident, inoperante împotriva voinţei titularului. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil, excepţie ridicată de Eugenia Milovici în Dosarul nr. 8.466/2001 al Judecătoriei Piteşti. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 februarie 2004.