Decizia Curţii Constituţionale nr. 39/2004

M. Of. nr. 217 din 12 martie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A Nr. 39

din 29 ianuarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată

 

Costică Bulai − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Mihai Paul Cotta − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, excepţie ridicată de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda în Dosarul nr. 3.882/2003 al Judecătoriei Oradea.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2004, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 29 ianuarie 2004.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 3.882/2003, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, republicată, excepţie ridicată de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate încalcă dreptul de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât, deşi au calitatea de garanţi ipotecari, sunt obligaţi la plata unei cauţiuni de 20% din activul bancar supus valorificării, fiind consideraţi debitori.

Judecătoria Oradea apreciază că dispoziţiile criticate „sunt constituţionale, cauţiunea instituită prin aceste prevederi legale nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, ci, din contră, este o măsură de protecţie a creditorului faţă de reaua-credinţă a debitorului”. De asemenea, instanţa arată că „s-a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în vederea realizării creanţelor bancare neperformante preluate de AVAB şi a asigurării celerităţii în soluţionarea litigiilor şi a oricăror cereri în legătură cu activele bancare supuse valorificării, potrivit acestui act normativ”. În legătură cu susţinerea că se încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, instanţa, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, consideră că „debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apărarea unui drept subiectiv, ci i se limitează posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea soluţionării cauzei”.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că dispoziţiile criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 35 alin. (1) lit. c) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, care stabilesc că sunt „debitori” şi „persoanele fizice sau juridice care au constituit garanţii pentru restituirea creditului”, deci „atât fidejusorii, cât şi cauţionatarii creanţelor al căror titular a devenit Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare”. În ceea ce priveşte dispoziţiile criticate „privind stabilirea obligatorie, prin lege, a depunerii unei cauţiuni”, Guvernul arată că există o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a stabilit că textul este constituţional.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În esenţă, argumentarea acestui punct de vedere se bazează pe ideea că „prin instituirea obligaţiei la plata unei cauţiuni pentru introducerea contestaţiei la executare nu se îngrădeşte accesul liber la justiţie pentru apărarea unui drept subiectiv, ci se asigură celeritatea procedurii de executare, prin evitarea unor tergiversări nejustificate ale acesteia”. De asemenea, se apreciază că „această modalitate de reglementare, care prevede plata unei cauţiuni, reprezintă o opţiune a legiuitorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 125 din Constituţie”.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 24 decembrie 2002.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: „(1) Debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi pot face contestaţie la executare numai după depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus valorificării.”

În opinia autorilor excepţiei, aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cărora: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Curtea a mai fost sesizată cu această excepţie, pe care a respins-o ca neîntemeiată (de exemplu, prin Decizia nr. 285/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 18 februarie 2003, şi Decizia nr. 231/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002). În motivarea soluţiei s-a reţinut, printre altele, că „Instituirea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, a obligaţiei la plata unei cauţiuni nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, dat fiind că debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apărarea unui drept subiectiv, ci i se limitează posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea soluţionării cauzei”.

În practică, obligativitatea plăţii cauţiunii, ca o condiţie de acces la calea de atac a contestaţiei la executare, s-a relevat ca un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil, cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisă oricărei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauză a făcut obiectul a repetate sesizări de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se − în opinia Curţii − într-un element de noutate, de natură să impună reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiază şi, pe cale de consecinţă, reconsiderarea jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmează.

Este de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau plata unor taxe, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură climatul de ordine, indispensabil pentru valorificarea plenară a drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Este, totodată, de principiu că legiuitorul este competent să adopte asemenea reglementări, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însă să o facă orientându-se după principiul „est modus in rebus”. Altfel spus, acesta trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze, în considerarea prevenirii unor eventuale abuzuri, o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa sa.

Independent de finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea reglementării deduse controlului de constituţionalitate, Curtea consideră că aceasta contravine imperativelor principiale enunţate, în măsura în care condiţionează însăşi înregistrarea contestaţiei la executare, în materie, de plata unei cauţiuni. Instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia republicată.

Îngrădirea este cu atât mai evidentă cu cât efectele neplăţii cauţiunii nu sunt subsecvente unui act de judecată exercitat de instanţă în limitele învestirii şi potrivit competenţei sale jurisdicţionale, ci sunt constatate şi dobândesc eficienţă pe calea unei operaţii tehnico-administrative derulate de judecătorul de serviciu care, luând act că obligaţia de plată a cauţiunii nu a fost îndeplinită, urmează să refuze înregistrarea contestaţiei, împiedicând astfel sesizarea instanţei şi, prin aceasta, accesul liber la justiţie.

Mai mult decât atât, potrivit art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, republicată, AVAB poate dispune, prin ordin, blocarea conturilor debitorului, cu consecinţa că orice plată din disponibilităţile aflate acolo urmează a fi făcută numai cu aprobarea sa prealabilă, în scris, ceea ce îl lipseşte pe debitor de resursele financiare necesare achitării cauţiunii. Aşa fiind, Curtea consideră că accesul liber la justiţie al acestuia suferă o îngrădire suplimentară, întrucât, într-o atare manieră, respectivul debitor, chiar dacă doreşte şi dispune de fondurile necesare, este pus în imposibilitate să achite cauţiunea, cu consecinţele juridice care, potrivit legii, decurg de aici.

Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cărora legiuitorul a instituit exigenţa plăţii unei cauţiuni, constând în preocuparea de a restrânge posibilitatea exercitării cu rea-credinţă a contestaţiei la executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai puţin, negate, determinarea apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din valoarea activului bancar supus valorificării, cât şi, mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în măsura în care cuantumul sumei datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în imposibilitate de a achita cauţiunea impusă de lege, acesta este lipsit de dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie respectivul cuantum, chiar dacă, prin ipoteză, nu datorează în realitate suma la care a fost impus.

Curtea apreciază că raţiunile care au impus adoptarea, în această materie, a reglementării criticate pot fi satisfăcute pe deplin − şi într-o manieră mai puţin tranşantă, aptă să asigure echilibrul de interese şi egalitatea de arme între creditor şi debitor − de reglementarea de drept comun (art. 399−404 din Codul de procedură civilă), în ai cărei termeni cauţiunea − al cărei cuantum este stabilit de judecător − constituie o condiţie numai pentru a putea solicita şi obţine suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei. Întrucât, potrivit acestei reglementări, contestaţia nu este suspensivă de executare prin ea însăşi, creditorul are posibilitatea să-şi valorifice creanţa, chiar dacă s-a formulat contestaţie la executare, câtă vreme nu s-a plătit cauţiunea, iar dacă, urmare a plăţii acesteia, s-a dispus suspendarea, în măsura în care contestaţia este respinsă, are garanţia reparării eventualului prejudiciu ce i-a fost astfel cauzat. La rândul său, debitorul, al cărui acces liber la justiţie nu este îngrădit prin obligarea sa la plata unei cauţiuni ca o condiţie pentru înregistrarea contestaţiei, chiar dacă nu are posibilitatea de a achita cauţiunea şi a obţine suspendarea executării, care îşi urmează cursul, are dreptul, în situaţia în care contestaţia sa este admisă, la întoarcerea executării.

Aşa fiind, Curtea consideră că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, republicată, care, pentru motivele înfăţişate, se impune, nu nesocoteşte câtuşi de puţin raţiunile majore avute în vedere de legiuitor la adoptarea reglementării în cauză.

În legătură cu susţinerea autorilor excepţiei că, în calitatea lor de garanţi ipotecari, nu ar fi debitori în sensul dispoziţiilor textului criticat, Curtea constată că aceasta nu este o problemă de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorin Octavian Şerban, Irina Şerban, Iosif Borda şi Tinca Borda în Dosarul nr. 3.882/2003 al Judecătoriei Oradea şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, sunt neconstituţionale.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2004.

 

 

 

O P I N I E  S E P A R A T Ă

 

I. Considerăm, în dezacord cu opinia majorităţii membrilor Curţii Constituţionale, care a adoptat Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, că nu se justifică revenirea asupra jurisprudenţei Curţii, prin care au fost respinse, ca nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată, cu substanţiale modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, ordonanţă republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 24 decembrie 2002.

Ordonanţa de urgenţă, al cărei text formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate în cauza de faţă, reglementează o procedură cu caracter special, care se referă, potrivit art. 1, la valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurii de privatizare, în scopul creşterii gradului de solvabilitate şi a credibilităţii interne şi externe sau reglementării problemelor de natură financiară ale acestora pentru menţinerea viabilităţii sistemului bancar, precum şi pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanţelor cesionate (preluate de AVAB).

Acest obiectiv al reglementării cuprinse în ordonanţa de urgenţă, ca şi faptul că unele din activele bancare supuse valorificării sunt creanţe neperformante preluate la datoria publică, având, prin aceasta, o strânsă legătură cu bugetul de stat, pun în evidenţă interesul general, care stă la baza instituirii unor norme derogatorii de la prevederile Codului de procedură civilă.

Aşa cum s-a argumentat în deciziile pronunţate până în prezent de Curtea Constituţională, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, republicată, instituirea obligaţiei de plată a unei cauţiuni nu contravine prevederilor art. 21 din Constituţie, „dat fiind că debitorului nu i se închide accesul la justiţie pentru apărarea unui drept subiectiv, ci i se limitează posibilitatea abuzului judiciar, asigurându-se celeritatea în soluţionarea cauzei”. (A se vedea Decizia nr. 260 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003.) De asemenea, Curtea a stabilit că „se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute în ordonanţă, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, [...] şi pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiţie”. (A se vedea Decizia nr. 203 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 31 iulie 2003.) În acelaşi sens s-a statuat de către Curte şi prin Decizia nr. 358 din 30 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 12 noiembrie 2003.

În deciziile pronunţate, Curtea a făcut referire şi la jurisprudenţa sa anterioară prin care a respins excepţii de neconstituţionalitate privind fostul articol 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 409/2001 (text deve nit, după republicarea ordonanţei, art. 83), precum şi la dispoziţiile art. 40 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică internă (în prezent abrogată), care stabilea o cauţiune şi mai mare în cazul contestaţiei la executare silită, egală cu 50% din valoarea activului bancar supus valorificării.

În opinia noastră, considerentele care au stat la baza deciziilor pronunţate de Curte în trecut îşi păstrează valabilitatea în cauza de faţă neintervenind elemente noi de natură să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.

Împrejurarea că textul criticat a format obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate nu constituie, după părerea noastră, „un element de noutate, de natură să impună reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiază şi, pe cale de consecinţă, reconsiderarea jurisprudenţei în materie”, aşa cum se susţine în decizia cu privire la care formulăm opinia separată de faţă. Faptul că o excepţie de neconstituţionalitate se ridică în mai multe cauze nu poate constitui eo ipso un motiv de reconsiderare a jurisprudenţei într-o anumită materie, ci doar o apreciere de ordin statistic.

În decizia la care se referă prezenta opinie separată, deşi se acceptă ideea că este constituţională instituirea prin lege a unor termene sau plata unor taxe pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, se consideră că „determinarea apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii, stabilirea acestuia la 20% din cuantumul sumei dato rate, cât şi mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod nepermis accesul liber la justiţie”.

Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere pentru considerentele ce vor fi expuse.

Cauţiunea, prin însăşi natura sa, reprezintă nu numai o condiţie de admisibilitate a contestaţiei, ci şi o garanţie a bunei-credinţe a debitorului obligaţiei înscrise într-un titlu executoriu, că acesta nu formulează contestaţia în scopuri şicanatorii, de întârziere nejustificată a realizării creanţei pentru care este urmărit sau a valorificării activului respectiv.

În cazul prevăzut de textul criticat, debitorul contestă, în realitate, măsuri procedurale luate în temeiul unui titlu executoriu, ceea ce poate duce la întârzierea realizării creanţei, cauţiunea fiind instituită tocmai pentru descurajarea exercitării cu rea-credinţă a dreptului de a contesta măsura luată de AVAB sau executarea. Este, pe de altă parte, esenţial de reţinut că, de natura cauţiunii, care reprezintă o garanţie, este restituirea ei celui care a plătit-o, în cazul admiterii contestaţiei.

Contrar punctului de vedere exprimat în decizia la care se referă opinia separată de faţă, considerăm că, în temeiul dispoziţiilor art. 126 din Constituţia republicată, potrivit cărora procedura de judecată este prevăzută de lege, procedura specială instituită prin art. 83 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, republicată, are deplină legitimitate constituţională, ţinându-se seama de domeniul în care se aplică.

De altfel, de mult timp s-a statuat, de principiu, în sensul că „chiar în domeniul dreptului procesual civil este general admis că acţiunea în justiţie este subordonată unor condiţii de admisibilitate, care limitează liberul acces la justiţie, iar, în dreptul administrativ, sub denumirea de „fine de neprimire”, ele apar şi mai numeroase” (Prof. dr. Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Lumina Lex, Bucureşti, 2003).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că „dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor, implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept” [Hotărârea din 21 februarie 1975 (plenul Curţii) seria A nr. 18, publicată de V. Berger − Jurisprudenţa CEDO, Ediţia a 4-a, IRDO, 2003, pag. 156].

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în trecut, că „legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege” (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

În legătură cu cuantumul cauţiunii fixat prin textul criticat la o cincime din valoarea activului supus valorificării (în sensul de creanţă neperformantă sau bunuri imobile şi mobile, intrate în patrimoniul băncilor ca urmare a procedurilor de executare silită, cum este definit de art. 2 din ordonanţa de urgenţă), considerăm necesar, în acord cu jurisprudenţa de până acum a Curţii Constituţionale, să subliniem că acesta nu este exagerat şi nu constituie un impediment pentru accesul la justiţie. De altfel, în cadrul procedurii obişnuite, în cazul cererii de suspendare a executării silite, instanţa este cea care fixează cuantumul cauţiunii, având, astfel, posibilitatea, cel puţin teoretic, să stabilească un cuantum mai mare decât 20% din valoarea bunului urmărit. (A se vedea art. 403 din Codul de procedură civilă, text considerat a fi constituţional, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale).

De altfel, pentru a reprezenta o garanţie reală a exercitării cu bună-credinţă a dreptului de a contesta executarea, cauţiunea trebuie să aibă un caracter serios, să nu fie derizorie în raport cu valoarea bunului urmărit.

Pe de altă parte, considerăm că în cauză este necesar să fie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, într-un alt context, referindu-se la aprecierea cuantumului taxei de timbru, a stabilit, pe bună dreptate, considerăm noi, că „dacă cuantumul acesteia ar părea ridicat, aprecierea nu este de resortul contenciosului constituţional. Curtea Constituţională nu este în măsură să cenzureze opţiunile legiuitorului şi să înlocuiască aprecierea acestuia − suverană şi deplină − cu propria sa apreciere, căci în felul acesta s-ar transforma, practic, într-un legislator pozitiv, sub secvent”. (A se vedea Decizia nr. 75 din 17 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 29 septembrie 1997). Mutatis mutandis, acest argument este valabil şi în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului cauţiunii stabilit prin textul criticat pentru neconstituţionalitate.

II. Suntem de acord cu aprecierea cuprinsă în finalul deciziei, în sensul că susţinerea autorilor excepţiei că, în calitatea lor de garanţi ipotecari nu ar fi debitori în sensul dispoziţiilor textului criticat, nu este o problemă de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.