Decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2004

M. Of. nr. 1164 din 8 decembrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 397

din 5 octombrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Aurelia Popa − procuror

Cristina Toma − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Metalstruct” − S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 925/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VII-a comercială. 

La apelul nominal răspunde partea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin consilier juridic Cosmin Zabalovici. Lipsesc autorul excepţiei, precum şi partea Camera de Comerţ şi Industrie a României, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie. Arată că dispoziţiile de lege criticate, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 149/2004, nu încalcă dreptul de proprietate, ci doar îl limitează. În acest sens, depune concluzii scrise. 

Reprezentantul Ministerului Public arată că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Întrucât motivele care au dus la respingerea excepţiei sunt aplicabile şi în prezenta cauză, solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 

Prin Încheierea din 13 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 925/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a VII-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995, republicată, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Metalstruct” − S.R.L. din Bucureşti. 

În motivarea excepţiei autorul acesteia consideră că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 contravin prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2), art. 134 şi 135 din Constituţie, fără a arăta în mod concret de ce anume consideră ca fiind neconstituţional textul de lege criticat. 

Tribunalul Bucureşti − Secţia a VII-a comercială apreciază că Legea nr. 64/1995 nu contravine principiilor economiei de piaţă şi celor care guvernează ocrotirea şi garantarea proprietăţii, ci, dimpotrivă, asigură respectarea acestora. 

Consideră că, prin aplicarea procedurii falimentului faţă de debitorii faliţi, este apărată proprietatea creditorilor, proprietate prejudiciată prin neîncasarea la termen a creanţelor. 

În concluzie, instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 din Legea nr. 64/1995 este neîntemeiată. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere, arată că procedura reglementată de Legea nr. 64/1995 reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului care nu şi-a executat de bunăvoie obligaţiile de plată, procedură care încetează în cazul în care creanţele au fost acoperite în totalitate. 

Arată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 trebuie coroborate cu prevederile art. 2 din aceeaşi lege, care consfinţesc condiţiile necesare privitoare la debitor, pentru a putea fi deschisă procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Apreciază că introducerea cererii de deschidere a acestei proceduri nu determină în mod automat restrângerea exerciţiului unor drepturi ale debitorului sau executarea silită a debitorului, ci este începutul unei proceduri de reorganizare judiciară administrată de judecătorul-sindic, prin care dreptul de proprietate al debitorului nu este afectat în nici un fel. 

Consideră că scopul Legii nr. 64/1995 este tocmai instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, precum şi păstrarea în cadrul mediului de afaceri doar a comercianţilor care dovedesc adaptarea la economia de piaţă. Prin instituirea textului de lege criticat se realizează respectarea obligaţiei statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 

Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. 

Avocatul Poporului apreciază că procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, prevăzută de Legea nr. 64/1995, a fost instituită de legiuitor ca un mijloc de constrângere a debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată de bunăvoie, iar dreptul de proprietate şi prerogativele sale, în special dreptul de dispoziţie, trebuie exercitate în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor creditorilor. 

Arată că, prin dispoziţiile de lege criticate, se realizează tocmai respectarea obligaţiei statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 73/2004 şi Decizia nr. 97/2004. 

În concluzie, Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 sunt constituţionale. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse de aceasta, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002. Textele de lege criticate au următorul conţinut: 

− Art. 29: „(1) Orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile, în următoarele condiţii: 

a) dacă creanţa izvorăşte din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, creanţa trebuie să aibă un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive;

b) în celelalte cazuri creanţa trebuie să aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro, calculat la data formulării cererii introductive;

c) în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele categorii menţionate la lit. a) şi b), cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive. 

(2) Simplul refuz al unor plăţi, în baza unor excepţii pe care debitorul le socoteşte, cu bună-credinţă, întemeiate, nu constituie o dovadă a stării de insolvenţă. 

(3) Camerele de comerţ şi industrie teritoriale şi asociaţiile cooperatiste teritoriale, respectiv naţională, vor putea introduce cerere împotriva debitorului care, potrivit datelor de care acestea dispun, se află într-o situaţie notorie de insolvenţă.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii de lege au fost modificate prin art. I pct. 43 din Legea nr. 149 din 11 mai 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 12 mai 2004. Ca urmare a acestei modificări textul criticat are următorul conţinut: 

− Art. 29: „(1) Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat în insolvenţă din cauza încetării plăţilor faţă de acesta timp de cel puţin 30 de zile, în următoarele condiţii: 

a) dacă creanţele izvorăsc din raporturi de muncă sau raporturi obligaţionale civile, acestea trebuie să aibă un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive;

b) în celelalte cazuri, creanţele trebuie să aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro, calculat la data formulării cererii introductive;

c) în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele categorii menţionate la lit. a) şi b), cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi calculate la data formulării cererii introductive. 

(2) Dacă între momentul formulării cererii de către un creditor şi cel al judecării acestei cereri de către judecătorul-sindic sunt formulate cereri de către alţi creditori, judecătorul-sindic va dispune conexarea acestora şi va stabili îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) referitoare la cuantumul minim al creanţelor în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat cereri. 

(3) Dacă s-a deschis o procedură într-un dosar, celelalte eventuale dosare aflate pe rol, cu acelaşi obiect, vor fi conexate la primul dosar.”

Aceste dispoziţii conservă soluţia legislativă din reglementarea anterioară, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie supusă controlului. 

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile de lege criticate contravin art. 44 alin. (1) şi (2), art. 135 şi 136 din Constituţie, care au următorul conţinut: 

− Art. 44 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”;

− Art. 135: „(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. 

(2) Statul trebuie să asigure: 

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;

e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.”;

− Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau privată. 

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. 

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. 

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. 

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 44 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua, art. 135 alin. (2) lit. b)−g) şi art. 136 alin. (1)−(4) din Constituţie sunt lipsite de relevanţă, ca texte de referinţă, întrucât nu au incidenţă asupra domeniului de reglementare al textului legal dedus controlului. Aşa fiind, urmează a se avea în vedere la exercitarea controlului de constituţionalitate numai art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi, art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, texte în raport de care Curtea a mai exercitat controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995. Astfel, prin Decizia nr. 73 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate prevăd condiţiile în care un creditor poate introduce la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul o cerere de deschidere a procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului unui debitor persoană juridică. 

De asemenea, Curtea a reţinut că scopul Legii nr. 64/1995 este, potrivit art. 2, instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 64/1995 este una specială, prin care nu se urmăreşte, ca în dreptul comun, stabilirea existenţei unui drept de creanţă şi a obligaţiei corelative de plată, ci executarea unor creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de un debitor care nu numai că nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia de plată, ci se află, timp de cel puţin 30 de zile, în incapacitate vădită de plată, deci în stare de insolvenţă. 

Astfel, Curtea a constatat că dreptul formulării cererii introductive pentru declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului este condiţionat de caracterul creanţelor şi de cuantumul minim al acestora, pentru a împiedica abuzul de drept prin formularea unor cereri, în cadrul procedurii speciale, pentru orice creanţă şi indiferent de valoare. 

În fine, Curtea a reţinut că procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 a fost instituită de legiuitor ca un mijloc de constrângere a debitorului care nu şi-a executat voluntar obligaţiile de plată, modalitate prin care nu a fost încălcat dreptul de proprietate al acestuia, în condiţiile în care, în ceea ce-l priveşte, era ţinut de existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile, ci s-a asigurat protecţia dreptului de proprietate al titularilor unor asemenea creanţe, încălcat prin refuzul de executare din partea debitorilor rău platnici. 

Aşa fiind, Curtea consideră că dreptul de proprietate privată, prevăzut de art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi şi de art. 136 alin. (5) din Constituţie, nu este încălcat prin dispoziţiile legale criticate. Acestea nu contravin nici prevederilor constituţionale ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), ci, dimpotrivă, asigură respectarea întocmai a obligaţiei statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 

De altfel, dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură. Or, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, legiuitorul este abilitat să stabilească o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în considerarea unor situaţii speciale, fără ca prin aceasta să contravină Legii fundamentale. 

Întrucât nu există elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii în această materie, considerentele şi soluţia deciziei menţionate rămân valabile şi în prezenta cauză. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E: 

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Metalstruct” − S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 925/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a VII-a comercială. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2004.