Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2007

M. Of. nr. 325 din 15 mai 2007

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 392

din 17 aprilie 2007

 

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Tudorel Toader − judecător

Ion Tiucă − procuror

Gabriela Dragomirescu − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie.

La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. În acest sens, arată că art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 încalcă prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Cu Adresa nr. 2.197 din 9 martie 2007, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile de lege criticate, potrivit cărora punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, contravin art. 76 alin. (2) din Constituţie, care prevede că hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră, precum şi art. 1 alin. (5) din aceasta, referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Mai susţine că exprimarea votului majorităţii membrilor fiecărei Camere este instituită expres, prin art. 76 alin. (1) din Constituţie, doar pentru adoptarea hotărârilor privind regulamentele Camerelor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

C U R T E A,

examinând sesizarea Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede: „(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.“

Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate încalcă, în ordinea invocării lor, art. 76 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd:

− Art. 76 alin. (2): „Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.“;

− Art. 1 alin. (5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este întemeiată şi urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

În activitatea parlamentară, potrivit art. 67 din Constituţie referitor la „Actele juridice şi cvorumul legal“, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Sub acest aspect, prevederile constituţionale menţionate stabilesc categoriile de acte juridice pe care le adoptă Parlamentul, precum şi cvorumul legal necesar adoptării lor.

În ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale Parlamentului, legiuitorul face distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi, sens în care exemplificăm cu prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, referitoare la adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare, şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi, de exemplu hotărârile aşa cum dispune alin. (2) al aceluiaşi articol constituţional. Acestea, în condiţiile în care numărul celor prezenţi este de cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere.

Aşadar, Curtea constată că, de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. Or, în afara dispoziţiilor art. 76 alin. (1), Constituţia prevede că în unele domenii hotărârile pot fi adoptate doar cu votul majorităţii membrilor celor două Camere. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile constituţionale ale art. 95 alin. (1), potrivit cărora Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, precum şi cele ale art. 103 alin. (3), în temeiul cărora Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Analizând cuprinsul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000, criticat ca fiind neconstituţional, Curtea constată că acesta dispune că hotărârea prin care Parlamentul îşi exprimă punctul de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României se adoptă „cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor «. Or, aşa cum s-a arătat deja, potrivit art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la care face referire textul de lege criticat, se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt neconstituţionale, întrucât încalcă prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 32−33 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ã

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 aprilie 2007.