Decizia Curţii Constituţionale nr. 391/2004

M. Of. nr. 19 din 6 ianuarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 391

din 5 octombrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Nicoleta Grigorescu − procuror

Cristina Cătălina Turcu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, excepţie ridicată de Adrian Popa în Dosarul nr. 2.702/2003 al Curţii de Apel Cluj − Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie. Precizează, de asemenea, că textul de lege criticat a fost abrogat expres de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, dar a fost preluat în esenţă de art. 100 alin. (2) teza a doua din actul normativ menţionat, asupra căruia Curtea Constituţională urmează să se pronunţe.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.702/2003, Curtea de Apel Cluj − Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, excepţie ridicată de Adrian Popa, inculpat în dosarul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi favorizarea infractorului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că textul de lege criticat încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, dispoziţiile art. 21 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prin avizul ministrului justiţiei, membru al Guvernului şi al unei formaţiuni politice, se realizează o imixtiune a Executivului în activitatea de înfăptuire a justiţiei, avizul constituind o condiţie procedurală obligatorie pentru începerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a magistraţilor. Avizul este eliberat de o autoritate care nu îndeplineşte cerinţele art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind independenţa şi imparţialitatea unei instanţe.

Curtea de Apel Cluj − Secţia penală opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prin avizul ministrului justiţiei nu se realizează o ingerinţă a Executivului în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, deoarece acesta nu poate aprecia asupra temeiniciei urmăririi penale şi nu se poate implica în activitatea organelor judiciare, având doar rolul de a examina întrunirea cerinţelor legii în această privinţă. Solicitarea avizului ministrului justiţiei pentru cercetarea şi trimiterea în judecată a magistraţilor este o măsură de protecţie, de apărare a statutului şi prestigiului acestora, instituind totodată o garanţie că nu vor putea fi supuşi unor procese intentate în mod abuziv şi nu vor fi traşi la răspundere penală decât pentru infracţiunile dovedite în mod temeinic.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului independenţei judecătorilor şi nici dreptului la un proces echitabil. În raport de susţinerile autorului, în sensul că „avizul prevăzut de art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 nu ar trebui să fie acordat de ministrul justiţiei, care este organ al puterii politice şi nu îndeplineşte cerinţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind imparţialitatea unei instanţe”, precizează că instanţa constituţională nu poate, prin decizia pe care o va pronunţa, să modifice sau să completeze textul legal, ci numai să se pronunţe asupra compatibilităţii acestuia cu dispoziţiile constituţionale.

Avizul dat de ministrul justiţiei pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a unui magistrat nu poate fi considerat o imixtiune în „activitatea de judecată”, reprezentând o măsură de protecţie legală a magistratului împotriva abuzurilor. De altfel, potrivit art. 10 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Or, avizul ministrului justiţiei reprezintă tocmai o condiţie prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, lipsa acestuia împiedicând punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, fiind deci o măsură favorabilă magistratului, un filtru, o condiţie în plus, necesară pentru protejarea statutului acestuia.

„Critica privind neîndeplinirea de către ministrul justiţiei, care acordă avizul, a cerinţelor unei instanţe imparţiale şi independente, prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu poate fi admisă, deoarece autorizarea sau sesizarea prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu se acordă de instanţă, ci de organul competent potrivit legii (de exemplu, Camera Deputaţilor sau Senatul pentru deputaţi şi senatori, ministrul justiţiei pentru magistraţi). Or, condiţia imparţialităţii şi independenţei trebuie îndeplinită de instanţa care judecă, iar nu de ministrul justiţiei, care acordă avizul.”

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, motivând că, după revizuirea Constituţiei, dispoziţiile legale criticate nu mai sunt în concordanţă cu spiritul Legii fundamentale. Independenţa justiţiei implică un statut special al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat a actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente, care le-ar putea afecta credibilitatea. Astfel, legiuitorul constituţional a urmărit în fapt, prin înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, ca structură plasată în interiorul autorităţii judecătoreşti, să asigure independenţa justiţiei. Potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este abilitat să constate abaterile de la statutul deontologic al profesiei şi să adopte măsuri în consecinţă, iar hotărârile sale în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca atare, în noul context constituţional, se constată necesitatea modificării şi completării actualelor reglementări legale care privesc organizarea judecătorească, stabilindu-se limitele până la care se pot întinde atribuţiile ministrului justiţiei, ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Faptul că Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească întârzie să fie completată şi modificată, în acord cu prevederile Constituţiei, impune aplicarea directă a dispoziţiilor art. 133 şi 134 din Constituţie, care reglementează rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: „Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei.”

Ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională, textul de lege criticat a fost abrogat expres prin art. 107 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004. Dispoziţiile acestuia au fost preluate în cuprinsul art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: „Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Până la constituirea noului Consiliu Superior al Magistraturii, încuviinţarea se acordă de către ministrul justiţiei.”

Ţinând seama de această evoluţie legislativă, Curtea se va pronunţa cu privire la constituţionalitatea tezei a doua a art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care are aplicabilitate temporară, până la data de 29 decembrie 2004, când îşi va începe activitatea noul Consiliu Superior al Magistraturii, în temeiul art. 65 şi 72 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004.

Dispoziţiile de lege criticate sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind neconstituţionale în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, privitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia, Curtea Constituţională constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 92 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească s-a pronunţat prin mai multe decizii, dintre care menţionăm Decizia nr. 275 din 24 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 3 martie 2003 şi Decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 4 februarie 2004, respingând în mod constant excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

Legea fundamentală consacră principiul independenţei judecătorilor şi pe cel al imparţialităţii procurorilor în exercitarea atribuţiilor lor.

Garantarea respectării acestor principii este asigurată atât prin dispoziţiile legale criticate, cât şi prin măsurile de protecţie a magistraţilor, prevăzute de dispoziţiile speciale din Codul de procedură penală [art. 28¹ pct. 1 lit. b), art. 28² pct. 1 lit. f), art. 29 pct. 1 lit f) şi art. 209 alin. (3) şi (4)].

Aceste reglementări îl protejează pe magistrat prin faptul că el nu va fi cercetat de organele poliţiei sau de alte organe de cercetare penală care, prin apartenenţa lor la puterea executivă, ar putea fi direcţionate politic. De asemenea, magistratul nu va putea fi chemat în judecată penală prin acţiune directă introdusă la instanţa de judecată, fiind ferit în felul acesta de eventualele acţiuni şicanatoare venite din partea unor persoane răuvoitoare.

Independenţa justiţiei implică deci un statut special, adecvat al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente care le-ar putea afecta credibilitatea.

În acest context textul de lege criticat condiţionează cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată de încuviinţarea ministrului justiţiei, instituind o măsură raţională de protecţie a magistratului, care reprezintă o garanţie legală a consolidării principiilor constituţionale enunţate anterior, privitoare la independenţa judecătorilor şi la imparţialitatea procurorilor.

În legătură cu încălcarea prin textul de lege criticat a principiului separaţiei puterilor în stat, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 91 alin. 2 nu sunt contrare acestui principiu, întrucât nu instituie posibilitatea ingerinţei ministrului justiţiei în activitatea judiciară, ci reglementează o atribuţie inerentă organizării şi funcţionării serviciului public al justiţiei.

Cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi cu privire la prevederile art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, întrucât, aşa cum s-a arătat, acestea au preluat temporar soluţia legislativă a prevederilor art. 91 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 92/1992.

În cauză nu poate fi primită nici susţinerea privind încălcarea art. 21 din Constituţie, întrucât autorul excepţiei este chiar parte într-un proces judiciar, având posibilitatea să-şi apere drepturile şi interesele în faţa instanţei de judecată, în condiţiile legii.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, autorul excepţiei având acces la toate mijloacele de apărare şi la căile de atac prevăzute de lege, ca şi părţile celelalte în proces.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, excepţie ridicată de Adrian Popa în Dosarul nr. 2.702/2003 al Curţii de Apel Cluj − Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2004.