Decizia Curţii Constituţionale nr. 389/2004

M. Of. nr. 1077 din 19 noiembrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 389

din 30 septembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 şi ale art. 20 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, cu modificările ulterioare

 

Ion Predescu − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Valentina Bărbăţeanu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 şi ale art. 20 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, excepţie ridicată de Jin Junping în Dosarul nr. 4.345/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. 

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Magistratul-asistent aduce la cunoştinţă Curţii faptul că, la data de 24 septembrie 2004, partea Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În cadrul acestora, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi susţine că procedura accelerată de soluţionare a cererilor pentru acordarea statutului de refugiat a fost introdusă ca o excepţie de la procedura ordinară de soluţionare a cererilor de azil, în strânsă legătură cu conceptul de cerere evident nefondată, reglementat de Rezoluţia cu privire la cererile evident nefondate, adoptată la Londra în 1992. Afirmă, de asemenea, că termenul de 10 zile prevăzut de art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi „nici nu limitează dreptul instanţei de a efectua o cercetare judecătorească completă în vederea pronunţării unor hotărâri legale şi temeinice”. În ceea ce priveşte caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii pronunţate în primă instanţă, consideră că legiuitorul este îndrituit, în anumite situaţii speciale, aşa cum este şi cea de faţă, să limiteze accesul la dublul grad de jurisdicţie, amintind, în acest sens, şi faptul că nici din interpretarea art. 6 pct. 1 şi a art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu rezultă dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie civilă. 

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele completului acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi solicită respingerea acesteia. În acest sens, arată că, prin numeroase decizii, ca de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003 şi Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003, Curtea a constatat conformitatea textelor de lege criticate cu prevederile Constituţiei. Consideră că în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 24 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 4.345/2004, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 şi ale art. 20 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001. Excepţia a fost ridicată de Jin Junping într-o cauză civilă având ca obiect plângerea formulată împotriva unei hotărâri a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi privind respingerea cererii acestuia de acordare a statutului de refugiat. 

În motivarea excepţiei, se susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, care garantează dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Întrucât plângerea împotriva hotărârii prin care Oficiul Naţional pentru Refugiaţi respinge cererea de acordare a statutului de refugiat se soluţionează conform unei proceduri accelerate, autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că în acest fel „se încalcă în mod flagrant dreptul judecătorului de a hotărî în mod suveran asupra modului şi timpului alocat cercetării judecătoreşti”. De asemenea, pretinde că termenul de 10 zile, în care, potrivit art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, urmează să fie soluţionată plângerea, „este departe de a fi unul rezonabil”, nedându-i posibilitatea să-şi pregătească apărarea şi lipsindu-l, din acest motiv, de dreptul la un proces echitabil. Lipsa caracterului echitabil al procesului mai rezultă, în opinia autorului, şi din faptul că hotărârea instanţei de fond este definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi cenzurată de o instanţă superioară. 

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu aduce atingere principiului constituţional potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. În acest sens, susţine că termenul de 10 zile este un termen de recomandare, care „nu poate reţine instanţa în a efectua o cercetare judecătorească completă”. De asemenea, consideră că nu este întemeiată nici critica privind lipsirea petenţilor de dreptul la un recurs efectiv, întrucât „textul legal dă petentului posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la hotărârea pronunţată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil”. Totodată, arată că, din interpretarea art. 6 pct. 1 şi a art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu rezultă, nici expres, nici implicit, dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie civilă, ci doar posibilitatea „de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie”. În continuare, apreciază că, pe calea procedurii reglementate de art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, „solicitantului statutului de refugiat îi este respectat dreptul la apărare, neexistând o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi nici o încălcare a dreptului la un proces echitabil”. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instituţiei Avocatul Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul, prin punctul său de vedere comunicat la data de 26 iunie 2004, cu Adresa nr. 5/6.535/A.N., consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, care enumeră şi dezvoltă cazurile în care cererea pentru acordarea statutului de refugiat este evident nefondată, apreciază că acestea prevăd „expres posibilitatea solicitantului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de un interpret, precum şi de a contesta hotărârea pronunţată în faza administrativă, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente”, astfel că nu înfrâng dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată. În legătură cu critica privind caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează plângerea, arată că, în lumina dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, republicată, „legiuitorul, în considerarea unor situaţii speciale, aşa cum este situaţia refugiaţilor în afara ţării de origine, este liber să stabilească reguli speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac”. În sprijinul acestor aprecieri invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003 şi Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003. 

Avocatul Poporului a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 517 din 29 iunie 2004, prin care consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale, întrucât nu încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, „dat fiind că elementul esenţial al acestei proceduri este urgenţa”. Arată, de asemenea, că, „în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de «proces echitabil» nu implică imperios «existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac a hotărârilor judecătoreşti».”

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 18 şi ale art. 20 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001. Ulterior, prevederile alin. (4) al art. 20 din ordonanţa criticată au fost modificate prin dispoziţiile art. I pct. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2004, aprobată prin Legea nr. 176/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 25 mai 2004. În actuala reglementare, conţinutul acestor prevederi este următorul:

− Art. 18: „(1) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat este considerată evident nefondată dacă se constată:

a) lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie în ţara de origine, în condiţiile art. 2 alin. (1);

b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea în mod abuziv, cu rea-credinţă, la procedura de acordare a statutului de refugiat. 

(2) Lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecuţie în ţara de origine există în următoarele cazuri:

a) solicitantul nu invocă nici o temere de persecuţie în sensul art. 2 alin. (1);

b) solicitantul nu oferă date sau informaţii în sensul că ar fi expus unei temeri de persecuţie ori relatările sale nu conţin detalii circumstanţiale sau personale;

c) cererea este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este incoerentă, contradictorie sau flagrant neadevărată faţă de situaţia din ţara sa de origine;

d) solicitantul avea posibilitatea refugiului intern, recunoscută şi de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. 

(3) Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea abuzivă la procedura de acordare a statutului de refugiat există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie plauzibilă, se află în una dintre următoarele situaţii:

a) a depus cererea sub o identitate falsă sau a prezentat documente false ori falsificate, susţinând că sunt autentice;

b) după depunerea cererii, în mod deliberat a prezentat elemente false în legătură cu aceasta;

c) cu rea-credinţă a distrus, a deteriorat, a aruncat sau a înstrăinat documentul pentru trecerea frontierei sau un document relevant pentru cererea sa, fie pentru a-şi stabili o identitate falsă în scopul solicitării şi acordării statutului de refugiat, fie pentru a îngreuna soluţionarea cererii sale;

d) în mod deliberat a ascuns faptul că a mai depus anterior o cerere pentru acordarea statutului de refugiat în una sau mai multe ţări, în special atunci când s-a folosit de o identitate falsă;

e) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat, cu scopul evident de a împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de scoatere din ţară sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere;

f) a încălcat în mod flagrant obligaţiile prevăzute la art. 13;

g) a depus cererea pentru acordarea statutului de refugiat după ce anterior unei examinări, care conţine garanţiile procedurale adecvate şi în conformitate cu prevederile Convenţiei privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, i s-a respins o astfel de cerere într-o ţară terţă sigură. 

(4) Motivele enumerate la alin. (1) nu pot să prevaleze temerii bine întemeiate de persecuţie conform art. 2 alin. (1).”

− Art. 20 alin. (4) şi (5): „(4) Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care:

a) respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 18 alin. (1);

b) admite plângerea şi dispune ca structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedură ordinară. 

(5) Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.”

În opinia autorului excepţiei, aceste prevederi contravin art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, care statuează că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.” Din motivarea excepţiei, rezultă că autorul acesteia îşi întemeiază criticile şi pe dispoziţiile art. 124 alin. (3) teza întâi din Constituţie, republicată, privind Înfăptuirea justiţiei, conform cărora „Judecătorii sunt independenţi (...)”. 

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

În legătură cu dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, autorul excepţiei nu formulează nici un argument din care să rezulte neconstituţionalitatea acestora, toate motivele invocate privind dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din ordonanţă. De altfel, art. 18 enumeră şi detaliază situaţiile în care cererea pentru acordarea statutului de refugiat urmează să fie considerată evident nefondată de către instanţa de judecată. 

Cu privire la prevederile art. 20 alin. (4) şi (5) din ordonanţa criticată, Curtea Constituţională a constatat prin numeroase decizii concordanţa acestora cu textele şi principiile Constituţiei. Dintre acestea, menţionăm, de exemplu, Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, şi Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 24 octombrie 2003. Astfel, prin Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003, Curtea a statuat că „textele legale dau petentului posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la hotărârea pronunţată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil”. De asemenea, în motivarea deciziilor menţionate, Curtea a reţinut că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, atât în ceea ce priveşte termenele de soluţionare a cererilor, cât şi relativ la posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate. 

Cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, chiar dacă, aşa cum s-a arătat, prevederile alin. (4) al art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004, întrucât şi în redactarea anterioară acest alineat conţinea prevederea referitoare la soluţionarea de către instanţa de judecată în termen de 10 zile a plângerii împotriva hotărârii de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat şi pronunţarea unei hotărâri motivate, aspect sub care, şi în acest dosar, textul de lege este criticat. 

Cât priveşte susţinerile referitoare la termenul de 10 zile care, în opinia autorului excepţiei, „este departe de a fi unul rezonabil”, Curtea reţine că stabilirea acestui termen nu este de natură să impieteze asupra independenţei judecătorilor şi nu reprezintă un impediment în deplina exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român. Această protecţie constă în dreptul străinului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de serviciile unui interpret, precum şi de toate celelalte garanţii procesuale care dau conţinut conceptului de proces echitabil. 

În legătură cu invocarea încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, privind dreptul la proces echitabil, constând în imposibilitatea de a ataca la o instanţă superioară hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei de judecată care soluţionează plângerea, Curtea constată că şi această susţinere este neîntemeiată. Nici textul constituţional menţionat şi nici art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu consacră expres sau implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, aşa cum s-a statuat, de exemplu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, nici art. 13 din convenţie, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv”, nu are semnificaţia asigurării dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 şi ale art. 20 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Jin Junping în Dosarul nr. 4.345/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 septembrie 2004.