Decizia Curţii Constituţionale nr. 379/2004

M. Of. nr. 979 din 25 octombrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 379

din 30 septembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ion Predescu − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Ingrid Alina Tudora − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Ileana Nagy în Dosarul nr. 1.936/2004 al Tribunalului Mureş − Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate de autorul excepţiei.

Astfel, arată că dreptul la muncă şi dreptul la protecţia socială a muncii nu sunt drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, ci drepturi relative putând fi exercitate doar cu privire la profesia, meseria sau ocupaţia pentru care aceasta are calificarea necesară. De asemenea, arată că Legea nr. 53/2003 − Codul muncii conţine reglementări stricte în ceea ce priveşte condiţiile de încetare a contractului individual de muncă.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.936/2004, Tribunalul Mureş − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, excepţie ridicată de Ileana Nagy în cadrul judecării unui litigiu de muncă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii încalcă dreptul fundamental la muncă, garantat de Constituţie şi de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, deoarece salariatul poate fi îndepărtat din exerciţiul dreptului la muncă şi datorită unor acţiuni culpabile ale angajatorului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 din acelaşi act normativ, autorul excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât nu se prevede obligaţia angajatorului de a repara şi daunele morale cauzate angajatului prin nerespectarea dreptului la demnitate în muncă.

Tribunalul Mureş − Secţia civilă opinează în sensul că „dispoziţiile art. 65 din Codul muncii sunt constituţionale, întrucât instituie un raport de proporţionalitate între restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al salariaţilor şi situaţiile care au determinat această restrângere, situaţii care sunt reglementate expres ca reprezentând o gravitate deosebită la adresa exercitării drepturilor angajatorilor”. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 alin. (1) din acelaşi cod, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată, în acest sens, că prevederile Cartei sociale europene, ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ca de altfel şi Codul muncii, în art. 6 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 40 alin. (2) lit. c), instituie dreptul salariaţilor la demnitatea în muncă. Ca atare, nerespectând acest drept, angajatorul cauzează salariatului un prejudiciu moral, iar salariatul, neavând dreptul la despăgubiri pentru daune morale, este grav discriminat faţă de alte persoane prejudiciate moral.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii nu îngrădesc dreptul la muncă, deoarece „angajatorul nu poate fi obligat să menţină salariaţii în dauna patrimoniului său şi a bunei funcţionări a afacerii, în cazul în care se loveşte de anumite dificultăţi dintre cele enumerate de lege (...), angajatorul poate dispune încetarea contractului de muncă al salariaţilor săi, cu condiţia ca motivul concedierii să fie serios şi real”. Excepţia este neîntemeiată şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 269 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material suferit de angajat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale. Codul muncii nu reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii morale, răspunderea în dreptul muncii fiind o răspundere prin esenţă contractuală, care nu poate viza acoperirea unor prejudicii morale.

Astfel, angajatul are posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru eventualele prejudicii morale suferite din cauza angajatorului, în temeiul normelor dreptului civil, care întregesc, în măsura compatibilităţii, prevederile Codului muncii, potrivit art. 295 din acest cod.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii sunt constituţionale, întrucât prin ele se „dă posibilitatea agenţilor economici să îşi organizeze activitatea în conformitate cu cerinţele unei funcţionări eficiente, iar în raport cu aceasta să dimensioneze numărul de personal angajat pe diferite posturi potrivit nevoilor lor reale, ceea ce nu aduce atingere prevederilor constituţionale sau celor din instrumentele juridice internaţionale invocate, referitoare la dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii”. Dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece constituie un tratament juridic nediscriminatoriu pentru toţi salariaţii. De altfel, Guvernul reţine că autorul excepţiei critică o omisiune a legii, în sensul că aceasta nu prevede despăgubiri şi pentru daune morale, ceea ce nu intră însă în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 şi art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

− Art. 65: „(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin. (1).”;

− Art. 269 alin. (1): „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2), care au următorul conţinut:

− Art. 11 alin. (1) şi (2): „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”;

− Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 41 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.”

Autorul excepţiei consideră că textele legale criticate contravin şi reglementărilor internaţionale prevăzute de art. 22 şi art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi pct. 26 − Partea I, art. 1 pct. 1 − Partea a II-a şi art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, al căror conţinut este următorul:

− Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

− Art. 22: „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială, ea este îndreptăţită să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări.”;

− Art. 23 pct. 1: „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotire împotriva şomajului.”

− Carta socială europeană revizuită:

Partea I − pct. 26: „Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice pentru asigurarea exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii: [...] 26. toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă [...].”;

Partea a II-a − Art. 1 pct. 1: „În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părţile se angajează:

1. să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă, în vederea realizării unei ocupări depline; [...]”;

− Art. 24 lit. a): „În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la protecţie în caz de concediere, părţile se angajează să recunoască:

a) dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau de conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţia socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, republicată, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se încadreze în muncă fără să fie forţată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau ocupaţie, pentru care se pregăteşte şi se califică în mod corespunzător, precum şi pentru un loc de muncă dorit. Curtea reţine că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea şi aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupaţii pentru care are calificarea şi aptitudinea necesare. Astfel, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar şi pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii. Aceste motive sunt concret determinate de lege, iar salariatul concediat poate contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia motivelor concedierii. De altfel, Curtea observă că în art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, invocat de autorul excepţiei, se prevede posibilitatea concedierii salariaţilor pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului”.

Cât priveşte verificarea valabilităţii motivului invocat de angajator, aceasta intră în competenţa instanţelor judecătoreşti sesizate prin contestaţia salariatului concediat.

Art. 65 din Codul muncii prevede dreptul angajatorului de a dispune concedierea salariatului în cazul în care este nevoit să desfiinţeze postul ocupat de acesta datorită dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii. Alin. (2) al aceluiaşi articol impune condiţia ca desfiinţarea locului de muncă „să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

În ceea ce priveşte art. 269 alin. (1) din Codul muncii, Curtea observă că acesta este criticat de autorul excepţiei pentru faptul că prevede obligaţia angajatorului de a plăti despăgubiri numai pentru pagubele materiale cauzate din culpa sa salariatului, nu şi pentru eventualele prejudicii morale. Prin aceasta se urmăreşte completarea textului legal cu prevederea dreptului la despăgubire şi pentru prejudicii morale, ceea ce, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a art. 269 alin. (1) din Codul muncii este inadmisibilă.

De altfel, Curtea observă că în textul art. 269 se precizează faptul că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Aceasta nu exclude însă posibilitatea salariatului, care a suferit şi prejudicii morale din culpa angajatorului, să solicite despăgubiri în temeiul normelor de drept comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 1, 2, 3, art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi alin. (3), precum şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Ileana Nagy în Dosarul nr. 1.936/2004 al Tribunalului Mureş − Secţia civilă.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 − Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 septembrie 2004.