Decizia Curţii Constituţionale nr. 378/2003

M. Of. nr. 127 din 12 februarie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 378

din 14 octombrie 2003

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Ion Şerban în Dosarul nr. 1.152/2002 al Judecătoriei Mangalia.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, arătând că textele legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.152/2002, Judecătoria Mangalia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Ion Şerban.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, contravin art. 25 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”.

Autorul excepţiei consideră, de asemenea, că prevederile criticate încalcă şi dispoziţiile art. 12 şi art. 13 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Faţă de prevederile de drept internaţional invocate, autorul excepţiei consideră că sunt încălcate şi art. 10 şi 20 din Constituţie.

Instanţa de judecată apreciază că dispoziţiile legale criticate nu vin în contradicţie cu textele constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În opinia Guvernului, este vorba de stabilirea, prin lege, a conţinutului şi a unor limite ale dreptului de proprietate, ceea ce corespunde art. 41 alin. (1) din Constituţie.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate nu încalcă nici o dispoziţie constituţională. Reglementarea prevăzută în Legea fondului funciar prin instituirea condiţiei de stabilire a domiciliului în anumite localităţi este dată exclusiv în considerarea atribuirii, la cerere, a unor terenuri în proprietate şi nu stabileşte domiciliul forţat pentru beneficiarii atribuirii. Asumarea unei asemenea obligaţii depinde exclusiv de voinţa şi interesul celui în cauză, arată Avocatul Poporului.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Excepţia are ca obiect dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, al căror conţinut este următorul:

− Art. 21 alin. (2): „Familiile fără pământ sau cu pământ puţin din alte localităţi, care solicită în scris, pot primi în proprietate până la 10 ha teren în echivalent arabil, cu obligaţia de a-şi stabili domiciliul în comună, oraş sau municipiu, după caz, şi de a cultiva pământul primit, renunţând la proprietatea avută în localitatea lor, din extravilan.”;

− Art. 49 alin. (1) şi (2): „(1) Persoanele cărora li s-au constituit drepturi de proprietate asupra terenurilor agricole sunt obligate să respecte întocmai condiţiile prevăzute la art. 19, 21 şi 43, în legătură cu stabilirea domiciliului şi întemeierea de noi gospodării.

(2) Nerespectarea acestor condiţii atrage pierderea dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiilor de orice fel realizate pe acesta. Pentru teren nu se vor acorda despăgubiri, iar pentru construcţii, proprietarul va primi o despăgubire egală cu valoarea reală a acestora.”

Prevederile art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, sub aspectul referitor la stabilirea domiciliului în localităţile în care titularii au primit teren, sunt apreciate prin excepţia invocată ca fiind în contradicţie cu art. 25 din Constituţie, cu art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând aceste critici de neconstituţionalitate, Curtea constată că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Art. 25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate. Prevederile atacate ca neconstituţionale, adoptate înaintea intrării în vigoare a Constituţiei, nu sunt contrare art. 25 sus-menţionat, cât timp se referă la o condiţie necesară obţinerii terenului şi nu constituie o obligaţie legală de a nu mai putea părăsi localitatea, ceea ce ar fi contrar dreptului la liberă circulaţie. Aceasta, deoarece reglementarea dată prin Legea fondului funciar instituie condiţia stabilirii domiciliului în anumite localităţi exclusiv în considerarea atribuirii, la cerere, a unor terenuri în proprietate; ca atare, asumarea unei asemenea obligaţii depinde exclusiv de voinţa şi de interesul persoanei în cauză.

Astfel fiind, referirea autorului excepţiei la prevederile art. 12 şi art. 13 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Nimeni nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui...” şi „Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat”, precum şi la dispoziţiile corespunzătoare din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că „Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa”, este irelevantă.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Ion Şerban în Dosarul nr. 1.152/2002 al Judecătoriei Mangalia.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2003.