Decizia Curţii Constituţionale nr. 318/2004

M. Of. nr. 992 din 28 octombrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 318

din 14 septembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi a celor ale art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ioan Vida – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Aspazia Cojocaru – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Kozsokár Gábor – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Aurelia Popa – procuror

Mihai Paul Cotta – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi art. 79 din Legea nr. 64/1995, excepţie ridicată de Societatea Comercială „SELD INDUSTRIAL IMPEX“ – S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 7.636/1999 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a comercială. 

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textele legale criticate nu sunt contrare Constituţiei, şi invocă în acest sens jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 martie 2004, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi art. 79 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, excepţie ridicată de Societatea Comercială „SELD INDUSTRIAL IMPEX“ – S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 7.636/1999 al acelei instanţe. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile art. 10 lit. d) şi cele ale art. 79 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 49, devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 53, ale art. 134 alin. (2) lit. a), devenit art. 135 alin. (2) lit. a), precum şi pe cele ale art. 135 alin. (6), devenit art. 136 alin. (5). 

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată, pe de o parte, că dispoziţiile criticate nu se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute la art. 53 alin. (1), iar pe de altă parte, „ating însăşi existenţa dreptului debitorului de a-şi conduce activitatea, deşi constituţional este posibilă numai o restrângere a acestui drept“, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, republicată. Se mai apreciază că, prin ridicarea dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea, „nu se mai asigură libertatea comerţului“, încălcându-se astfel şi prevederile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. a). Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu îşi motivează critica în ceea ce priveşte invocarea încălcării prevederilor art. 16 şi a celor ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, republicată. 

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a comercială, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, consideră că aceasta este neîntemeiată. 

Se argumentează de către instanţă că prevederile legale criticate „sunt conforme cu litera şi spiritul Constituţiei, având ca finalitate ridicarea dreptului de a-şi conduce activitatea pentru debitorul faţă de care s-a declanşat procedura de reorganizare şi faliment şi care suferă pierderi continue din averea sa, ori se află în situaţia în care nu există probabilitatea de realizare a unui plan raţional de activitate“. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, se arată că acestea nu au incidenţă în cauză, iar textele criticate sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. a) şi cu cele ale art. 136 alin. (5). 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. 

Guvernul arată că raţiunea întregii proceduri de reorganizare judiciară şi faliment este determinată „de managementul defectuos al debitorului, generator al stării de insolvenţă“ şi urmăreşte realizarea drepturilor creditorilor. Se apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă art. 16 din Constituţie, republicată, întrucât acestea „se aplică în mod egal tuturor debitorilor supuşi procedurii insolvenţei“, neexistând nici un element ce ar putea duce la concluzia unei aplicări discriminatorii a textelor criticate. 

Guvernul apreciază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, dispoziţiile art. 53 din Constituţie, republicată, nu au incidenţă în cauză, întrucât „dreptul comerciantului de a-şi conduce activitatea nu este unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Titlul II din Constituţie“. 

Referitor la încălcarea art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, republicată, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a stabilit că „posibilitatea de a ridica dreptul debitorului de a-şi conduce activitatea se înscrie în reglementările menite să asigure îndeplinirea obligaţiei statului de a ocroti libertatea comerţului, concurenţa loială şi condiţiile necesare pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“. Se mai susţine în punctul de vedere prezentat că textele legale criticate sunt constituţionale în raport cu prevederile art. 136 alin. (5) din Constituţie, republicată, întrucât „se operează numai o indisponibilizare a bunurilor, care nu afectează, în esenţă, dreptul de proprietate al debitorului“. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, îl constituie dispoziţiile art. 10 lit. d) şi cele ale art. 79 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 2003, cu modificările ulterioare. 

Anterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 79 au fost abrogate expres prin art. I pct. 72 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării juridiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002, însă, prin art. I pct. 42 din ordonanţa sus-menţionată, a fost introdus art. 40¹, care preia, în esenţă, conţinutul prevederilor în cauză. Ulterior, dispoziţiile art. 40¹ alin. (5) şi (6) au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 12 mai 2004. 

Conform jurisprudenţei sale, Curtea urmează să examineze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi a celor ale art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, texte în vigoare care au conservat, în principiu, vechea reglementare privind ridicarea dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea. 

Dispoziţiile criticate ca fiind neconstituţionale au, în prezent, următorul cuprins: 

– Art. 10 lit. d): „Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt: […]

d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;“; 

– Art. 40¹: „(1) Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea –, dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile art. 26 alin. (1) lit. f) sau, după caz, art. 32 alin. (1), intenţia de reorganizare. 

(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi bunurilor pe care debitorul le-ar dobândi ulterior deschiderii procedurii. 

(3) Judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de administrare al debitorului o dată cu desemnarea unui administrator, indicând totodată şi condiţiile de exercitare a acestuia. 

(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune începerea falimentului. 

(5) Creditorii, comitetul creditorilor ori reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor pot oricând adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate. 

(6) Judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile cererea prevăzută la alin. (5), într-o şedinţă la care vor fi citaţi debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor şi reprezentantul membrilor sau, după caz, al asociaţilor/acţionarilor.“

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt art. 16 alin. (1), art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a) şi art. 136 alin. (5). Acestea au următorul cuprins: 

– Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.“; 

– Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. 

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“; 

– Art. 135 alin. (2) lit. a): „Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.“; 

– Art. 136 alin. (5): „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.“

În esenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prin ridicarea dreptului debitorului de a-şi conduce activitatea se aduce atingere înseşi substanţei acestui drept, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, republicată. De asemenea, se mai arată că dispoziţiile criticate încalcă şi principiul constituţional al libertăţii comerţului şi inviolabilitatea proprietăţii private. 

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o procedură specială privind reorganizarea judiciară şi falimentul. Această procedură se declanşează în cazurile prevăzute de lege faţă de debitorii aflaţi în insolvenţă, în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile, determinată de modul defectuos în care debitorul şi-a condus afacerile. De aceea, textele criticate prevăd măsura ridicării dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea, de a-şi administra bunurile şi de a dispune de acestea, tocmai pentru a se asigura posibilitatea realizării drepturilor creditorilor. 

Textele de lege criticate se aplică deopotrivă, fără excepţii, tuturor situaţiilor care se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile respective şi nu instituie măsuri discriminatorii sau diferenţe de tratament juridic între debitorii aflaţi în stare de insolvenţă, de natură să încalce principiul egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, republicată. 

În ceea ce priveşte susţinerea de către autorul excepţiei a încălcării prevederilor art. 53 din Constituţie, republicată, Curtea constată că acest text nu are incidenţă în cauză, întrucât dreptul comerciantului de a-şi conduce activitatea nu este unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute la Titlul II din Constituţie, la care se referă dispoziţiile art. 53. 

Curtea reţine că posibilitatea ridicării dreptului debitorului de a-şi conduce activitatea se înscrie în reglementările menite să asigure îndeplinirea obligaţiei statului de a ocroti libertatea comerţului, concurenţa loială şi condiţiile necesare pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, neaducându-se astfel atingere textului constituţional al art. 135 alin. (2) lit. a). 

De asemenea, Curtea constată că măsura ridicării dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea, de a-şi administra bunurile şi de a dispune de acestea nu are semnificaţia unui transfer de proprietate, operându-se numai o indisponibilizare a bunurilor, care nu afectează în esenţă dreptul de proprietate al debitorului. Prin urmare, textele legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 136 alin. (5) din Constituţie, republicată, care, de altfel, prevăd inviolabilitatea proprietăţii private „în condiţiile legii organice“. De asemenea, este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza a doua, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. 

Textele criticate pentru neconstituţionalitate în cauza de faţă au mai format obiect al controlului exercitat de Curtea Constituţională. Prin Decizia nr. 138 din 8 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 6 mai 2003 şi Decizia nr. 279 din 29 iunie 2004 (nepublicată), de exemplu, Curtea a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi art. 40¹ din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 

Neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, cele statuate în deciziile sus-menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 1, 2, 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A   C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. d) şi ale art. 40¹ din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „SELD INDUSTRIAL IMPEX“ – S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 7.636/1999 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a comercială. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 septembrie 2004.