Decizia Curţii Constituţionale nr. 296/2004

M. Of. nr. 859 din 20 septembrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 296

din 6 iulie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ioan Vida – preşedinte

Aspazia Cojocaru – judecător

Kozsokár Gábor – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Florentina Baltă – procuror

Afrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Nicolae Ioan Pălcuţ în Dosarul nr. 3.597/PI/2003 al Curţii de Apel Oradea – Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Autorul excepţiei a depus la dosar o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, deoarece prevederile legale atacate au mai fost supuse controlului de contencios constituţional, ocazii cu care, prin deciziile nr. 275 din 24 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 3 martie 2003 şi nr. 4 din 13 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 4 februarie 2004, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 sunt conforme cu Legea fundamentală. Deoarece nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei amintite, reprezentantul Ministerului Public apreciază că soluţiile şi considerentele invocate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.597/PI/2003, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată, în dosarul de mai sus, de inculpatul Nicolae Ioan Pălcuţ, cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi perversiune sexuală, prevăzute şi pedepsite de art. 321 alin. 1 şi art. 201 alin. 1 din Codul penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că avizul dat de ministrul justiţiei pentru situaţiile prevăzute de textul legal criticat constituie un amestec în competenţa materială a organului de urmărire penală, referitor la procedura de punere în mişcare a acţiunii penale, cu consecinţa directă a înfrângerii principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece ministrul justiţiei, organ politic şi membru al executivului, intervine în activitatea autorităţii judecătoreşti.

Autorul excepţiei mai susţine că art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, este neconstituţional, deoarece are o formă eliptică, ce nu permite o interpretare unitară din partea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, privitoare la competenţa după materie (în speţă fiind vorba de infracţiuni date în competenţa judecătoriei ca primă instanţă) şi după calitatea persoanei (la momentul comiterii infracţiunilor autorul avea calitatea de judecător la nivel de judecătorie, iar în momentul începerii urmăririi penale nu mai avea această calitate, ca urmare a demisiei), în situaţia în care inculpatul şi-a schimbat calitatea. Organele abilitate manifestă astfel o regretabilă inconsecvenţă în aplicarea normelor procedural penale, de natură a aduce atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, deoarece în faza de judecată calitatea de fost magistrat la nivel de judecătorie este avută în vedere la stabilirea instanţei competente, iar în faza de urmărire penală s-au aplicat toate normele procedurale referitoare la această calitate, cu excepţia obligaţiei de a solicita avizul ministrului justiţiei, prevăzut de textul legal atacat, situaţie care, potrivit art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală, constituie o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor reprezintă o garanţie pentru o bună administrare a justiţiei şi, în egală măsură, un mijloc de protecţie în faţa oricărei ingerinţe de ordin politic sau administrativ. Prin posibilitatea ministrului justiţiei de a emite avizul pentru cercetarea magistraţilor se aduce atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, întrucât acesta este membru al guvernului, care face parte din autoritatea executivă. Mai mult decât atât, textul contestat excedează nepermis dispoziţiilor constituţionale, deoarece doar Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină a magistraţilor, sens în care implicarea ministrului justiţiei în răspunderea penală a judecătorilor este nejustificată.

Critica referitoare la omisiunea din textul menţionat a calităţii de magistrat în funcţie de data comiterii faptei, data începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată, în cazul în care această calitate a fost pierdută după comiterea faptei, este apreciată de instanţa de judecată ca întemeiată, fără a arăta în mod concret care sunt motivele de neconstituţionalitate ce stau la baza acestei raţiuni.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul României a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate nu aduc atingere principiului separaţiei puterilor şi accesului liber la justiţie. În motivarea punctului de vedere al Guvernului este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece atribuţia ministrului justiţiei de a aviza cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a magistraţilor contravine dispoziţiilor constituţionale care reglementează raporturile dintre puterile publice şi echilibrul acestora. Avizul ministrului justiţiei reprezintă o condiţie legală necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi totodată o importantă garanţie, care are drept scop protejarea magistratului prin faptul că el nu va fi cercetat de organele de poliţie sau de alte organe de cercetare penală, care aparţin puterii executive, şi, totodată, nu va putea fi chemat în judecată, prin acţiune directă. Emiterea avizului ar trebui însă să fie dată în competenţa unei structuri aflate în sfera autorităţii judecătoreşti, şi nu ministrului justiţiei, deoarece acestuia din urmă, prin calitatea de membru al autorităţii executive, i se oferă posibilitatea să depăşească dimensiunile unei activităţi administrative curente, cu consecinţa înfrângerii principiului constituţional prevăzut de art. 124 alin. (2), potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Referitor la critica privind omisiunea legiuitorului de a prevedea în mod expres, în textul contestat, dacă avizul este necesar sau nu, în condiţiile în care, la data comiterii faptei, făptuitorul avea calitatea de magistrat, dar ulterior săvârşirii ei a pierdut această calitate, Avocatul Poporului apreciază că aceasta reprezintă o problemă de legiferare, şi nu de constituţionalitate. Potrivit jurisprudenţei, Curtea Constituţională nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, deoarece ar îndeplini rolul de legislator pozitiv, depăşind astfel sfera atribuţiilor stabilite de Legea fundamentală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi are următorul conţinut:

– Art. 91 alin. 2: "Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei.“

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (4) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, al căror conţinut este următorul:

– Art. 1 alin. (4): "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.“;

– Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Legea fundamentală consacră principiul independenţei judecătorilor şi pe cel al imparţialităţii procurorilor în exercitarea atribuţiilor lor. Garantarea respectării acestor principii este asigurată prin instituirea inamovibilităţii judecătorilor, prin măsurile de protecţie a magistraţilor prevăzute de art. 91 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, prin alte măsuri prevăzute de titlul VI din aceeaşi lege, precum şi prin dispoziţiile speciale din Codul de procedură penală.

Prin urmare, aceste reglementări îl protejează pe magistrat prin faptul că el nu va fi cercetat de organele poliţiei sau de alte organe de cercetare penală care, prin apartenenţa lor la puterea executivă, ar putea fi direcţionate politic. De asemenea, magistratul nu va putea fi chemat în judecată penală prin acţiune directă introdusă la instanţa de judecată, fiind ferit în felul acesta de eventualele acţiuni şicanatoare venite din partea unor persoane răuvoitoare.

Independenţa justiţiei implică deci un statut special, adecvat, al magistraţilor, menit să imprime o valoare de necontestat actului de justiţie, prin protejarea membrilor corpului magistraţilor împotriva subiectivismului şi a acţiunilor nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală competente, care le-ar putea afecta credibilitatea.

În acest context art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care condiţionează cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată de avizul ministrului justiţiei, instituie o măsură raţională de protecţie a magistratului, care reprezintă o garanţie legală a consolidării principiilor constituţionale enunţate anterior, privitoare la independenţa judecătorilor şi la imparţialitatea procurorilor.

Curtea reţine că este neîntemeiată critica potrivit căreia avizul ministrului justiţiei reprezintă o ingerinţă în activitatea de realizare a actului de justiţie, deoarece acesta răspunde de activitatea judecătorilor şi de modul cum se înfăptuieşte justiţia. Potrivit legii, ministrul justiţiei are un rol foarte important în selecţionarea, pregătirea şi verificarea cunoştinţelor viitorilor magistraţi şi în vederea admiterii acestora în magistratură. Fără să intervină în activitatea judiciară a magistraţilor, care sunt independenţi şi inamovibili, ministrul justiţiei poate şi trebuie să cunoască modul în care aceştia îşi îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el să fie indiferent sau să ignore cazurile în care magistraţii au săvârşit ori sunt suspecţi că au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Este evident că orice caz în care un magistrat se dovedeşte că a încălcat legea penală aruncă o umbră asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea singurul chemat să avizeze urmărirea penală a unui magistrat este ministrul justiţiei, iar acest drept de aviz implică angajarea răspunderii sale personale, persoana interesată având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat pe care îl consideră vinovat sau, dimpotrivă, nevinovat de săvârşirea unei fapte penale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Nicolae Ioan Pălcuţ în Dosarul nr. 3.597/PI/2003 al Curţii de Apel Oradea – Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2004.