Decizia Curţii Constituţionale nr. 293/2004

M. Of. nr. 702 din 4 august 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 293

din 1 iulie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Valentina Bărbăţeanu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia Drepturilor Omului în România − Comitetul Helsinki, Manuela Ştefănescu şi Marian Pancu în Dosarul nr. 3.758/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia contencios administrativ. 

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 iunie 2004 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la 1 iulie 2004. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 

Prin Încheierea din 9 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia Drepturilor Omului în România − Comitetul Helsinki, Manuela Ştefănescu şi Marian Pancu într-o cauză de contencios administrativ în care au solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 952/2003 privind aprobarea normelor şi procedurilor în vederea operaţionalizării Sistemului informatic integrat, componentă a Sistemului Electronic Naţional. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990 încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, întrucât „siguranţa naţională nu poate fi un pretext pentru a justifica lipsa unui control judecătoresc asupra respectării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale oricărei persoane”. Se afirmă, de asemenea, că „interdicţia ca o persoană să se adreseze justiţiei atunci când, prin acte care privesc, într-o mai mare sau mai mică măsură, siguranţa naţională, îi sunt încălcate drepturi şi libertăţi ale omului este în contradicţie şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, în special cu prevederile art. 6 şi art. 13 din aceasta. 

Curtea de Apel Bucureşti − Secţia de contencios administrativ apreciază că textul de lege criticat poate fi considerat abrogat în virtutea art. 154 din Constituţie, deoarece art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală restrânge „sfera actelor exceptate de la controlul instanţelor de contencios administrativ”. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prin textul de lege criticat „legiuitorul a stabilit anumite condiţii şi limite de exercitare a dreptului persoanei vătămate, printre care şi excluderea de la controlul instanţei de contencios administrativ a actelor administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului”. Consideră că aceste condiţii şi limite sunt în concordanţă atât cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, cât şi cu cele ale art. 53 din Legea fundamentală, care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În continuare, precizează că şi prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabilesc că „exercitarea unor drepturi şi libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. 

Guvernul şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: 

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „Nu pot fi atacate în justiţie: 

a) (...) actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului (...)”. 

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi de lege încalcă art. 21 din Constituţie, republicată, potrivit căruia: 

Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. 

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”

Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat contravine şi art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul: 

− Art. 6: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită. 

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: 

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”

− Art. 13: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele: 

Critica de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, ceea ce, în opinia autorului excepţiei, îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie. 

În legătură cu prevederile de lege criticate, Curtea constată că acestea sunt contrare dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie, republicată, în sensul cărora „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar.” Or, dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate restrictiv, orice altă excepţie reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale. Aşa fiind, întrucât actele administrative privitoare la siguranţa internă şi externă a statului, la care se referă textul ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, republicată, rezultă că acestea sunt susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc. 

Aceasta nu înseamnă că, în cazul actelor administrative privitoare la siguranţa internă şi externă a statului, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 53 din Constituţie, republicată, în virtutea cărora „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor [...]”. Această restrângere a exerciţiului unor drepturi trebuie să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu trebuie să ducă la suprimarea dreptului sau a libertăţii, cum se întâmplă în speţă. 

Având în vedere contrarietatea textului de lege criticat cu prevederile art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală şi ţinând seama de dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmează a constata că prevederile art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990 nu mai sunt în vigoare. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E: 

Constată că dispoziţiile art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare, ce fac obiectul excepţiei ridicate de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România − Comitetul Helsinki, Manuela Ştefănescu şi Marian Pancu în Dosarul nr. 3.758/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia contencios administrativ, nu mai sunt în vigoare, conform art. 154 alin. (1) din Constituţie, fiind contrare art. 126 alin. (6) din Constituţie, republicată. 

Definitivă şi obligatorie. 

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 iulie 2004.