Decizia Curţii Constituţionale nr. 285/2004

M. Of. nr. 711 din 6 august 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 285

din 1 iulie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Doina Suliman − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Veronica Chiţea în Dosarul nr. 2.748/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal autorul excepţiei este prezent personal şi asistat de avocatul Iosif Friedmann Nicolescu. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent şef referă asupra cauzei şi arată că la dosarul cauzei au depus note scrise părţile Liviu-Anton Vîlvoi, care solicită admiterea excepţiei, şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

Cauza se află în stare de judecată.

Avocatul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia pentru motivele invocate în faţa instanţei de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public, considerând că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2.748/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Veronica Chiţea cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 1.132 din 19 mai 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti − Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 4.023/2002.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale consacrate în art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 24, art. 51 alin. (2), art. 124 alin. (2) şi art. 129. Astfel, consideră că art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care conferă calitate activă procesuală organizaţiilor neguvernamentale ce au ca scop protecţia drepturilor omului, creează „o situaţie de inechitate şi discriminare” pentru celelalte părţi care nu s-au pus sub ocrotirea unei astfel de organizaţii. În opinia sa, dispoziţiile legale criticate ar trebui să aibă în vedere numai cauzele în care aceste organizaţii se judecă în contradictoriu cu o autoritate publică „care ar putea să fie susceptibilă de a discrimina o persoană fizică, un grup de persoane fizice etc”. Argumentând această opinie, autorul excepţiei arată că partea în favoarea căreia intervine organizaţia este favorizată „prin crearea unei stări tensional-emoţionale completului de judecată care soluţionează cauza”. De asemenea, consideră că se produce o ingerinţă a organizaţiilor neguvernamentale în activitatea autorităţii judecătoreşti, „astfel că justiţia nu mai este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. În altă ordine de idei, autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 129 din Constituţie, deoarece o organizaţie neguvernamentală nu poate avea calitatea de „parte interesată”. Astfel, în opinia sa, „o organizaţie neguvernamentală trebuie să aibă o atitudine echidistantă faţă de persoanele fizice şi juridice care au calitatea de justiţiabili şi nu se poate substitui folosinţei drepturilor civile în judecată şi nici nu poate avea exerciţiul drepturilor procesuale ale persoanelor”. De asemenea, observă că, în cauzele civile, părţile au calitate procesuală activă în cazul în care au şi un interes legitim şi actual. În continuare, susţine că dispoziţiile legale criticate contravin art. 15 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece doar cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. În opinia sa, sunt înfrânte şi dispoziţiile constituţionale care consacră dreptul la un proces echitabil, întrucât organizaţia neguvernamentală devine „partizanul” părţii ale cărei interese le susţine în justiţie. De asemenea, consideră că art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 este în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 24 din Constituţie, republicată, deoarece, în cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate numai de un avocat, nu şi de o organizaţie neguvernamentală. În continuare aminteşte că, potrivit art. 51 alin. (2) din Constituţie, republicată, organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. În fine, apreciază că „Ordonanţa guvernamentală nr. 137/2000, adoptată ca Legea nr. 48/2002, nefiind o lege organică, [...] nu poate să fie în contradicţie cu drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În concluzie, solicită instanţei constituţionale să modifice art. 22 din ordonanţă, în sensul restrângerii sferei acestor dispoziţii numai la acţiunile împotriva statului, cât şi în cauzele penale, „excluzându-se ingerinţele organizaţiilor neguvernamentale în cazul drepturilor subiectiv patrimoniale sau nepatrimoniale între persoanele private, între care nu există privilegii şi discriminări”.

Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în opinia sa, textul de lege criticat nu creează o situaţie inechitabilă şi discriminatorie celorlalte părţi din proces ale căror interese nu sunt reprezentate de o organizaţie neguvernamentală, deoarece folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale incumbă părţilor din proces cu respectarea tuturor principiilor care guvernează activitatea de judecată. Mai mult, aminteşte că justiţia este unică şi egală pentru toţi, fapt ce presupune folosirea aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale în mod egal tuturor participanţilor. În continuare, arată că organizaţiile neguvernamentale intervin în proces în baza mandatului părţii ale cărei interese sunt atinse prin discriminare, astfel încât se respectă principiul constituţional al liberului acces la justiţie. De asemenea, apreciază că art. 22 din Legea nr. 137/2000 este în deplin acord cu principiul constituţional al universalităţii drepturilor şi libertăţilor, întrucât universalitatea este concepută fără deosebire de faptul reglementării acestor drepturi şi libertăţi prin Constituţie sau prin alte legi. În altă ordine de idei, observă că, deşi instanţa de judecată nu se învesteşte din oficiu, legea recunoaşte legitimarea procesuală activă unor organisme ce nu sunt titulare ale dreptului. În fine, potrivit opiniei instanţei de judecată, dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei nu aduc atingeri nici dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, republicată, întrucât organizaţia neguvernamentală intervine în proces alături de partea de care a fost mandatată, şi nu în calitate de apărător al acesteia.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată, deoarece prin textul de lege criticat se reglementează „unul din cazurile de excepţie în care legea, pentru deplina şi prompta ocrotire a drepturilor şi libertăţilor pe care le conferă, recunoaşte, în situaţii anume prevăzute, legitimarea procesuală activă a anumitor organe care nu sunt titulare ale dreptului dedus judecăţii − cum este cazul acţiunii civile ce poate fi pornită de Ministerul Public, potrivit art. 45 din Codul de procedură civilă”. În continuare, se arată că art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 „reprezintă un demers legislativ de respectare şi realizare a cerinţelor constituţionale de principiu, cum sunt cele ale egalităţii în drepturi şi accesul liber la justiţie, şi nu de încălcare a lor”.

Avocatul Poporului consideră că argumentele autorului excepţiei sunt neîntemeiate. În acest sens arată că, potrivit art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, organizaţiile neguvernamentale au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane, precum şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice. Aşa fiind, aceste organizaţii intervin în proces pentru realizarea scopului lor de protecţie a drepturilor persoanelor fizice şi a interesului lor legitim de combatere a discriminării, şi nu în calitate de apărător al părţii care i-a solicitat intervenţia, aşa încât principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor nu este încălcat. În sprijinul acestor argumente invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 44/1996, în care s-a statuat că nu constituie discriminare faptul că, prin aplicarea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate ca atare prin prisma propriilor lor interese subiective. Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că textul de lege ce face obiectul excepţiei nu conţine nici o dispoziţie contrară prevederilor art. 21 şi 24 din Constituţie, republicată, şi nu contravine principiului constituţional consacrat în art. 15 alin. (1), ci reprezintă tocmai o concretizare a acestui principiu. Celelalte norme constituţionale invocate de autorul excepţiei sunt apreciate ca fiind nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise ale părţilor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, dispoziţii care au următoarea redactare:

− Art. 22: „(1) Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, dacă aceasta din urmă mandatează organizaţia în acest sens.” În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea următoarelor prevederi din Constituţie:

− Art. 15 alin. (1): „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;

− Art. 16 alin. (1) şi alin. (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;

− Art. 21 alin. (3): „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”;

− Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”;

− Art. 51 alin. (2): „Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.”;

− Art. 124 alin. (2): „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.”;

− Art. 129: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”

Analizând textul legal criticat, Curtea observă că, ulterior sesizării sale, acesta a fost modificat prin Legea nr. 27/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 martie 2004, păstrându-se însă soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei.

Potrivit opiniei acestuia, atribuirea calităţii procesuale active organizaţiilor neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului contravine principiilor constituţionale ale universalităţii, egalităţii cetăţenilor şi dreptului constituţional la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră caracterul unic, imparţial şi egal al justiţiei. În acest sens, arată că instanţa de judecată este supusă unei „stări tensional-emoţionale” care va influenţa soluţia dată în cauză.

Examinând prevederile art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Curtea constată că acestea nu creează o inegalitate a părţilor în faţa instanţei şi nici nu reprezintă o ingerinţă a organizaţiilor neguvernamentale în activitatea autorităţii judecătoreşti. Astfel, dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată, la care însuşi autorul excepţiei face trimitere, consacră nu numai un deziderat, ci însăşi obligaţia instanţelor de a asigura o judecată unică, imparţială şi egală pentru toţi. Mai mult, în virtutea prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (1), justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Aşa fiind, judecătorul îşi va fundamenta soluţia în cauză pe dispoziţiile legale invocate şi probele administrate de părţi, şi nu pe „starea tensional-emoţională” indusă de participarea la proces a organizaţiilor neguvernamentale. De altfel, modul în care instanţele de judecată înţeleg să se supună acestor obligaţii consacrate constituţional reprezintă o chestiune de aplicare a legii, iar nu un argument care să susţină neconstituţionalitatea textului de lege criticat. În virtutea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei.

De asemenea, Curtea apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere prevederilor constituţionale consacrate în art. 15 alin. (1).

În ceea ce priveşte criticile aduse dispoziţiilor legale ce fac obiectul excepţiei în raport cu prevederile art. 24, autorul excepţiei le motivează arătând că, în cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate numai de un avocat, nu şi de o organizaţie neguvernamentală. Mai mult, în opinia sa, organizaţiile neguvernamentale nu pot avea nici calitatea de „parte interesată”, deoarece nu justifică un interes legitim şi actual.

În faţa acestor susţineri, se constată că organizaţiile neguvernamentale nu participă la proces în calitate de reprezentanţi ai părţilor, ci în virtutea calităţii procesuale active proprii pe care le-o atribuie legea. Acest fapt este confirmat şi de modificarea pe care textul legal criticat a suferit-o ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, tocmai pentru a îndepărta ideea reprezentării, legiuitorul a modificat art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 în sensul că organizaţiile neguvernamentale nu mai dobândesc calitate procesuală activă în cazurile când persoana fizică supusă unei discriminări le mandatează, ci la cererea acesteia. De asemenea, se observă că interesul participării în cauză rezidă în însuşi scopul pentru care organizaţia neguvernamentală fiinţează, şi anume protecţia drepturilor persoanelor care au fost supuse unei discriminări.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia textul de lege criticat aduce atingere art. 51 alin. (2) din Constituţie, republicată, Curtea observă că aceste dispoziţii constituţionale se referă la „dreptul la petiţionare”, care este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti, drept consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituţie. Astfel, aşa cum Curtea Constituţională a statuat şi prin Decizia nr. 175 din 15 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 17 mai 2004, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei nu reprezintă un aspect al dreptului de petiţionare. Acest din urmă drept se referă la cererile, reclamaţiile, sesizările şi propunerile în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei şi la care autorităţile publice au obligaţia de a răspunde în termenele şi condiţiile stabilite potrivit legii, în timp ce cererile de chemare în judecată, care declanşează procesul civil, se rezolvă după reguli specifice, proprii activităţii de judecată.

În fine, în ceea ce priveşte solicitarea autorului excepţiei ca instanţa constituţională să modifice textul legal criticat astfel încât acesta să se aplice numai acţiunilor împotriva statului şi în cauzele penale, Curtea observă că, în virtutea competenţei sale consacrate constituţional, cât şi prin Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu ar putea modifica un text de lege fără a se crea astfel o imixtiune în activitatea legiuitorului, încălcându-se principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu majoritate de voturi,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Veronica Chiţea în Dosarul nr. 2.748/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 iulie 2004.