Decizia Curţii Constituţionale nr. 277/2004

M. Of. nr. 722 din 10 august 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 277

din 24 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001

 

Ioan Vida – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Kozsokár Gábor – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Aurelia Popa – procuror

Irina Loredana Lăpădat – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Antonio Malinschi în Dosarul nr. 5.979/2003 al Tribunalului Sibiu – Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 8 aprilie 2004, Tribunalul Sibiu – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, excepţie ridicată de Antonio Malinschi în Dosarul nr. 5.979/2003 al acelei instanţe.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 53, precum şi ale art. 11 alin. (1) din Constituţie, republicată, raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine că exerciţiul dreptului de locaţiune recunoscut de lege trebuie să aibă un tratament egal cu exerciţiul dreptului de proprietate, de asemenea protejat de lege. Potrivit autorului, dreptul de locaţiune are un conţinut complex, care implică, între altele, stabilitatea domiciliului şi dreptul la respectarea vieţii private. Se mai arată că prin consacrarea legală a schimbului obligatoriu de locuinţă "se compromite definitiv dreptul constituţional la un proces echitabil“, instanţa de judecată neputând dispune altfel.

Tribunalul Sibiu – Secţia civilă consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. În acest sens, arată că limitările vizând folosinţa locuinţelor nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi, mai mult, prevederile legale criticate dau eficienţă deplină dreptului fundamental la locuinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18¹ din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acesteia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că nu sunt încălcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 53 şi 21, întrucât "legiuitorul poate stabili reguli care să armonizeze drepturile fundamentale astfel încât să se ţină seama atât de interesele proprietarilor, cât şi ale chiriaşilor“, iar accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, republicată, arată că instituirea de regimuri juridice diferite în situaţii diferite nu poate fi apreciată ca o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii. Invocă în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, precizează că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece legiuitorul a urmărit să asigure, prin textul de lege criticat, atât protecţia chiriaşilor din locuinţele retrocedate foştilor proprietari, cât şi garantarea dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice îndreptăţite la măsuri reparatorii. Nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil, dat fiind că sunt asigurate toate garanţiile procesuale care garantează exercitarea acestui drept. În ceea ce priveşte raportarea criticii de neconstituţionalitate la prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 53 din Constituţie, republicată, consideră că schimbul obligatoriu de locuinţă este o măsură stabilită prin lege, justificată de respectarea drepturilor şi libertăţilor proprietarilor, şi care respectă pe deplin prevederile constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 mai 2001.

Prevederile legale criticate au următorul conţinut:

– Art. 23 alin. (1): "Proprietarii au dreptul să ceară şi să obţină mutarea chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă pe calea unui schimb obligatoriu.“

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 53, precum şi ale art. 11 alin. (1) din Constituţie, republicată, raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi care au următorul conţinut:

– Art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.“

– Art. 11 alin. (1): "Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.“

– Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.“

– Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.“

– Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“

De asemenea, sunt invocate ca fiind încălcate dispoziţiile cuprinse în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare, între alte dispoziţii constituţionale, şi la cele ale art. 16 şi art. 53 din Constituţie, republicată. Astfel, prin Decizia nr. 88 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 iulie 2000, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă. La acea dată, Curtea Constituţională a statuat, între altele, că „(…) prin nici o dispoziţie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 nu sunt puse în discuţie restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale şi nici exercitarea cu bună-credinţă a unor asemenea drepturi sau libertăţi“. Mai mult, prin Decizia nr. 139 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 20 iunie 2001, Curtea a reţinut că "egalitatea în drepturi nu împiedică stabilirea de către legiuitor a unor soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite. Dispoziţiile legale criticate îi ocrotesc în mod egal pe proprietar şi pe chiriaş, stabilind, pe de o parte, în ce măsură proprietarul poate refuza în mod justificat prelungirea contractului, iar pe de altă parte, dând chiriaşului posibilitatea să îşi apere dreptul locativ în condiţiile în care nu i se poate reproşa vreo conduită culpabilă“. Atât considerentele, cât şi soluţiile pronunţate în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 vin în contradicţie cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3), Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, dat fiind că, în caz de litigiu, chiriaşul are dreptul de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează procesul echitabil, de a formula apărări şi de a recurge la căile de atac prevăzute de lege.

Nu se poate reţine nici încălcarea art. 11 alin. (1) raportat la prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere dreptului persoanei la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului, cu atât mai mult cu cât chiriaşul nu este ţinut să procedeze la schimbul obligatoriu de locuinţă dacă nu sunt respectate anumite exigenţe minimale, cuprinse în art. 24 alin. (1) şi (2) din ordonanţă, care prevede:

„(1) Chiriaşul nu este obligat să se mute, dacă în locuinţa care i se oferă în schimb nu i se asigură suprafaţa locuibilă şi numărul de camere la care este îndreptăţit conform anexelor nr. 1 şi 2 la prezenta ordonanţă de urgenţă, dar nici nu poate pretinde o suprafaţă locuibilă sau un număr de camere mai mare decât cele la care este îndreptăţit potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă sau decât cele pe care le deţine cu chirie şi nici condiţii mai bune de locuit decât cele pe care le are în locuinţa din care urmează să se mute.

(2) Nu i se va putea cere chiriaşului să se mute într-o locuinţă insalubră şi nici să accepte o locuinţă lipsită de dependinţele strict necesare – bucătărie, baie, WC –, prevăzute în contractul de închiriere a locuinţei din care urmează să se mute.“

Din acest punct de vedere, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc nici o atingere demnităţii omului sau drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, garantate prin dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Antonio Malinschi în Dosarul nr. 5.979/2003 al Tribunalului Sibiu – Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 iunie 2004.