Decizia Curţii Constituţionale nr. 272/2004

M. Of. nr. 723 din 11 august 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 272

din 24 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ioan Vida – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Kozsokár Gábor – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Aurelia Popa – procuror

Doina Suliman – magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Liviu Nicolae Nicoară şi Antonia Marietta Nicoară în Dosarul nr. 4.449/2003 al Judecătoriei Turda.

La apelul nominal răspunde avocatul Dan C. Stegăroiu, pentru autorii excepţiei, şi consilierul juridic Dan Soporan, pentru Societatea Comercială "Holcim“ – S.A. din Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Avocatul autorilor excepţiei, cu privire la art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, susţine că aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, deoarece, prin derogare de la dreptul comun, instituie prescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară. De asemenea, consideră că prin textul de lege criticat sunt înfrânte prevederile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În ceea ce priveşte art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990, apreciază că aceste dispoziţii legale îngrădesc accesul liber la justiţie şi creează cadrul exercitării unor atitudini abuzive din partea administraţiei.

Reprezentantul Societăţii Comerciale "Holcim“ – S.A. din Bucureşti, referindu-se la jurisprudenţa Curţii, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 4.449/2003, Judecătoria Turda a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare.

Excepţia a fost ridicată de Liviu Nicolae Nicoară şi Antonia Marietta Nicoară într-o acţiune civilă ce are ca obiect cererea de anulare parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 1.949 din 23 mai 1995, emis de Ministerul Industriilor în favoarea Societăţii Comerciale "Cimentul“ – S.A. din Turda.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 înfrâng dispoziţiile constituţionale consacrate în art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (1), (2), (3) şi (7) şi art. 51. Astfel, arată că textul de lege criticat instituie, pe calea legii speciale, o derogare de la dreptul comun, deoarece prevede că acţiunea în revendicare este prescriptibilă. În aceste condiţii garanţia constituţională a dreptului de proprietate devine inoperantă. Mai mult, dat fiind că excepţia de la beneficiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare este aplicabilă numai celor deposedaţi în mod abuziv în timpul regimului comunist, nu şi celorlalţi cetăţeni sau statului, autorii excepţiei apreciază că proprietatea particulară nu se bucură de o ocrotire egală, aşa cum prevede art. 41 alin. (2). De asemenea, consideră că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este susceptibil de critică şi în raport cu prevederile art. 41 alin. (3) din Constituţie, întrucât aceste dispoziţii constituţionale au eficacitate juridică numai în condiţiile imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare. Totodată, susţin că, prin efectul textului de lege criticat, dispoziţiile constituţionale care prevăd că averea dobândită licit nu poate fi confiscată devin desuete, iar prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate de aceasta devin "iluzorii“. De asemenea, se arată că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 încalcă prevederile constituţionale ale art. 51 care consacră supremaţia Constituţiei în raport cu celelalte legi. În continuare se susţine că acest text de lege contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece instituie un privilegiu pentru terţii dobânditori, în defavoarea proprietarilor deposedaţi în mod abuziv în timpul regimului comunist. Autorii excepţiei consideră că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ignoră principiul constituţional al liberului acces la justiţie, deoarece acesta "nu se rezumă la aspectul formal al promovării unei acţiuni în justiţie, ci la un drept efectiv, implicând o judecată dreaptă“, judecată ce se transformă însă într-o "iluzie“ atât timp cât atributul dominant al dreptului de proprietate, imprescriptibilitatea, este înlăturat. În fine, autorii excepţiei pun în discuţie însăşi dimensiunea morală a dispoziţiilor legale criticate, arătând că acestea "nu duc la promovarea responsabilităţii sociale, a renaşterii simţului comun de dreptate şi prin aceasta nu renovează şi nu asigură însănătoşirea mediului social“.

În ceea ce priveşte art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, autorii excepţiei arată că acesta încalcă principiul constituţional al liberului acces la justiţie, deoarece adresarea în justiţie nu mai este liberă, ci condiţionată de un demers administrativ prealabil. De asemenea, apreciază că, în virtutea aceluiaşi text de lege criticat, prevederile art. 48 alin. (1) din Constituţie devin inoperante. În sfârşit, consideră, referindu-se la dispoziţiile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 29/1990, că acestea sunt susceptibile de aceleaşi critici ca şi cele aduse art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Judecătoria Turda, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 este neîntemeiată. Referitor la critica de neconstituţionalitate a alin. 5 al art. 5 din Legea nr. 29/1990, arată că nu poate fi primită, deoarece aceste dispoziţii urmăresc sancţionarea pasivităţii persoanei care, primind răspuns din partea autorităţii administrative sesizate cu înlăturarea unei eventuale neregularităţi a actului administrativ emis pe seama petentului sau lipsa unui asemenea act, neglijează a-şi valorifica dreptul constituţional de a se adresa justiţiei în tranşarea conflictului. De altfel, aminteşte că acest text de lege nu este singular în dreptul român, fiind o consecinţă a dinamizării raporturilor juridice.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 este neîntemeiată, deoarece acestea nu contravin exigenţelor prevederilor constituţionale invocate. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. 5 al art. 5 din Legea nr. 29/1990, Guvernul apreciază că acestea, instituind o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti, înfrâng prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată.

Avocatul Poporului apreciază că argumentele autorilor excepţiei sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu încalcă sub nici un aspect dreptul de proprietate privată. Astfel, observă că textul de lege pus în discuţie recunoaşte dreptul titularului la formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de necesitatea stabilităţii raporturilor juridice civile. De altfel, absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate reprezintă o premisă greşită, în condiţiile în care prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua prevăd că limitele şi conţinutul dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar cele ale art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile legii organice. Mai mult, imprescriptibilitatea dreptului de proprietate nu se bucură de o consacrare constituţională. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în raport cu prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie, republicată, apreciază că nu poate fi reţinută, întrucât textul de lege criticat nu se referă la expropriere şi nici nu produce efecte juridice în această materie. De asemenea, consideră ca fiind neîntemeiată şi susţinerea autorilor excepţiei potrivit căreia art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 contravine art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată. În acest sens, arată că dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc liberul acces la justiţie, ci reglementează limitele temporale ale formulării acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990 în raport cu art. 52 alin. (1) din Constituţie, republicată, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, observă că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 52 alin. (2), legiuitorul este abilitat să stabilească condiţiile şi limitele exercitării dreptului la reparaţie al persoanei vătămate de un act administrativ, iar dispoziţiile legale criticate corespund exigenţelor acestei norme constituţionale, reglementând condiţiile de exercitare a acţiunii, prin fixarea unor termene procedurale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

– Art. 46 alin. (5): "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.“

Termenul de un an prevăzut de textul de lege criticat a fost prelungit succesiv, cu câte trei luni, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

Autorii excepţiei critică, de asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următoarea redactare:

Art. 5 alin. 1 şi 5: "Înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. 2, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta. […]

În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.“

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 41 alin. (1), (2), (3) şi (7), art. 48 alin. (1) şi art. 51, dispoziţii care, în urma republicării Constituţiei, au următoarea numerotare şi redactare:

– Art. 1 alin. (5): "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.“;

– Art. 15 alin. (1): "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.“;

– Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.“;

 – Art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.“;

– Art. 44 alin. (1), (2), (3) şi (8): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. […]

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.“;

– Art. 52 alin. (1): "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au fost supuse în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale. În acest sens pot fi amintite Decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003, Decizia nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, sau Decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004.

Astfel, referindu-se la conformitatea textului de lege criticat cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2), Curtea Constituţională a reţinut că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Mai mult, legiuitorul poate stabili în situaţii deosebite reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a statuat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

În condiţiile în care, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii ("nemo ignorare legem censetur“), titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen – pe care, de altfel, în această materie, legiuitorul l-a prelungit în două rânduri –, fără a înţelege să îl respecte, acesta nu are decât a-şi imputa propriei lipse de diligenţă consecinţele negative pe care este ţinut să le suporte şi câtuşi de puţin textului de lege criticat. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

Curtea a mai constatat că susţinerea potrivit căreia art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 înfrânge dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, porneşte de la o premisă greşită, şi anume aceea a absolutizării exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcându-se însă abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“, ca şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile stabilite de legea organică. În lumina acestor prevederi constituţionale, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşa fiind, prin textul de lege criticat legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Argumente asemănătoare au fost reţinute şi pentru a susţine conformitatea art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (3) şi (8), precum şi în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (1). Astfel, textul de lege criticat nu operează o expropriere ori o confiscare, ci doar sancţionarea proprietarului nediligent care nu a înţeles să-şi exercite drepturile sale în termenul prevăzut de lege. De altfel, imprescriptibilitatea, consfinţită în anumite cazuri cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat şi în cazul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fără a îndreptăţi calificarea acestor norme legale ca fiind neconstituţionale.

Autorii excepţiei critică art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi pe motivul că acesta ar fi în contradicţie cu principiul egalităţii consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Curtea constată însă că motivarea opiniei autorilor excepţiei privind încălcarea acestei prevederi din Legea fundamentală se mărgineşte la afirmaţia că textele criticate îi privilegiază pe cei care au preluat imobilele foştilor proprietari deposedaţi în mod abuziv; or, o asemenea argumentare nu îngăduie nici o analiză a existenţei unei presupuse inegalităţi.

În continuare, analizând criticile aduse de autorii excepţiei prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, Curtea observă că şi acestea au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate prin raportare la art. 21 şi art. 48 din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 235 din 21 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 23 februarie 2001, respingând excepţia, Curtea Constituţională a reţinut că, prin conţinutul lor, aceste dispoziţii nu împiedică persoana care se consideră vătămată într-un drept al său de o autoritate publică să sesizeze instanţele judecătoreşti, ci instituie o procedură prealabilă, anterioară acestei sesizări, procedură care reprezintă pentru cetăţean încă o posibilitate în apărarea drepturilor sale.

Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

În sfârşit, faţă de susţinerea autorilor excepţiei potrivit căreia dispoziţiile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 29/1990 sunt susceptibile de aceleaşi critici aduse prevederilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea apreciază că argumentele invocate pentru a susţine conformitatea acestui din urmă text de lege în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, îşi păstrează valabilitatea şi faţă de art. 5 alin. 5 din Legea nr. 29/1990. În ceea ce priveşte prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1), (2), (3) şi (8), Curtea constată că acestea nu au incidenţă în soluţionarea excepţiei privitoare la textul de lege criticat.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. 1 şi alin. 5 din Legea nr. 29/1990 se observă însă că Judecătoria Turda, care a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta excepţie, a fost învestită cu soluţionarea Dosarului nr. 449/2003 în urma declinării competenţei de către Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de contencios administrativ, care a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 29/1990. Această hotărâre s-a întemeiat pe înseşi susţinerile autorilor excepţiei, care au apreciat că dispoziţiile acestui act normativ nu le sunt aplicabile.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că prevederile art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990 nu sunt incidente în cauză şi nu întrunesc condiţia prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căreia, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.“ Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990 este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.d), precum şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Liviu Nicolae Nicoară şi Antonia Marietta Nicoară în Dosarul nr. 4.449/2003 al Judecătoriei Turda.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 iunie 2004.