Decizia Curţii Constituţionale nr. 271/2004

M. Of. nr. 639 din 15 iulie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 271

din 22 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţţionalitate a dispoziţiilor art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare

 

Ion Predescu – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Aspazia Cojocaru – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Kozsokár Gábor – judecător Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Aurelia Popa – procuror

Ioana Marilena Chiorean – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 195 alin. (1), (2) şi

(3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Teodor Gabriel Porfireanu, Cătălin Marian Stere şi Alina Bogdan în Dosarul nr. 8.257/LM/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.

La apelul nominal răspunde avocat Gheorghe Bădică, cu delegaţie la dosar, pentru Societatea Comercială „Integrator“ – S.A. din Bucureşti, lipsă fiind autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Societăţii Comerciale „Integrator“ – S.A. din Bucureşti solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, apreciind că alin. (1) al art. 195 din Codul muncii conţine o „inexactitate“, care însă e corectată prin dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol. De asemenea, arată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 41 şi, totodată, solicită Curţii ca, în motivarea deciziei, să se reţină că autorii excepţiei se referă la un contract de pregătire profesională, iar nu la contractul individual de muncă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că dispoziţiile legale criticate nu contravin dreptului la muncă, dreptului la învăţătură şi nici dreptului la liberă circulaţie. În acest sens, arată că obligaţiile care incumbă angajaţilor, în situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, rezultă din actul adiţional la contractul de muncă, care presupune acordul de voinţă al părţilor.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 8.257/LM/2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Teodor Gabriel Porfireanu, Cătălin Marian Stere şi Alina Bogdan în cadrul unei cauze având ca obiect soluţionarea cererii prin care societatea comercială angajatoare „Integrator“ – S.A. din Bucureşti a solicitat de la autorii excepţiei de neconstituţionalitate, foştii săi angajaţi, plata cheltuielilor suportate pentru adaptarea profesională a acestora.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 25 alin. (1) privind libera circulaţie, ale art. 32 alin. (1), referitoare la dreptul la învăţătură, ale art. 41 alin. (1) şi (2), referitoare la muncă şi la protecţia socială a muncii, ale art. 42 alin. (1), care interzic munca forţată şi ale art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prin aceea că: fac imposibilă iniţiativa salariatului pentru încetarea contractului individual de muncă; obligă salariatul să muncească pentru angajator cel puţin 3 ani contra voinţei sale; obligă salariatul la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada lucrată după terminarea cursurilor de pregătire.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă apreciază că excepţia ridicată nu este întemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate nu îngrădesc drepturile salariaţilor, ci, dimpotrivă, le protejează. Actul adiţional la contractul individual de muncă privind pregătirea salariatului constituie un contract sinalagmatic, pe care salariatul îl încheie doar dacă este de acord cu clauzele sale, iar dacă l-a acceptat, urmează să suporte toate consecinţele acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată, întrucât, pe de-o parte, obligaţia de a lucra în unitate 3 ani ca urmare a suportării de către aceasta a pregătirii profesionale a salariatului se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă, pe care angajatul nu este obligat să îl accepte, iar pe de altă parte, nici o dispoziţie constituţională nu-l obligă pe angajator să suporte cheltuielile pentru formarea profesională a salariaţilor. Astfel, consideră că art. 195 din Codul muncii nu contravine prevederilor art. 25 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Avocatul Poporului consideră că instituirea, printr-un act adiţional la contractul de muncă, a unui termen de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursului sau stagiului de pregătire profesională, perioadă în care salariaţii nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, nu îngrădeşte dreptul la muncă şi nici libertatea alegerii locului de muncă. Salariatul are dreptul de a solicita încetarea contractului individual de muncă, cu obligaţia corelativă de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, întrucât aceasta a fost iniţiată de către angajator. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 42 din Constituţie, republicată, privind interzicerea muncii forţate, arată că instituirea obligaţiei de achitare a cheltuielilor determinate de pregătirea profesională nu are semnificaţia unei munci forţate, ci asigură libertatea contractuală, în temeiul căreia părţile contractante pot conveni de comun acord asupra modalităţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor lor reciproce. Totodată, apreciază că prevederile art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Codul muncii sunt în concordanţă şi cu celelalte prevederi constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut:

– Art. 195 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.

(2) Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adiţional la contractul individual de muncă.

(3) Nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.“

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 25 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, revizuită şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, având următorul conţinut:

– Art. 25 alin. (1): „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.“;

– Art. 32 alin. (1): „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.“;

– Art. 41 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.“;

– Art. 42 alin. (1): „Munca forţată este interzisă.“;

– Art. 53 alin. (1): „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.“

Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile legale criticate reglementează îndatoririle salariaţilor care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, în condiţiile în care toate cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională au fost suportate de către angajator. Potrivit art. 193 din Codul muncii, toate aceste îndatoriri trebuie să fie prevăzute într-un act adiţional la contractul individual de muncă, asupra căruia părţile au convenit de comun acord.

Curtea reţine că alin. (1) al art. 195 din Codul muncii conţine o normă prohibitivă, prin aceea că interzice angajatului care a beneficiat de un curs sau de un stagiu de pregătire profesională în condiţiile legii să aibă iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de 3 ani. Această normă prohibitivă nu este însă una absolută, impunându-se a fi coroborată cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, care instituie sancţiunea pentru nerespectarea interdicţiei sus-menţionate, şi anume suportarea de către angajat a tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă. Astfel, Curtea constată că, în condiţiile în care salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, acesta poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, dar cu respectarea unei obligaţii asumate printr-un act adiţional la contractul individual de muncă. Pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin actul adiţional, salariatul suportă consecinţele prevăzute în acel contract, cu care a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională. Ca atare, nu se poate susţine o îngrădire a dreptului la muncă sau a libertăţii alegerii locului de muncă, consacrate de art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte pretinsa supunere la muncă forţată, Curtea constată că aceste susţineri ale autorilor excepţiei nu pot fi primite, întrucât art. 195 alin. (1) din Codul muncii îi interzice salariatului doar iniţierea încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuie să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ţinut cu forţa la acelaşi loc de muncă, dar, dacă nu-şi respectă angajamentul luat prin actul adiţional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta, proporţional cu perioada nelucrată.

Referitor la încălcarea dreptului la învăţătură, prevăzut de art. 32 din Constituţie, republicată, Curtea constată că dispoziţiile art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Codul muncii nu prevăd nici o îngrădire a exerciţiului acestui drept fundamental social-cultural, ci, dimpotrivă, ele stimulează chiar exercitarea dreptului la învăţătură prin posibilitatea participării angajaţilor la stagii sau cursuri de formare profesională, toate cheltuielile ocazionate de această participare fiind suportate de către angajator. Potrivit art. 32 din Constituţie, formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură sunt următoarele: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi de perfecţionare, iar conform alin. (4) al acestei prevederi constituţionale, învăţământul de stat este gratuit. Pe perioada în care salariatul urmează cursul ori este în stagiul de formare profesională, el îşi păstrează calitatea de salariat şi primeşte salariul sau o indemnizaţie suportată de angajator.

Cu privire la raportarea autorilor excepţiei la prevederile art. 25 alin. (1) din Constituţie, republicată, Curtea reţine că dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental care asigură libertatea de mişcare a cetăţenilor, drept ce are două componente, şi anume libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. Ca atare, prevederile constituţionale ale art. 25 nu au legătură cu cauza de faţă. ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că nu se poate susţine o încălcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 195 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Teodor Gabriel Porfireanu, Cătălin Marian Stere şi Alina Bogdan în Dosarul nr. 8.257/LM/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 iunie 2004.