Decizia Curţii Constituţionale nr. 260/2004

M. Of. nr. 859 din 20 septembrie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 260

din 17 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002

 

Ioan Vida – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Aspazia Cojocaru – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Şerban Viorel Stănoiu – judecător

Aurelia Popa – procuror

Cristina Toma – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 501/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, excepţie ridicată de Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) din România în Dosarul nr. 33/2004 al Curţii de Apel Iaşi.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cererii autorului excepţiei, prin care se solicită amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării, precum şi asupra concluziilor scrise depuse la dosar prin care se argumentează şi se solicită admiterea excepţiei. De asemenea, arată că partea Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi a depus la dosarul cauzei note scrise prin care solicită respingerea excepţiei.

Faţă de cererea autorului excepţiei de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acesteia, apreciind cererea ca fiind neîntemeiată, deoarece autorul excepţiei şi-a pregătit apărarea, dovadă fiind concluziile scrise aflate la dosar.

Deliberând, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, şi celor ale art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă, respinge cererea de amânare astfel cum a fost motivată.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public consideră că obiectul excepţiei îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002. Pune concluzii de resingere a excepţiei, apreciind că dispoziţiile de lege criticate nu instituie privilegii sau discriminări, astfel încât nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie. De asemenea, consideră că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu încalcă accesul liber la justiţie, deoarece deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ. Apreciază că nu se încalcă nici principiul garantării şi ocrotirii proprietăţii private prin lege, întrucât solicitanţii nu au calitatea de proprietari.

Consideră însă că procedura instituită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată, dar că, deoarece această reglementare este anterioară revizuirii Constituţiei, nu se poate reţine neconstituţionalitatea sa, ci urmează să se constate că, în temeiul art. 154 din Constituţie, republicată, a fost abrogată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 17 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 33/2004, Curtea de Apel Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 501/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, excepţie ridicată de Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) din România într-o cauză civilă având ca obiect restituirea în natură a unor imobile.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că sunt neconstituţionale prevederile Legii nr. 501/2002, prin care se reglementează organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi procedura specială administrativă jurisdicţională prealabilă în faţa Comisiei. Apreciază că delegarea de atribuţii administrativ-jurisdicţionale către comisie contravine prevederilor constituţionale care garantează liberul acces la justiţie al cetăţeanului şi, în acelaşi timp, actelor internaţionale ratificate de România, precum şi că această delegare este "considerată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului nevalidă, prin prisma actelor internaţionale ratificate de România în calitate de Înaltă Parte Contractantă, dar şi în dezacord cu Legea fundamentală a statului“.

Curtea de Apel Iaşi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prin Legea nr. 501/2002 se prevede posibilitatea formulării cererii de retrocedare şi se instituie procedura de urmat în soluţionarea unei astfel de cereri. Caracterul special al procedurii prevăzute de legea în discuţie nu afectează dreptul proprietarului de a solicita şi de a obţine retrocedarea imobilului. Consideră că dispoziţiile criticate nu îngrădesc accesul liber la justiţie, întrucât, prin art. 2 alin. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, se instituie posibilitatea legală pentru solicitant de a formula contestaţie, la instanţa de contencios administrativ, împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere, arată că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de retrocedare, de către comisia specială instituită ad-hoc, nu creează nici o discriminare şi nu îngrădeşte liberul acces la justiţie. Se constată că, potrivit art. 2 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2002, deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ, iar, în conformitate cu art. 4 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz. Apreciază că procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 are în vedere, în mod special, soluţionarea neconflictuală, echilibrată şi transparentă a cererilor de retrocedare, într-un termen rezonabil şi pe baza informaţiilor şi actelor furnizate de organele îndreptăţite să le pună la dispoziţie, potrivit legii.

Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 501/2002 faţă de art. 21 din Constituţie, republicată, deoarece reglementările de lege criticate nu încalcă dreptul cultelor religioase de a recurge la justiţie, după epuizarea procedurilor administrative prealabile şi nu îngrădesc principiul liberului acces la justiţie. Astfel, pct. 4 al articolului unic din Legea nr. 501/2002 prevede că deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, iar hotărârea pronunţată de instanţa de judecată este supusă căilor de atac potrivit Legii nr. 29/1990. În continuare, arată că, pe cale de consecinţă, comisiile speciale de retrocedare care analizează cererile formulate în baza Legii nr. 501/2002 nu au atribuţii jurisdicţionale, iar înfiinţarea lor nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie, republicată. De asemenea, consideră că Legea nr. 501/2002 nu încalcă nici art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, republicată, deoarece legiuitorul înfăptuieşte o reparaţie în folosul foştilor proprietari, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură. Apreciază că scopul legii criticate este acela de a stabili măsuri reparatorii, restituiri şi despăgubiri, în interesul cultelor religioase foste proprietare, ale căror imobile au fost trecute în proprietatea statului. În sprijinul acestor argumente este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 73/1995 şi Decizia nr. 136/1998. Referitor la critica prevederilor Legii nr. 501/2002 faţă de art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, arată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece textul din Legea fundamentală are în vedere numai cetăţenii, nu şi persoanele juridice. În concluzie, Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile Legii nr. 501/2002 sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, contrar celor susţinute de autor şi reţinute de instanţă, îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 4 iulie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 31 iulie 2002, şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945– 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002. O asemenea concluzie se impune întrucât legea a aprobat ordonanţa, cu modificări şi completări, fără însă a o îngloba în substanţa sa. Aşa fiind, aceasta şi-a păstrat identitatea sa juridică iniţială, aceea de ordonanţă, însă cu un conţinut parţial nou, ca urmare a modificărilor şi completărilor ce i-au fost aduse.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate contravin art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţia României, republicată, care au următorul conţinut:

– Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.“;

– Art. 21: (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereslor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.“;

– Art. 44 alin. (2) teza întâi: "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.“

De asemenea, autorul excepţiei susţine că, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se încalcă şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte care au următorul conţinut:

– Art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.“;

– Art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.“

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Din analiza prevederilor legale în cauză, rezultă că, făcând chiar abstracţie de împrejurarea că art. 16 alin. (1) din Constituţie se referă exclusiv la cetăţeni şi acceptând teza că egalitatea în faţa legii este un principiu de aplicaţie generală, în a cărei sferă de incidenţă se includ toţi subiecţii de drept, deoarece dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu conţin nici o prevedere discriminatorie, nu se relevă nici o contradicţie cu norma constituţională de referinţă.

În condiţiile în care deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ, iar hotărârile acesteia sunt supuse căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ, nu poate fi reţinută încălcarea accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, şi nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de alin. (3) al aceluiaşi articol, precum şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prevederile criticate nu contravin nici principiului garantării şi ocrotirii proprietăţii private prin lege, consacrat de art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, republicată, deoarece din termenii reglementării rezultă că solicitanţii nu au calitatea de proprietari la data sesizării comisiei, calitate pe care urmează să o redobândească prin efectul deciziei pronunţate de aceasta.

În ceea ce priveşte conformitatea reglementării legale cu art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată, potrivit căruia jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, trebuie făcută o distincţie între procedura administrativă prealabilă şi procedura administrativ-jurisdicţională.

Aşa cum rezultă din prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, precum şi din cele ale normelor metodologice de aplicare a acesteia, Comisia specială de retrocedare este ţinută să verifice îndreptăţirea cererii ce îi este adresată, sens în care trebuie să constate existenţa dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, să procedeze la calificarea preluării ca fiind cu titlu sau fără titlu şi să constate calitatea de subiect de drept a solicitantului, de natură a-i permite să beneficieze de retrocedarea imobilului.

Această activitate se materializează în operaţii tehnico-administrative şi se derulează în cadrul unei proceduri necontencioase şi deci necontradictorii, deosebindu-se astfel, esenţial, de procedura administrativ-jurisdicţională, care este guvernată de principiul contradictorialităţii.

De asemenea, în finalizarea activităţii sale, Comisia specială de retrocedare emite o decizie care, ca natură juridică, este un act administrativ, supus controlului jurisdicţional declanşat pe calea contestaţiei la instanţa de contencios administrativ.

Or, procedura administrativ-jurisdicţională are ca obiect tocmai verificarea legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ deja emis.

Aşadar, o asemenea procedură s-ar fi putut declanşa dacă, prin ipoteză, ar fi fost prevăzută de reglementarea dedusă controlului, numai după finalizarea procedurii în faţa comisiei şi dezînvestirea acesteia, o dată cu emiterea deciziei, şi ar fi avut ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei respectivei decizii, operaţie care, în economia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, se realizează însă exclusiv pe calea controlului jurisdicţional.

În raport cu cele arătate, Curtea consideră că procedura în faţa Comisiei speciale de retrocedare nu are caracter administrativ-jurisdicţional şi, drept urmare, instituirea obligativităţii sale nu contravine prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, excepţie ridicată de Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) din România în Dosarul nr. 33/2004 al Curţii de Apel Iaşi.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 iunie 2004.