Decizia Curţii Constituţionale nr. 256/2004

M. Of. nr. 632 din 12 iulie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 256

din 17 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, precum şi a dispoziţiilor art. 160, art. 161 alin. (1) şi (2) şi ale art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată şi modificată prin Legea nr. 174/2004

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Aurelia Popa − procuror

Doina Suliman − magistrat-asistent-şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3), ale art. 118, 119 şi 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Fitocom” − S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 5.233/C/2003 al Judecătoriei Galaţi.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca fiind inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, întrucât acest text de lege nu mai este în vigoare la data soluţionării prezentei excepţii. Referitor la critica dispoziţiilor art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, arată că acestea au fost preluate în art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Deoarece Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii prin Decizia nr. 40/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, apreciază că excepţia a devenit inadmisibilă. În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, preluate de art. 160 şi art. 161 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, reprezentantul Ministerului Public consideră că textele de lege criticate nu relevă nici o contradicţie cu normele constituţionale de referinţă, astfel încât, cu referire la aceste texte, excepţia este neîntemeiată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 4 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 5.233/C/2003, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3), art. 118, 119 şi 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Fitocom” − S.R.L. din Galaţi.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate aduc atingeri grave drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în Constituţie, restrângând până la anulare accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare al persoanelor împotriva cărora s-a constatat un debit faţă de bugetul de stat. Dispoziţiile art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, care stabilesc obligativitatea achitării cauţiunii de 20% din suma contestată, încalcă dreptul de proprietate al debitorului, „prin inventarea unor obligaţii inexistente către bugetul statului”, obligând contestatoarea la plata unei sume exorbitante.

Judecătoria Galaţi apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că art. 10 alin. (3) şi art. 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu îngrădesc liberul acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de plata unei cauţiuni, aşa cum majoritatea acţiunilor în justiţie sunt condiţionate de plata taxelor de timbru. Achitarea cauţiunii garantează solvabilitatea debitorului şi recuperarea prejudiciului cu celeritate, preîntâmpinând exercitarea abuzivă şi cu rea-credinţă a contestaţiilor vădit neîntemeiate. De asemenea, art. 118 şi 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 sunt considerate ca fiind constituţionale, instituirea unei ordini de preferinţă fiind necesară şi justificată de importanţa creanţelor privilegiate în raport cu celelalte creanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Guvernul arată că, întrucât soluţiile legislative criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, cu excepţia celei referitoare la suspendarea obligaţiei de plată a creanţei bugetare până la soluţionarea contestaţiei, prevăzută de art. 10 alin. (3), au fost preluate în Codul de procedură fiscală, urmează a fi supuse analizei de constituţionalitate prevederile art. 160, art. 161 alin. (1) şi (2) şi ale art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din acesta.

Critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea prin textele de lege menţionate a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care consacră principiul liberului acces la justiţie, este neîntemeiată. Deşi neîndeplinirea condiţiei de plată a cauţiunii ar putea reprezenta un fine de neprimire, constituind aparent o restrângere a liberului acces la justiţie, totuşi cauţiunea constituie o garanţie în vederea evitării abuzurilor de drept, exercitarea cu rea-credinţă a contestaţiei la executare determinând tergiversarea soluţionării cauzelor şi, implicit, amânarea realizării creanţelor bugetare.

Referitor la susţinerea potrivit căreia se aduce atingere dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se consideră că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, statul bucurându-se de o anumită marjă de apreciere, astfel încât limitările aduse să nu atingă dreptul în substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să păstreze un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi acest scop.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 10 alin. (3), art. 118, 119 şi 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 14 august 2003. Anterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost abrogată, potrivit art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, cu excepţia art. 152.

Curtea constată că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 nu au mai fost preluate în Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 devin aplicabile prevederile art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora Curtea Constituţională poate decide numai asupra actelor normative în vigoare. Constatând că, la data sesizării sale, dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 erau abrogate, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la aceste dispoziţii ca fiind inadmisibilă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 118, 119 şi 127 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, Curtea constată că acestea au fost preluate în art. 160, art. 161 alin. (1) şi (2) şi, respectiv, în art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, şi au următorul conţinut:

− Art. 160: „(1) În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor, organele prevăzute la art. 126 vor proceda la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;

b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;

c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;

e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;

g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;

h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

i) alte creanţe.

(2) Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.”;

− Art. 161: „(1) Creditorii bugetari care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.

(2) Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei principale.”;

− Art. 164 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului.

(2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin. (1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată.

(3) Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii.”

Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile art. 20, 21, 24 şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, care au următorul conţinut:

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”;

− Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”;

− Art. 44. alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. […]”

Autorul excepţiei consideră, de asemenea, că se încalcă art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a fost aprobată prin Legea nr. 174 din 17 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004. Cu acest prilej art. 164 din ordonanţă a fost abrogat, iar art. 161 alin. (1) a fost modificat, având următoarea redactare: „Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate, în condiţiile prevăzute la art. 131 alin. (7), la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv.” Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestui nou text, întrucât soluţia legislativă menţinându-se, conservă excepţia de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale, prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, cu motivarea că, independent de finalitatea urmărită de legiuitor, reglementarea dedusă controlului contravine liberului acces la justiţie, în măsura în care condiţionează însăşi înregistrarea contestaţiei la executare de plata unei cauţiuni. Astfel, „instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei cu respectiva cale de atac, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie”.

Aşa fiind, conform art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în prezenta cauză excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 a devenit inadmisibilă. De altfel, aceste dispoziţii au fost abrogate prin legea de aprobare a ordonanţei.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 160 şi ale art. 161 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, Curtea reţine că textele de lege criticate stabilesc ordinea de distribuire a sumelor realizate prin executare silită, respectiv ordinea de preferinţă a stingerii creanţelor fiscale înscrise în titlurile executorii, precum şi prioritatea creditorilor fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil. În susţinerea criticii autorul excepţiei nu argumentează în ce mod textele de lege menţionate contravin prevederilor constituţionale invocate.

În absenţa unei motivări pertinente a criticii formulate şi în condiţiile în care instituirea unei ordini de preferinţă în satisfacerea diferitelor categorii de creanţe se întemeiază pe criterii obiective şi rezonabile şi nu arbitrare şi discriminatorii, normele legale deduse controlului nu contravin textelor constituţionale de referinţă, ceea ce impune concluzia că, în ceea ce le priveşte, excepţia este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.d), precum şi al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Fitocom” − S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 5.233/C/2003 al Judecătoriei Galaţi.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

3. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 160 şi ale art. 161 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 iunie 2004.