Decizia Curţii Constituţionale nr. 246/2004

M. Of. nr. 563 din 24 iunie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 246

din 15 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001

 

Ioan Vida − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Petre Ninosu − judecător

Ion Predescu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Aurelia Popa − procuror

Doina Suliman − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Teodor Leahu în Dosarul nr. 1.957/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă. 

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.957/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001. Excepţia a fost ridicată de Teodor Leahu cu ocazia soluţionării apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.454 din 3 martie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 2.971/2001. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, înfrâng prevederile constituţionale consacrate în art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2), precum şi prevederile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit opiniei sale, textele de lege criticate creează o situaţie de inegalitate între foştii chiriaşi din imobilele care au fost retrocedate proprietarilor, deoarece situaţia juridică a acestora depinde de voinţa proprietarului de a încheia sau nu un nou contract de închiriere. În acest sens, face trimitere la situaţia chiriaşului căruia proprietarul nu doreşte să îi încheie un contract de închiriere şi pe care o consideră ca fiind precară din punct de vedere juridic, deoarece acesta se află, practic, „în imposibilitatea de a se mai bucura de normele instituite de lege, tocmai în scopul protecţiei chiriaşului şi în scopul evitării arbitrarului fiecărui proprietar”. Autorul excepţiei apreciază, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale „şi în sensul în care se creează situaţii de inegalitate şi între chiriaşii din imobilele ce au fost retrocedate foştilor proprietari şi chiriaşii care locuiesc în imobile naţionalizate care au rămas în patrimoniul statului”. În continuare pune în discuţie conformitatea prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu prevederile constituţionale care consacră neretroactivitatea legii şi liberul acces la justiţie. În acest sens arată că şi în ipoteza în care, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din ordonanţă, referitoare la prelungirea contractului de închiriere, el nu se poate bucura de aceste dispoziţii, deoarece nu mai este parte în nici un contract de închiriere, „acest raport juridic încetând în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, adică în 1998, anterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999”. 

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, reţine că textele de lege criticate, departe de a avea un caracter discriminatoriu, sunt concepute tocmai în sensul protejării chiriaşilor. În acest sens arată că art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, instituie o obligaţie pentru proprietari, în timp ce art. 11 alin. (1) prevede, în acelaşi spirit, sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii sub forma prelungirii de drept a contractului de închiriere până la încheierea unui nou contract, fără ca proprietarul să aibă posibilitatea de a evacua chiriaşii pentru neplata chiriei pe această durată. 

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în opinia sa, textele legale criticate nu înfrâng art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, „instituirea de regimuri diferite în situaţii care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii”. De altfel, observă că legiuitorul a asigurat prin dispoziţiile legale care fac obiectul excepţiei atât posibilitatea proprietarului de a-şi valorifica atributele dreptului său de proprietate, cât şi protecţia chiriaşului împotriva unor eventuale abuzuri, prin instituirea unor exigenţe rezonabile, fără a căror satisfacere chiriaşul nu poate fi obligat să elibereze locuinţa. În continuare, referindu-se la conformitatea prevederilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, în raport cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii, menţionează că aceste texte legale nu conţin nici o dispoziţie cu aplicare sau efect retroactiv. În legătură cu acest aspect, reţine şi că afirmaţiile potrivit cărora autorul excepţiei nu mai este parte în contractul de închiriere, deoarece acest raport a încetat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, sunt neîntemeiate, deoarece acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, raportate la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie, precizează că acestea nu contravin acestui principiu constituţional, întrucât legiuitorul a prevăzut în mod expres, în art. 22 alin. (3) din ordonanţă, care este procedura de urmat în cazul refuzului proprietarului de a reînnoi contractul de închiriere. De asemenea, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În final, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care această instanţă a respins excepţiile de neconstituţionalitate având un obiect identic. În acest sens aminteşte Decizia nr. 139/2001, Decizia nr. 89/2001, Decizia nr. 143/2001 şi Decizia nr. 102/2000. 

Avocatul Poporului consideră că susţinerile autorului excepţiei referitoare la neconformitatea art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu art. 16 alin. (1) din Constituţie sunt neîntemeiate. Astfel, observă că textele de lege criticate se aplică, fără distincţie, tuturor chiriaşilor. De asemenea, apreciază că situaţia juridică a chiriaşilor din locuinţele retrocedate foştilor proprietari şi a chiriaşilor din imobilele care au rămas în patrimoniul statului este diferită, fapt ce justifică un tratament juridic diferit. În acelaşi timp aminteşte că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „statul, chemat să medieze conflictul locativ dintre proprietarul persoană fizică şi chiriaş, a procedat corect, asigurându-i primului posibilitatea valorificării atributelor dreptului său de proprietate, îngrijindu-se totodată de protecţia celui de-al doilea împotriva unor eventuale abuzuri”. În sensul celor de mai sus este invocată jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 157/2003, în Decizia nr. 263/2003 şi în Decizia nr. 439/2003. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 mai 2001. 

Textele de lege criticate au următorul conţinut:

− Art. 10 alin. (1): „În vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriaşului sau fostului chiriaş, prin executorul judecătoresc, data şi locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.”;

− Art. 11 alin. (1): „Nerespectarea de către proprietar a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriaşului sau a fostului chiriaş.”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege autorul excepţiei invocă încălcarea următoarelor prevederi din Constituţia republicată:

− Art. 15 alin. (2): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”;

− Art. 16 alin. (1) şi (2): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. 

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;

− Art. 21 alin. (1) şi (2): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

De asemenea, autorul excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, al căror conţinut este următorul: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că o primă critică pe care autorul acesteia o aduce dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, priveşte încălcarea de către acestea a principiului constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu ce se regăseşte consacrat şi în art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Critica vizează două aspecte: pe de o parte, inegalitatea dintre foştii chiriaşi din imobilele ce au fost retrocedate proprietarilor, a căror situaţie juridică depinde, potrivit autorului excepţiei, de voinţa proprietarului de a încheia sau nu un nou contract de închiriere, iar pe de altă parte, inegalitatea dintre toţi aceşti chiriaşi şi cei care locuiesc în imobile naţionalizate care au rămas în patrimoniul statului. Curtea observă că textele de lege criticate nu conţin nici un element care ar putea determina un tratament inegal sau discriminatoriu între foştii chiriaşi din imobilele ce au fost retrocedate proprietarilor. Curtea constată că modul de manifestare a voinţei proprietarilor cu privire la încheierea unui nou contract de închiriere este o chestiune de aplicare a legii, care excedează normelor criticate şi care nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate. 

Aceeaşi concluzie se reţine şi în legătură cu pretinsa inegalitate creată între foştii chiriaşi din imobilele ce au fost retrocedate proprietarilor şi chiriaşii care locuiesc în imobile naţionalizate care au rămas în patrimoniul statului, textele legale criticate neoperând nici o distincţie între aceste două categorii de chiriaşi. 

De asemenea, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 contravine prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), deoarece textul de lege criticat nu conţine nici o dispoziţie cu aplicare sau efect retroactiv. 

De altfel, cu privire la conformitatea art. 10 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 cu prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 143 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, şi Decizia nr. 139 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 20 iunie 2001, reţinând că aceste dispoziţii legale nu aduc atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi nici celui al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. 

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2), Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, cu prilejul examinării dispoziţiilor ordonanţei în ansamblul său, a statuat că acest act normativ nu contravine, prin nici o dispoziţie a sa, principiului constituţional al liberului acces la justiţie. În acest sens este Decizia nr. 97 din 18 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 19 octombrie 2000. 

Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, excepţie ridicată de Teodor Leahu în Dosarul nr. 1.957/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a IV-a civilă. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 iunie 2004.