Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/2005

M. Of. nr. 151 din 21 februarie 2005

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 23

din 20 ianuarie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice

 

Ion Predescu − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Aspazia Cojocaru − judecător

Constantin Doldur − judecător

Acsinte Gaspar − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Aurelia Popa − procuror

Afrodita Laura Tutunaru − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, excepţie ridicată de Iosif Ştefan Drăgulescu în Dosarul nr. 4.106/CA/2004 al Curţii de Apel Timişoara − Secţia comercială şi de contencios administrativ. 

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Verginia Vidinaş, iar pentru partea Ministerul Educaţiei şi Cercetării răspund consilierii juridici Cătălina Sofia Damian şi Georgiana Arsene, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Apărătorul autorului excepţiei arată că textele legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece nu există nici un fel de diferenţă sub aspectul naturii intrinseci, implicit al naturii juridice, între funcţiile de şef de catedră, şef de departament, prodecan, pe de o parte, şi funcţia de decan ori rector, pe de altă parte, şi, pe cale de consecinţă, limitarea numărului de mandate succesive la două pentru cea de-a doua categorie este de natură a ştirbi principiul egalităţii în drepturi al cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, legiuitorul constituant a garantat autonomia universitară şi, de aici, a garantat implicit şi consecinţele juridice ce decurg din acest principiu. Or, de vreme ce de esenţa oricărei autonomii este dreptul autorităţii academice de a se conduce, nu ar trebui să fie posibilă limitarea numărului de mandate pentru o anumită categorie de persoane care ocupă funcţii de conducere în cadrul sferei universitare. 

În acest context apărătorul autorului excepţiei solicită Curţii Constituţionale să se constate că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, sens în care depune şi concluzii scrise. 

Reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetării solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca nefondată, deoarece legiuitorul a definit conceptul de autonomie universitară şi nu se poate susţine că aceasta încalcă dispoziţiile constituţionale invocate. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 4.106/CA/2004, Curtea de Apel Timişoara − Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice. 

Excepţia a fost ridicată de Iosif Ştefan Drăgulescu în dosarul cu numărul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele legale criticate instituie o limitare a numărului de mandate la cel mult două pentru funcţia de rector sau de decan, limitare care, în esenţă, este neconstituţională, pentru că introduce o soluţie discriminatorie între persoanele care ocupă funcţii de conducere în învăţământul superior, fiind contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie. 

Între funcţia de şef de catedră, de şef de departament, de prodecan şi altele asemenea, pe de o parte, şi funcţia de decan, respectiv de rector, pe de altă parte, nu există nici o deosebire sub aspectul naturii intrinseci, implicit al naturii juridice. A limita posibilitatea alegerii la două mandate pentru funcţia de decan sau de rector înseamnă a crea un regim discriminatoriu între persoanele care ocupă aceste funcţii şi persoanele care ocupă celelalte funcţii de conducere în învăţământul superior. 

De asemenea, textele legale atacate sunt, în opinia autorului, contrare art. 32 alin. (6) din Constituţie, care garantează autonomia universitară. Din interpretarea logico-sistematică a art. 32 mai sus invocat se desprinde teza potrivit căreia condiţiile legii la care se face trimitere pentru desfăşurarea învăţământului de toate gradele trebuie să fie subsumate principiului autonomiei universitare. Legea fundamentală nu reglementează în mod expres aspecte legate de conducerea în învăţământul superior, dar textul urmăreşte să stabilească categoriile de şcoli − de stat, particulare sau confesionale −, trimiţând la legea care va veni cu detalii în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului de învăţământ. Prin urmare, se pune întrebarea firească − până unde poate să meargă legea care detaliază regulile de desfăşurare a procesului de învăţământ în unităţile de învăţământ de stat, atâta vreme cât alin. (6) al art. 32 din Constituţie consacră un principiu exclusiv pentru învăţământul superior prin garantarea autonomiei universitare. 

De esenţa oricărei autonomii ţine dreptul celor cărora le este recunoscută această stare de comunitate autonomă de a-şi desemna conducerea. Autonomia universitară, aşa cum este general acceptată în uzanţele universitare din lumea civilizată, presupune, înainte de toate, dreptul autorităţii academice de a-şi desemna conducerea. În virtutea acestui principiu, statul nu poate să vină prin lege şi să limiteze numărul de mandate pentru diferite funcţii de conducere din sfera universitară. 

Pe de altă parte, este de reţinut că ideea limitării numărului de mandate, ca principiu constituţional, apare numai în cazul Preşedintelui României − art. 81 alin. (4), al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii − art. 133 alin. (3), şi al judecătorilor Curţii Constituţionale − art. 142 alin. (2). Nici una dintre raţiunile care stau la baza acestor texte constituţionale nu se regăseşte în cazul textelor ce fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 

Curtea de Apel Timişoara − Secţia comercială şi de contencios administrativ opinează că excepţia de neconstituţionalitate a textelor legale criticate, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, este neîntemeiată deoarece legiuitorul poate stabili condiţii specifice pentru exercitarea unor funcţii de conducere în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, fără ca aceste condiţii să constituie discriminări. Art. 16 din Legea fundamentală se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale de către autorităţile statului faţă de cetăţeni şi nu la dreptul legiuitorului de a reglementa diferit modul de exercitare a unor funcţii într-un anumit domeniu de activitate. 

Referitor la neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii în raport cu art. 32 alin. (6) din Constituţie, instanţa de judecată opinează că aceasta este întemeiată, întrucât principiul autonomiei universitare presupune dreptul comunităţii academice de a se conduce şi de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţă externă. 

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Guvernul României apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. 

Astfel, art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri în considerarea unor situaţii speciale. În felul acesta se justifică nu numai aplicabilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Or, este neîndoielnic că persoanele care exercită funcţii de conducere diferite în învăţământul superior − spre exemplu, rector, şef de catedră, şef de departament etc. − se află în situaţii diferite, iar această împrejurare justifică tratamentul juridic diferenţiat. 

Atât timp cât reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu este întemeiată. 

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea autonomiei universitare, Guvernul arată că, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, „Autonomia universitară constă în dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite de lege”. De asemenea, conform alin. (2) al art. 92 din aceeaşi lege, „Autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei, ale activităţii didactice şi de cercetare ştiinţifică, ale administrării şi ale finanţării”, modalităţile principale de realizare a autonomiei universitare fiind prevăzute de alin. (3) al aceluiaşi articol. 

Autonomia unversitară nu înseamnă independenţa instituţiilor de învăţământ superior şi nici nu implică existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Or, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi, pe cale de consecinţă, autonomia universitară nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general şi cu valabilitate pe întregul teritoriu al ţării. 

A da o altă interpretare principiului constituţional al autonomiei universitare ar însemna aşezarea instituţiilor de învăţământ superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic că dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre aceste prevederi până la înlăturarea celorlalte la fel de importante. 

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece instituirea prin lege a interdicţiei ca o persoană să ocupe funcţia de decan sau de rector mai mult de două mandate succesive nu determină o discriminare între aceasta şi cea care îndeplineşte alte funcţii de conducere în cadrul universităţii. Faptul că cele două categorii de persoane nu se află în aceeaşi situaţie justifică în mod obiectiv şi raţional aplicarea unui tratament juridic diferenţiat. 

În ceea ce priveşte critica faţă de art. 32 alin. (6) din Constituţie, Avocatul Poporului arată că, potrivit alin. (5) al aceluiaşi text constituţional, învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Tocmai de aceea normele care reglementează viaţa comunităţii universitare sunt cuprinse în Carta universitară a instituţiei de învăţământ superior, adoptată de senatul universităţii, în condiţiile legii. 

Prin urmare, prin lege, potrivit autonomiei universitare, se pot stabili condiţii privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de învăţământ superior fără a se aduce în acest mod o atingere dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Constituţie. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:

− Art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea nr. 84/1995: „O persoană nu poate ocupa funcţia de decan sau de rector mai mult de două mandate succesive. [...].”;

− Art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997: „O persoană nu poate ocupa funcţia de rector mai mult de două mandate succesive. Aceeaşi prevedere se aplică şi pentru funcţia de decan.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare. 

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Legea fundamentală a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul autonomiei universitare, fără să definească însă această noţiune, de unde, văzând şi prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol, în conformitate cu care învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile legii, rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită. 

Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea învăţământului nr. 84/1995 ca fiind „dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege”. 

Normele privind realizarea autonomiei universitare − între care şi regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ superior − au fost stabilite prin art. 92−96 din Legea învăţământului nr. 84/1995. 

Aşadar, întrucât autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate contravin principiului constituţional al autonomiei universitare. 

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, deoarece, în raport cu importanţa, cu atribuţiile şi natura juridică a fiecărei funcţii de conducere din cadrul sferei universitare, situaţiile invocate − cea a şefilor de catedră, de departament, a prodecanilor şi cea a rectorilor şi decanilor − sunt diferite şi, pe cale de consecinţă, neexistând identitate de raţiune între toate aceste funcţii, nu se justifică aplicarea aceluiaşi tratament juridic. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1−3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, excepţie ridicată de Iosif Ştefan Drăgulescu în Dosarul nr. 4.106/CA/2004 al Curţii de Apel Timişoara − Secţia comercială şi de contencios administrativ. 

Definitivă şi general obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2004.