Decizia Curţii Constituţionale nr. 237/2004

M. Of. nr. 538 din 15 iunie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 237

din 27 mai 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Vasile Popescu în Dosarul nr. 8.842/2003 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. 

La apelul nominal este prezent autorul excepţiei, precum şi Maria Zestroiu, prin avocat Mihaela Jicol, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Autorul excepţiei solicită admiterea excepţiei pentru aceleaşi motive pe care le-a invocat în faţa instanţei judecătoreşti. 

Avocatul părţii prezente arată că renunţă la cererea de suspendare a soluţionării excepţiei şi solicită respingerea acesteia, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei. 

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 8.842/2003, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Vasile Popescu. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 încalcă art. 41 alin. (2) şi (3), art. 49 şi 20 din Constituţie, precum şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorul excepţiei îşi motivează excepţia având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din această lege, potrivit cărora „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire”. Astfel, conchide acesta, „rezultă că atunci când preluarea a fost făcută fără titlu persoana îndreptăţită nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al bunului de care a fost deposedat, iar refuzul statului de a restitui astfel de bunuri în considerarea ocupantului lor actual echivalează cu o nouă naţionalizare sau expropiere”. 

De asemenea, autorul excepţiei mai susţine că stabilirea unui termen pentru solicitarea restituirii imobilului, aşa cum prevede textul criticat, echivalează cu o restrângere a exerciţiului unor drepturi, de vreme ce, potrivit normelor dreptului comun, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. 

Instanţa de judecată consideră excepţia ca fiind neîntemeiată. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35 /1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că instituirea unui termen de prescripţie nu este de natură să încalce prevederile constituţionale, întrucât aceasta este determinată de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil şi a soluţionării cu celeritate a cauzelor. 

Guvernul consideră că textul care face obiectul excepţiei este constituţional, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 

Avocatul Poporului apreciază, de asemenea, că textul criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, arătând că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principală conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. În acest sens citează Decizia nr. 427/2003 a Curţii Constituţionale. 

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 46 alin. (5): „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 20, art. 44 alin. (2) şi (3) şi ale art. 53 din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a pronunţat prin numeroase decizii, ca de exemplu Decizia nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, statuând că acest text este constituţional. 

În considerentele acestei decizii Curtea a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. 

Potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”. Aşadar, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principală conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. 

Sub acest aspect Curtea a statuat că prin reglementarea dedusă controlului legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale. 

Totodată, Curtea a reţinut că imprescriptibilitatea, consfinţită, cât priveşte drepturile reale, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respective ca fiind neconstituţională. Mai mult, independent de raţiunile înfăţişate, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de introducere a acţiunii în constatarea nulităţii, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenţei legale, aceasta invocând de fapt propria sa culpă (cu atât mai puţin scuzabilă cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori), lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. 

Atât considerentele, cât şi soluţia din această decizie sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii. 

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea observă că textul de lege criticat se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând în acest sens legile necesare. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E :

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Vasile Popescu în Dosarul nr. 8.842/2003 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 mai 2004.