Decizia Curţii Constituţionale nr. 21/2004

M. Of. nr. 315 din 9 aprilie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 21

din 27 ianuarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Gheorghe Barbul în Dosarul nr. 1.872/2002 al Curţii Supreme de Justiţie − Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 10 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.872/2002, Curtea Supremă de Justiţie − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Gheorghe Barbul.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 contravin principiului liberului acces la justiţie, precum şi art. 125 din Constituţie, întrucât „sancţiunea prevăzută de lege în cazul nerespectării termenului de depunere al notificării este pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. În ce priveşte art. 24 alin. (7) şi (8), se susţine că acesta contravine art. 41 alin. (1) şi (2) şi art. 135 din Legea fundamentală, întrucât împiedică restituirea în natură către adevăratul proprietar a bunului preluat abuziv de către stat. Autorul excepţiei mai susţine că textele criticate contravin şi art. 20 din Constituţie, cu referire la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Supremă de Justiţie consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, arătând că textele criticate contravin prevederilor art. 21 şi 41 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că instituirea termenului de decădere nu constituie o încălcare a liberului acces la justiţie, ci, dimpotrivă, o afirmare a acestuia, care rezultă şi din întreaga reglementare a legii. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv stabilirea unor termene în care să poată fi exercitate anumite drepturi, fără ca în acest fel să se îngrădească accesul liber la justiţie. Se arată că, în lipsa unor termene care să limiteze în timp procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau a sancţiunii nerespectării lor, s-ar fi ajuns la o stare de insecuritate a circuitului civil, nerespectarea termenelor prevăzute de lege putând fi imputată numai lipsei de diligenţă a titularului dreptului. De altfel, aceste termene au fost prelungite succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001.

În fine, arată că textele criticate nu contravin prevederilor art. 41 din Constituţie, atâta vreme cât obiectul litigiului îl constituie chiar constatarea existenţei sau inexistenţei acestui drept, textul constituţional având în vedere dreptul de proprietate definitiv stabilit.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, arată că reglementarea obligativităţii depunerii notificării în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, precum şi instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale prealabile sesizării instanţei de judecată nu încalcă art. 21 din Constituţie, atât timp cât decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată la instanţa judecătorească.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, a căror redactare este următoarea:

− Art. 21: „(1) Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. (...)

(5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”;

− Art. 24 alin. (7) şi (8): „(7) Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

(8) Competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac.”

Textele constituţionale invocate de autorii excepţiei sunt cele ale art. 21, art. 41 alin. (1) şi (2), art. 125 şi 135 din Constituţia României, care, ulterior sesizării, a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare. După republicare, textele constituţionale invocate au numerotarea şi conţinutul următor:

− Art. 21.: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”;

− Art. 44 alin. (1) şi (2): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”;

− Art. 126: „(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”;

− Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au instituit o procedură administrativă sui-generis având ca obiect restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor, deţinute la data intrării în vigoare de persoanele juridice prevăzute la art. 20 alin. (1).

Declanşarea procedurii are loc pe calea unei notificări adresate de către persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la data intrării sale în vigoare, în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea, termen prelungit în două rânduri cu câte trei luni. Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că în cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin efectul unei asemenea preluări proprietarul iniţial al imobilului a pierdut titlul de proprietate în favoarea statului, care, în această calitate, este îndreptăţit să exercite toate prerogativele dreptului său asupra bunului. Altfel spus, titularul iniţial al dreptului de proprietate, nemaiavând calitatea de proprietar la data notificării persoanei juridice deţinătoare, ci doar posibilitatea de a obţine reconstituirea acestuia, nu are cum să invoce încălcarea − pe calea reglementării care sancţionează nerespectarea termenului de trimitere a notificării − unui drept pe care nu-l mai are.

În ceea ce priveşte imobilele preluate fără un titlu valabil de către stat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele care au fost deposedate de aceste imobile şi-au păstrat calitatea de proprietari de la data preluării. Însă nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice calificarea reglementării în cauză ca fiind neconstituţională, deoarece potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.

Sub acest aspect, Curtea constată că prin reglementarea dedusă controlului legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu în legislaţia noastră, nu ţine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi, ca atare, nu este consacrată de Constituţie, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin normele supuse controlului de constituţionalitate.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 344 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 5 mai 2003, statuând că aceste dispoziţii sunt constituţionale.

Atât soluţia, cât şi considerentele acestei decizii sunt valabile şi în cauza prezentă, neexistând temeiuri pentru reconsiderarea jurisprudenţei Curţii în această materie.

Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-a pronunţat prin Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, statuând că aceste dispoziţii legale nu conţin nici o prevedere expresă care să vină în contradicţie cu prevederile art. 135 din Constituţie. Prin aceeaşi decizie Curtea a mai statuat că aceste dispoziţii din lege nu vor putea fi aplicate decât în concordanţă cu prevederile art. 135 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

Considerentele şi soluţia din această decizie sunt valabile şi în cauza prezentă, neexistând temeiuri pentru a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii în materie.

Şi, în sfârşit, cu privire la critica referitoare la liberul acces la justiţie, Curtea reţine că instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie. Prin Decizia nr. 1/1994 Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Gheorghe Barbul în Dosarul nr. 1.872/2002 al Curţii Supreme de Justiţie − Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2004.