Decizia Curţii Constituţionale nr. 214/2004

M. Of. nr. 542 din 17 iunie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 214

din 6 mai 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi ale art. 108, art. 109 alin. (1) şi (5), precum şi ale art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Afrodita Laura Tutunaru − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Animafilm” − S.A. în Dosarul nr. 2.793/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia de contencios administrativ. 

La apelul nominal lipsesc părţile faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public precizează că Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 a fost abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, care la rândul său a fost abrogată prin Codul de procedură fiscală. Dispoziţiile legale criticate de autorul excepţiei au fost conservate de noua reglementare în art. 108, 109 şi 111. Acestea nu contravin însă prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, deoarece obligaţia plăţii impozitelor şi taxelor reprezintă o măsură justificată şi necesară pentru a preveni prejudicierea creditorului, iar penalităţile de întârziere apar ca o sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra tuturor textelor legale atacate pe calea prezentei excepţii, ocazii cu care a statuat, în mod constant, că acestea sunt constituţionale. Până în prezent nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei, motiv pentru care reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca nefondată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.793/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. 

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Animafilm” − S.A. în dosarul cu numărul de mai sus având drept obiect soluţionarea acţiunii prin care se solicită anularea unei decizii emise de Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că sintagma „în vigoare” prevăzută în art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, este neconstituţională, întrucât o lege, deşi este abrogată la momentul la care se încheie procesul-verbal al autorităţilor fiscale, îşi găseşte aplicarea constituind temeiul juridic al majorărilor şi penalităţilor aplicate în speţă. 

Referitor la art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, precum şi la art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, autorul excepţiei s-a limitat doar la indicarea dispoziţiilor constituţionale considerate a fi încălcate, fără a arăta în ce mod textele legale criticate încalcă prevederile invocate. 

Curtea de Apel Bucureşti − Secţia de contencios administrativ opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât art. 139 din Constituţie, republicată, prevede că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege, dispoziţiile legale criticate nefiind stabilite în afara legii de către organul de control. Celelalte dispoziţii atacate prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cele ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi cele ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 nu încalcă prevederile constituţionale invocate. 

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale atacate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autor. 

1. Dispoziţiile art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 se referă la majorări şi penalităţi aplicate pentru neachitarea la termen a obligaţiilor bugetare, precum şi la stabilirea cotei majorărilor şi penalităţilor prin hotărâre a Guvernului. La data de 1 ianuarie 2003 Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 a fost expres abrogată prin art. 170 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, care la rândul ei a fost abrogată prin dispoziţiile art. 200 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei a fost preluată în noua reglementare de art. 108 şi art. 109 alin. (5).

În opinia Guvernului, obligaţia plăţii impozitelor şi a taxelor, stabilite prin lege, nu contravine principiilor economiei de piaţă şi nu este de natură să lezeze ocrotirea proprietăţii, deoarece nivelul dobânzilor datorate nu poate fi stabilit ca un procent imuabil, ci acesta se schimbă periodic în raport cu evoluţia economiei şi cu schimbările intervenite pe piaţa financiară. Împuternicirea Guvernului de a corela, prin hotărâre, nivelul dobânzilor cu cele de referinţă stabilite de Banca Naţională a României se justifică prin eliminarea necesităţii modificării frecvente a legii în această privinţă. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „în condiţiile economiei de piaţă, stabilirea de dobânzi în cazul neîndeplinirii la termenul scadent a obligaţiei de plată reprezintă o măsură justificată şi necesară pentru a preveni prejudicierea creditorului, iar penalităţile de întârziere apar ca o sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale”. 

2. Dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, instituie o procedură de inadmisibilitate care nu contravine nici unei dispoziţii din Legea fundamentală şi nu este de natură să conducă la ideea că prin aceasta instanţa care judecă fondul se substituie Curţii Constituţionale sub acoperirea unei dispoziţii legale. Această procedură nu face posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de judecată, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. 

3. Prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează condiţiile în care întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome. Aceste dispoziţii nu înfrâng principiul egalităţii în drepturi, deoarece acesta impune un tratament egal în faţa legii şi a autorităţilor publice numai în privinţa cetăţenilor aflaţi în situaţii identice, iar nu în privinţa persoanelor juridice. 

De asemenea, statul, în calitate de acţionar majoritar, în virtutea prevederilor constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. a) şi b), are obligaţia să asigure „crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”, „protecţia concurenţei loiale”, precum şi „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică”. Stimularea vânzării activelor disponibile, reglementată prin Legea nr. 133/1999, constituie o măsură luată de stat în scopul realizării atribuţiilor constituţionale enumerate care se subsumează unui obiectiv economic de interes general. 

Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 au fost abrogate la data de 1 ianuarie 2003 prin art. 170 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, iar soluţia legislativă criticată de autoarea excepţiei a fost preluată în noul act normativ de dispoziţiile art. 12 şi 16. Critica de neconstituţionalitate susţinută de autorul excepţiei nu poate fi reţinută, deoarece stabilirea de dobânzi în cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită la termenul scadent reprezintă o măsură necesară pentru a preveni prejudicierea creditorului, penalităţile de întârziere apărând ca o sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale. 

Dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd, în aplicarea dispoziţiilor art. 146 lit. d) şi a celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, că pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate numai legile şi ordonanţele în vigoare. O dispoziţie contrară ar echivala cu o extindere a competenţei Curţii Constituţionale şi asupra legilor şi ordonanţelor abrogate, cu consecinţa producerii unor efecte retroactive ale deciziilor pronunţate. Astfel, instituirea inadmisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate pe motiv că dispoziţiile legale criticate nu mai sunt în vigoare nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale. 

În sfârşit, Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, prin raportare la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, republicată, este nefondată, deoarece autoarea excepţiei este o societate comercială, iar dispoziţiile constituţionale consacră o garanţie care se referă la cetăţeni, nu şi la persoane juridice. 

Nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) şi cu cele ale art. 136 alin. (1) din Constituţie, republicată. Stimularea vânzării activelor disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale la care statul are calitatea de acţionar majoritar, reglementată prin Legea nr. 133/1999, reprezintă o măsură luată de stat în scopul realizării unui obiectiv economic de interes general, şi anume crearea economiei de piaţă, ca premisă a asigurării libertăţii comerţului, protecţiei concurenţei loiale şi a cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de producţie. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997, ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 23 iulie 1999, precum şi ale art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, cu următorul conţinut:

− Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.”;

− Art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 133/1999: „Întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome, în următoarele condiţii:

a) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute, la solicitarea deţinătorului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către chiriaş;

b) contractul de închiriere sau contractul de locaţie de gestiune se va transforma, la solicitarea deţinătorului, în contract de leasing, cu clauza irevocabilă de vânzare;”;

− Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999: „(1) În înţelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate. Societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi regiile autonome sunt obligate să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Listele vor fi transmise la birourile de asistenţă pentru constituirea şi dezvoltarea societăţilor comerciale, organizate în cadrul camerelor de comerţ şi industrie judeţene şi a municipiului Bucureşti. Listele vor fi actualizate lunar.”;

− Art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996: „Pentru achitarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare, debitorii datorează majorări de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data realizării sumei datorate inclusiv, potrivit prevederilor legale în vigoare. 

Cota majorărilor de întârziere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelată cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României. 

În cazul constatării unor diferenţe de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare, la care s-a stabilit diferenţa, până la data realizării acesteia inclusiv, prevederile alin. 1 aplicându-se în mod corespunzător. 

În cazul obligaţiilor bugetare stinse prin compensare, majorările de întârziere pentru neplata acestor obligaţii se calculează până la data la care compensarea a devenit posibilă, potrivit legii.”

Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 a fost abrogată prin art. 170 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, ordonanţă care potrivit art. 170 alin. (1) a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003. Soluţia legislativă prevăzută în art. 13 a fost conservată în art. 12 şi 16, care fac parte din capitolul V − „Accesoriile creanţelor bugetare”, secţiunea 1 − „Dobânzi şi penalităţi de întârziere” din ordonanţa abrogatoare, cu următorul conţinut:

− Art. 12: „Pentru neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere datorate sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.”;

− Art. 16: „(1) Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale. 

(2) Cota penalităţilor de întârziere se poate modifica anual prin legea bugetului de stat.”

La rândul ei, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 a fost abrogată prin art. 200 lit. c) din Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, care potrivit art. 198 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004. Soluţia legislativă anterioară se regăseşte în noul act normativ în titlul VIII − „Colectarea creanţelor fiscale”, capitolul III − „Dobânzi şi penalităţi de întârziere”, art. 108 − „Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere”, art. 109 alin. (1) şi (5) − „Dobânzi”, precum şi în art. 111 alin. (1) − „Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării şi în cazul deschiderii procedurii de reorganizare judiciară”, cu următorul conţinut:

− Art. 108: „(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. 

(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.”;

− Art. 109: „(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. [...]

(5) Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor, sau în cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.”;

− Art. 111: „(1) În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile se datorează până la data stingerii inclusiv. Data stingerii este, pentru compensările la cerere, data depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar pentru compensările efectuate înaintea restituirii sau rambursării sumei cuvenite debitorului, data depunerii cererii de rambursare sau restituire. [...]”

Luând în considerare situaţia creată în procesul legislativ menţionat, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 108, art. 109 alin. (1) şi (5) şi a art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. 

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 53, 54, 134, 135 şi art. 144 lit. c) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. După aprobarea Legii de revizuire a Constituţiei României, dispoziţiile invocate sunt cuprinse în art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 56, 57, 135, 136 şi art. 146 lit. d), cu următorul conţinut:

− Art. 15: „(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;

− Art. 16: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

− Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”;

− Art. 56: „(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. 

(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. 

(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.”;

− Art. 57: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.”;

− Art. 135: „(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. 

(2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară:

c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;

e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.”;

− Art. 136: „(1) Proprietatea este publică sau privată. 

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. 

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. 

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. 

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.”;

− Art. 146: „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: [...]

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;”. 

Art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are următorul conţinut: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. 

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că instituirea, prin alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, a inadmisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate pe motivul că dispoziţiile legale criticate nu mai sunt în vigoare nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale. Art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale, iar art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste dispoziţii, precizează competenţa Curţii Constituţionale de „a decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 28 februarie 2003, şi prin Decizia nr. 375 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 10 decembrie 2003. 

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, Curtea reţine că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 stabilesc căile de sprijin şi accesul întreprinderilor mici şi mijlocii la activele disponibile ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat şi ale regiilor autonome, iar art. 13 alin. (1) stabileşte măsurile şi condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor art. 12. În acest sens, activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune pot fi vândute, iar contractul în cauză va înceta sau se va transforma, la cererea deţinătorului, în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare. 

Aceasta nu afectează prevederile art. 44 sau pe cele ale art. 136 din Constituţie, republicată, ci reprezintă o opţiune a politicii statului, în calitate de acţionar majoritar, în domeniul reformei economice şi al strategiei de privatizare, statul având obligaţia, în virtutea art. 135 din Constituţie, să asigure „crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”, „protecţia concurenţei loiale”, precum şi „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică”. Curtea observă că şi susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind „economia” urmează a fi respinsă, deoarece chiar în sensul acestor dispoziţii constituţionale, prin stimularea vânzării activelor sale disponibile, statul ia măsuri pentru a realiza privatizarea, formarea economiei de piaţă, ca premise ale asigurării libertăţii comerţului, protecţiei concurenţei loiale şi creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 108, ale art. 109 alin. (1) şi (5) şi ale art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, Curtea constată că acestea nu încalcă prevederile art. 56 din Constituţie, republicată, deoarece instituirea unor majorări de întârziere pentru neachitarea în termenul legal a obligaţiilor bugetare nu intră în sfera sistemului legal de impuneri, ci în aceea a răspunderii juridice pentru neîndeplinirea îndatoririlor prevăzute de lege. 

Prin Decizia nr. 213 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 19 iunie 2003, Curtea Constituţională a statuat că obligaţia plăţii impozitelor şi a taxelor, stabilite prin lege, nu contravine principiilor economiei de piaţă şi nu este de natură să lezeze ocrotirea proprietăţii. Stabilirea de dobânzi în cadrul neîndeplinirii la termenul scadent a obligaţiei de plată reprezintă o măsură justificată şi necesară, specifică economiei de piaţă, pentru a preveni prejudicierea creditorului, iar penalităţile de întârziere apar ca o sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi numai în ceea ce priveşte art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ale art. 12 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi ale art. 108, art. 109 alin. (1) şi (5), precum şi ale art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Animafilm” − S.A. în Dosarul nr. 2.793/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia de contencios administrativ. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 mai 2004.