Decizia Curţii Constituţionale nr. 18/2004

M. Of. nr. 80 din 30 ianuarie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 18

din 22 ianuarie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit

 

Costică Bulai − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Doina Suliman − magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, excepţie ridicată de Adalbert Mate în Dosarul nr. 4.266/2003 al Curţii de Apel Alba Iulia − Secţia comercială şi de contencios administrativ.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că dispoziţiile legale criticate au fost abrogate anterior sesizării Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 4.266/2003, Curtea de Apel Alba Iulia − Secţia comercială şi contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit. Excepţia a fost ridicată de Adalbert Mate cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.423/CA/2003, pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 6.216/2002.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 şi ale art. 138 alin. (1) şi (2). Astfel, arată că, potrivit Normelor date în aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999, impozitul datorat se stabileşte în funcţie de sumele de bani obţinute în urma lichidării activului patrimoniului, iar preluarea patrimoniu lui afacerii în patrimoniul personal de către persoana care a exercitat activitatea este considerată, din punct de vedere fiscal, o înstrăinare. Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii încalcă prevederile constituţionale potrivit cărora impozitele, taxele şi orice venituri ale bugetului de stat se stabilesc prin lege în limitele şi condiţiile stabilite de aceasta. În justificarea acestui punct de vedere arată că „nu există lege în vigoare în România care prin încălcarea principiului autonomiei de voinţă să impună ca un fapt juridic, în speţă încetarea activităţii profesiei de avocat, să însemne concomitent o înstrăinare între patrimoniul cabinetului de avocat şi avocatul titular al aceluiaşi cabinet, prin ignorarea unui element fundamental al actelor juridice: consimţământul”. În continuare autorul susţine că obligarea unei persoane fizice „de a primi patrimoniul printr-o «înstrăinare», conform inter pretărilor fiscale”, contravine prevederilor constituţionale potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. De asemenea, consideră că principiul egalităţii de tratament este încălcat şi prin prisma faptului că „pentru societăţi comerciale, cât şi pentru asociaţii familiale, dar şi pentru persoane fizice comercianţi, o înstrăinare se constată şi se dovedeşte printr-un înscris”. Or, se arată că, în speţă, o parte dintre bunurile care au constituit aportul său în natură au revenit în proprietatea sa personală, iar o altă parte a fost preluată cu titlu gratuit, „fără a fi donaţie”, de către un alt avocat titular al aceluiaşi cabinet. În final, pune în discuţie modul în care se justifică răspunderea cabinetului sau a persoanei fizice cu întregul patrimoniu, inclusiv al familiei sale, dacă patrimoniile cabinetului de avocat şi cel al persoanei titulare sunt separate.

Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece, prin prevederile art. 85 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, aprobată prin Legea nr. 493/2002, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 a fost abrogată.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul arată că textul de lege criticat, deşi abrogat, a fost preluat în noua reglementare, conservându-se astfel obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, pe care o consideră însă neîntemeiată.

Avocatul Poporului consideră că, în virtutea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 a fost abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, aprobată prin Legea nr. 493/2002.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, republicată, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 31 august 1999. Acest act normativ a fost abrogat însă, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001 privind impozitul pe venit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 august 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 493/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 25 iulie 2002. Ulterior abrogării, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 a fost respinsă prin Legea nr. 206/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 24 aprilie 2002.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională nu se poate pronunţa decât asupra dispoziţiilor dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, excepţia apare ca fiind inadmisibilă. De altfel, acest aspect este sesizat şi de instanţa de judecată, care însă nu a procedat la respingerea excepţiei ca inadmisibilă, aşa cum impun prevederile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, ci a înaintat-o Curţii Constituţionale spre soluţionare.

De altfel, autorul excepţiei critică soluţia legislativă potrivit căreia, în procedura lichidării, preluarea patrimoniului afacerii în patrimoniul personal de către persoana care a exercitat activitatea este considerată, din punct de vedere fiscal, o înstrăinare. Or, Curtea observă că această prevedere nu se regăsea în art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, ci în dispoziţiile normelor metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 5 ianuarie 2000. Aşa cum însă prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. d), competenţa Curţii Constituţionale pe calea excepţiei de neconstituţionalitate se limitează doar la controlul legilor şi al ordonanţelor, verificarea conţinutului hotărârilor Guvernului fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, care pot să statueze, cu ocazia controlului specific, asupra conformităţii acestora cu actul normativ cu forţă juridică superioară, respectiv legea.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6), al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, excepţie ridicată de Adalbert Mate în Dosarul nr. 4.266/2003 al Curţii de Apel Alba Iulia − Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2004.