Decizia Curţii Constituţionale nr. 189/2006

M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 189

din 2 martie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Ioan Vida – preşedinte

Nicolae Cochinescu – judecător

Aspazia Cojocaru – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Kozsokár Gábor – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Antonia Constantin – procuror

Mihai Paul Cotta – magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în Dosarul nr. 2.541/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal răspunde Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin consilier juridic, şi Societatea Comercială „Eybl Textile“ – S.R.L., prin avocat.

Reprezentantul autorilor excepţiei solicită admiterea acesteia. Se susţine că art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 încalcă prevederile art. 21 şi ale art. 129 din Constituţie, deoarece redactarea lor ambiguă permite judecătorilor să adauge la lege. Totodată, arată că, prin posibilitatea acordată instanţelor de judecată de a interpreta în mod subiectiv textul legal criticat, partea interesată este pusă în situaţia de a nu putea cunoaşte momentul de la care începe să curgă termenul de recurs atunci când a participat la dezbateri, dar nu a fost prezentă şi la pronunţarea hotărârii primei instanţe.

Reprezentantul Societăţii Comerciale „Eybl Textile“ – S.R.L. susţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este inadmisibilă, deoarece interpretarea acestora nu este o problemă de constituţionalitate, ci aparţine competenţei instanţelor de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă, considerând că aceasta vizează aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, iar nu de constituţionalitatea textului de lege criticat.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2.541/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de autorii excepţiei împotriva sentinţei prin care s-a dispus anularea unor acte administrativ-fiscale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravin dispoziţiilor art. 21, art. 24 alin. (1), art. 61 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie. Astfel, consideră că „formularea ambiguă a acestui text de lege permite judecătorilor să «legifereze», respectiv să adauge la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs curge de la pronunţare, respectiv de la comunicare“. Întrucât textul de lege criticat nu precizează în mod expres cazurile în care termenul legal de 15 zile de declarare a recursului curge de la pronunţare şi cazurile în care termenul de declarare a recursului curge de la comunicare, instanţele de judecată îl interpretează „ca fiind o dispoziţie derogatorie de la prevederile art. 301 din Codul de procedură civilă şi obligatorie pentru instanţă“.

Dispoziţiile legale criticate restrâng astfel dreptul la apărare al părţilor prezente la dezbateri, cărora nu li s-au comunicat hotărârea, precum şi accesul liber la justiţie, deoarece sunt obligate să promoveze o cale de atac fără să cunoască considerentele hotărârii pronunţate pentru a putea motiva recursul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia este întemeiată. Se arată în motivarea acestei opinii că, întrucât textul de lege criticat nu precizează cazurile, condiţiile şi părţile faţă de care termenul de recurs curge de la pronunţare, respectiv de la comunicare, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) şi pe cele ale art. 129 din Constituţie.

În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 21, 24 şi 129 din Constituţie. În acest sens este menţionată Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, care au următorul cuprins: „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare.“

Critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea că redactarea imprecisă a textului legal criticat îi pune pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea primei instanţe curge de la pronunţare, respectiv de la comunicare, contravenind astfel prevederilor art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) din Constituţie referitor la garantarea dreptului la apărare, ale art. 61 alin. (1) din Constituţie referitor la rolul Parlamentului şi celor ale art. 129 din Constituţie privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată.

Potrivit art. 21 din Constituţie, „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.“

Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.

În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cazul Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că „o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita“, iar în Cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că î[...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă“.

În cauza de faţă Curtea Constituţională constată că legiuitorul a prevăzut în textul de lege supus controlului că hotărârea pronunţată în primă instanţă de către instanţa de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiţii şi pentru care participant la proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale.

Problema nu ar putea fi rezolvată prin aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece Codul de procedură civilă face distincţii clare, în sensul că termenul de recurs curge, pentru procuror, de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii, iar pentru părţi, de la comunicarea hotărârii. (Art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă). Or, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu face nici o distincţie şi, datorită redactării restrictive şi necondiţionate („de la pronunţare ori de la comunicare“), nici nu lasă posibilitatea aplicării normelor de diferenţiere prevăzute în art. 301 şi 284 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiţii judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor.

Pe de altă parte, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat.

Astfel, datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravine şi prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

C U R T E A  C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în Dosarul nr. 2.541/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 martie 2006.