Decizia Curţii Constituţionale nr. 185/2004

M. Of. nr. 490 din 1 iunie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 185

din 27 aprilie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ervin Mulak şi Georgeta Mulak în Dosarul nr. 2.181/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a III-a civilă. 

La apelul nominal este prezentă Mariana Ilie, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Partea prezentă solicită respingerea excepţiei. 

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 22 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.181/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ervin Mulak şi Georgeta Mulak. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă accesul la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pe cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu motivarea că nu „se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 223/1974”. 

Instanţa de judecată apreciază că textul legal criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, arătând că instituirea unei proceduri administrative nu este contrară principiilor prevăzute de art. 21 din Constituţie, atâta timp cât decizia poate fi atacată la instanţa de judecată. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. 

Guvernul arată că termenul prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de prescripţie, deoarece procedura instituită prin această lege este o procedură administrativă, care nu împiedică accesul la justiţie. Persoana nemulţumită poate ataca în justiţie modul de soluţionare a notificării de către persoana juridică deţinătoare a imobilului care trebuie restituit. 

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin art. 21 din Constituţie, întrucât instituirea unui termen de 6 luni în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea are ca finalitate evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989 şi de a facilita accesul la justiţie prin asigurarea unui climat de ordine în vederea exercitării acestui drept constituţional. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 21 alin. (5): „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, care prevede: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. 

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

De asemenea mai este invocată şi încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte ce au următoarea redactare:

− Art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcăriii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”;

− Art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. 

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Analizând critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie, Curtea reţine că instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie, deoarece toate măsurile luate de autorităţile şi persoanele juridice prevăzute în Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege pot fi atacate în justiţie de către persoanele interesate, pe baza dispoziţiilor pe care însăşi legea le prevede. 

Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”; astfel că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. 

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. 

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul criticat încalcă prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa sa Curtea a statuat că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cerinţa privind judecarea unui proces în mod echitabil şi într-un termen rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ţinându-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităţilor şi al părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea căilor de atac etc. 

De aceea, Curtea constată că textul criticat are în vedere tocmai celeritatea soluţionării procesului, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării într-un termen rezonabil. 

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea observă că textul de lege criticat se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând în acest sens legile necesare. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ervin Mulak şi Georgeta Mulak în Dosarul nr. 2.181/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a III-a civilă. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 aprilie 2004.