Decizia Curţii Constituţionale nr. 177/2004

M. Of. nr. 489 din 1 iunie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 177

din 20 aprilie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, 10, 11 şi 97 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Florentina Baltă − procuror

Afrodita Laura Tutunaru − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, 10, 11 şi 97 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Plus Trading” − S.R.L. Constanţa în Dosarul nr. 1.393/COM/2001 al Tribunalului Constanţa − Secţia comercială.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, deoarece prevederile legale supuse controlului de contencios constituţional au mai fost examinate de către Curte, ocazie cu care s-a statuat prin deciziile nr. 384/2002 şi nr. 283/2003 că textele incriminate sunt constituţionale. În cauză nu au intervenit elemente noi, astfel încât cele statuate prin deciziile amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 septembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1.393/COM/2001, Tribunalul Constanţa − Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7, 10, 11 şi 97 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, anterior modificării şi completării prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.

Excepţia a fost ridicată de debitoarea Societatea Comercială „Plus Trading” − S.R.L. Constanţa în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect cererea privind aplicarea procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege atacate sunt neconstituţionale, întrucât prin derogări repetate de la normele dreptului comun s-au instituit bariere artificiale în calea înfăptuirii justiţiei, fie prin lipsa accesului la justiţie, fie prin instituirea inegalităţii părţilor, fie prin suprimarea unor căi de atac sau prin atribuirea judecătorului-sindic de competenţe nejustificate. Prin stabilirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic, care conduce practic toată activitatea societăţii, se subrogă adunării generale şi hotărăşte cu privire la bunurile persoanei juridice. În această situaţie creditorul se situează pe o poziţie superioară faţă de debitor, indiferent care sunt cauzele incapacităţii de plată. Prin urmare, se creează, în opinia autorului, o instanţă extraordinară cu competenţe ce excedează dreptului comun şi care generează inegalitatea părţilor în proces, încălcându-se prevederile art. 125 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 16 din Constituţie.

De asemenea, prin instituirea unui singur grad de jurisdicţie şi a unei singure căi de atac (şi aceea cu o procedură derogatorie de la normele procedurale de drept comun) se aduce atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie şi dreptului de a fi judecat în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. Prin posibilitatea judecătorului-sindic de a pronunţa o hotărâre definitivă şi executorie care nu poate fi suspendată de instanţa de recurs, se produce o discriminare evidentă comparativ cu hotărârile instanţelor de acelaşi grad (tribunale).

Tribunalul Constanţa − Secţia comercială opinează că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, întrucât judecătorul-sindic are statutul de judecător al tribunalului, desemnat de către preşedintele instanţei să îndeplinească atribuţiile prevăzute de Legea nr. 64/1995. Atribuţiile prevăzute de art. 10, preponderent jurisdicţionale, corespund specificului procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului şi deopotrivă statutului judecătorului-sindic de magistrat care exercită o funcţie publică.

Rolul central deţinut de către judecătorul-sindic printre organele procedurii nu este însă de natură a îngrădi liberul acces la justiţie ori dreptul părţilor la un proces echitabil şi nici nu poate conduce la concluzia instituirii unei instanţe extraordinare.

Dispoziţiile din Legea nr. 64/1995 vizate de autorul excepţiei sunt conforme cu prevederile constituţionale care lasă legiuitorului posibilitatea de a stabili competenţa şi procedura instanţelor de judecată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul României apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece atribuirea în sarcina tribunalelor (art. 6 din lege) a competenţei materiale de soluţionare a procedurilor de insolvenţă, cumulat cu gradul de complexitate cu totul specială a procedurilor respective, impune necesitatea judecării acestor cauze de către un judecător specializat (în speţă, judecătorul-sindic). Date fiind condiţiile de desemnare a judecătorului-sindic (art. 8 din lege) şi competenţa sa, se poate concluziona că acestea nu caracterizează însă o instanţă extraordinară, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci constituie, în fapt şi în drept, atribuţii şi competenţe ale tribunalului exercitate în mod permanent, iar nu ocazional.

Extinderea competenţei judecătorului-sindic la alte cereri şi acţiuni incidente nu afectează însă cu nimic exercitarea constituţională a dreptului la apărare, întrucât judecarea acestora se face în conformitate cu regulile generale de procedură stabilite prin Codul de procedură civilă. Nici lipsa celor trei grade de jurisdicţie stabilite de Codul de procedură civilă nu constituie o încălcare a principiului constituţional amintit, deoarece triplul grad de jurisdicţie nu reprezintă un element esenţial al dreptului la apărare. Pe de altă parte, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se poate face în condiţiile legii, în deplin acord cu prevederile constituţionale ale art. 129.

Referitor la caracterul executoriu al hotărârilor judecătorului-sindic şi existenţa unui număr limitat de cazuri în care instanţa de recurs poate suspenda efectele acestor hotărâri, Guvernul apreciază că aceste măsuri sunt în acord cu scopul legii de a reglementa un cadru procesual care să permită soluţionarea cu celeritate a cauzei şi evitarea, pe cât posibil, a devalorizării bunurilor din averea debitorului.

Cât priveşte critica prevederilor art. 97 din Legea nr. 64/1995, republicată (a căror substanţă a fost preluată de art. 58¹³ din lege, după modificarea acesteia prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002), Guvernul consideră că aceasta este neîntemeiată, deoarece stabilirea de către judecător a termenului nu înseamnă că toate contestaţiile vor fi soluţionate la un singur termen de judecată.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece legiuitorul a stabilit prin art. 7 din Legea nr. 64/1995, republicată, o procedură derogatorie de la normele procedurale de drept comun, justificată de necesitatea asigurării unei anumite celerităţi a executării silite a comercianţilor aflaţi în imposibilitatea de plată a datoriilor comerciale. Curtea de apel este stabilită de lege ca instanţă de recurs pentru hotărârile date de judecătorul-sindic în executarea atribuţiilor sale, prevăzute de art. 10 din aceeaşi lege, ceea ce nu aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, întrucât instanţa de recurs are posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele.

Notificarea prevăzută de art. 97 din Legea nr. 64/1995, republicată, reprezintă o modalitate procedurală specială prin care creditorilor li se aduce la cunoştinţă existenţa şi conţinutul contestaţiilor, iar soluţionarea acestora urmează să fie realizată cu respectarea tuturor dispoziţiilor din Codul de procedură civilă compatibile cu actul normativ criticat.

De asemenea, textele legale contestate sunt conforme cu prevederile constituţionale care oferă legiuitorului deplina libertate de a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată şi nu aduc atingere principiului universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală.

În sfârşit, conceptul de proces echitabil nu implică imperios existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac ale hotărârilor judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, nici posibilitatea exercitării acestor căi de atac de către toate părţile din proces.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere emise de Guvern şi de Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7, 10 (aşa cum a fost rectificat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28 februarie 2000), art. 11 şi 97 din Legea nr. 64/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, care au următorul conţinut:

Art. 7: „(1) Curtea de apel va fi instanţa de recurs, pentru hotărârile date de judecătorul-sindic, în baza art. 10.

(2) Recursul va fi judecat în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel, citarea părţilor urmând a fi făcută prin publicitate, în condiţiile art. 95 din Codul de procedură civilă.

(3) Prin derogare de la art. 300 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorului-sindic, cu excepţia celei de respingere a contestaţiei debitorului − făcută în temeiul art. 31 alin. (5) −, nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs.”;

Art. 10: „Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt:

a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;

b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;

c) desemnarea, prin hotărâre, a administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestora, controlul asupra activităţii lor şi, dacă este cazul, înlocuirea lor;

d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;

e) judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;

f) judecarea contestaţiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de administrator sau de lichidator;

g) confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către creditori;

h) hotărârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;

i) soluţionarea obiecţiilor la rapoartele semestriale şi la cel final ale administratorului sau ale lichidatorului;

j) darea hotărârii de închidere a procedurii.”;

Art. 11: „Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii şi vor cuprinde, prin derogare de la art. 261 alin. 4 din Codul de procedură civilă, şi motivarea. În condiţiile legii, ele vor putea fi atacate cu recurs.”;

Art. 97: „Tuturor creditorilor ale căror creanţe vor fi fost contestate de debitor, lichidator sau de un alt creditor li se va comunica, prin notificare, termenul stabilit de judecătorul-sindic pentru şedinţa în care acesta va soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate contestaţiile. Termenul nu va putea depăşi 20 de zile de la emiterea notificării.”

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002, ordonanţă care, potrivit art. II, a intrat în vigoare după 180 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, art. 97 a fost abrogat (art. I pct. 79), iar art. 7, 10 şi 11 au fost modificate şi completate, având următorul conţinut:

Art. 7: „(1) Curtea de apel va fi instanţa de recurs, pentru hotărârile date de judecătorul-sindic, în baza art. 10.

(2) Recursul va fi judecat în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel.

(3) Prin derogare de la prevederile art. 300 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorului-sindic, cu excepţia celei de respingere a contestaţiei debitorului − făcută în temeiul art. 31 alin. (5) − şi a celei prin care se decide intrarea în faliment − pronunţată în condiţiile art. 77 −, nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs.”;

Art. 10: „(1) Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt:

a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;

b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;

c) desemnarea, prin hotărâre, a administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestora, controlul asupra activităţii lor şi, dacă este cazul, înlocuirea lor;

d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;

e) judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;

f) judecarea contestaţiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de administrator sau de lichidator;

g) confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către creditori;

h) hotărârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;

i) soluţionarea obiecţiilor la rapoartele trimestriale şi la cel final ale administratorului sau ale lichidatorului;

i¹) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară forma autentică;

j) darea hotărârii de închidere a procedurii.

(2) Dacă examinarea chestiunilor supuse deliberării în şedinţele prezidate de judecătorul-sindic nu se poate finaliza într-o singură zi, deliberarea va continua de drept în prima zi lucrătoare următoare fără o nouă înştiinţare, procedându-se astfel în continuare până la rezolvarea tuturor chestiunilor.

(3) Procesul-verbal al şedinţelor menţionate la alin. (2) va fi semnat de judecătorul-sindic şi de grefier şi va cuprinde în rezumat dezbaterile ţinute, votul creditorilor pentru fiecare chestiune şi deciziile adoptate.”;

Art. 11: „Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. În condiţiile legii, ele vor putea fi atacate cu recurs.”

Curtea observă că a fost sesizată, prin încheierea instanţei de judecată, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, 10, 11 şi 97 din Legea nr. 64/1995, republicată, în forma anterioară modificării şi completării prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002. În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a statuat în mod constant că, atunci când dispoziţia legală a fost modificată, excepţia de neconstituţionalitate poate fi examinată dacă textul, în noua sa redactare, conservă reglementarea iniţială. Pe cale de consecinţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile atacate în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi 125 din Constituţia României, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. După republicarea Constituţiei României, dispoziţiile invocate sunt cuprinse în art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi 126, cu următorul conţinut:

Art. 15 alin. (1): „(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;

Art. 16 alin. (1): „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”;

Art. 126: „(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”

Art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că în sistemul Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este, aşa cum se precizează chiar în titlul legii, o procedură judiciară, compusă din reguli specifice materiei reglementate. În raport cu conţinutul reglementării nu se poate reţine, aşa cum fără temei susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, că dispoziţiile legale citate împiedică accesul la justiţie.

Nu se poate primi, de asemenea, susţinerea autorului excepţiei, în sensul că judecătorul-sindic este o instanţă extraordinară. Urmând regulile generale ale procesului judiciar, în care se asigură egalitatea părţilor şi exercitarea de către acestea a dreptului la apărare, judecătorul-sindic constituie o instanţă specializată, admisă potrivit art. 126 alin. (5) din Constituţie, republicată.

În ceea ce priveşte numărul căilor de atac existente în cadrul procedurii reglementate prin Legea nr. 64/1995, atribuţiile judecătorului-sindic, caracterul hotărârilor pronunţate de acesta şi interdicţia stabilită pentru instanţa de recurs de a suspenda hotărârile judecătorului-sindic, Curtea reţine că toate acestea constituie chestiuni de procedură pe care legiuitorul este liber să le adopte, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată.

Aşadar, dispoziţiile art. 7, 10 şi 11 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu încalcă prevederile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi 126 din Constituţie, republicată, sau principiile stabilite prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În sfârşit, referitor la dispoziţiile art. 97 din lege, care reglementau notificarea termenului stabilit de judecătorul-sindic pentru şedinţa în care vor fi soluţionate contestaţiile împotriva creanţelor creditorilor, Curtea constată că, anterior sesizării instanţei de contencios constituţional, acestea au fost abrogate prin art. I pct. 79 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (6) cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d), art. 147 alin. (4), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi 126 din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, 10 şi 11 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Plus Trading” − S.R.L. Constanţa în Dosarul nr. 1.393/COM/2001 al Tribunalului Constanţa − Secţia comercială.

2. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 aprilie 2004.