Decizia Curţii Constituţionale nr. 171/2004

M. Of. nr. 441 din 18 mai 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 171

din 15 aprilie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Dana Titian − procuror

Maria Bratu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Erna Christina Hammermayer şi Alexandru Eduard Lindner în Dosarul nr. 2.162/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a V-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 5 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.162/2003, Tribunalul Bucureşti − Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945− 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Erna Christina Hammermayer şi Alexandru Eduard Lindner.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 11, 20, 16, 21, 31, 41, 47, 48, 49, precum şi ale art. 148 din Constituţie. În opinia autorului excepţiei, conceptul de bună-credinţă reprezintă o inovaţie a legiuitorului, care „ajută pe cel care devine proprietar în dauna celui căruia i se refuză recunoaşterea unui titlu”. Prin introducerea acestui concept cu un efect diferit faţă de conceptul anterior al bunei-credinţe se creează o discriminare între cetăţeni, astfel că „foştii chiriaşi sunt împroprietăriţi în dauna adevăraţilor proprietari”.

Instanţa de judecată apreciază că textul legal criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei, arătând că principiul bunei-credinţe, consacrat, până la apariţia Legii nr. 10/2001, doar de doctrină şi jurisprudenţă, şi-a găsit astfel aplicarea într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945− 22 decembrie 1989.

Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat nu contravine prevederilor constituţionale. În acest sens face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin deciziile nr. 191/2002, nr. 33/2003 şi nr. 69/2003, a statuat că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu contravin dispoziţiilor art. 16 şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, republicată. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, republicată, arată că Legea nr. 10/2001 prevede, prin dispoziţiile art. 24, posibilitatea ca persoana îndreptăţită să poată ataca în justiţie decizia cu privire la restituirea imobilului, iar hotărârea instanţei este supusă căilor legale de atac. Şi, în fine, arată că este neîntemeiată critica conform căreia textul contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 11 şi 20; iar în ceea ce priveşte art. 51, 52, 53 şi 152 din Constituţie, republicată, arată că aceste texte nu sunt relevante pentru soluţionarea excepţiei.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 46 alin. (2): „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.”

Textele constituţionale invocate de autorii excepţiei, ca fiind înfrânte, sunt cele ale art. 1 alin. (3), art. 11, 16, 20, 31, art. 44 alin. (1), (2) şi (3), art. 51, 52, 53 şi 152 din Constituţie, republicată.

De asemenea, mai este invocată şi încălcarea prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la prevederile art. 44 din Constituţie, republicată, s-a mai pronunţat, de exemplu prin Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003, Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, Decizia nr. 72 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 21 martie 2003 şi Decizia nr. 185 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 24 iulie 2003.

Cu acele prilejuri, Curtea Constituţională a constatat că ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credinţă a fost determinată de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Ne aflăm în prezenţa unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce îndreptăţeşte o largă prezumţie de bună-credinţă a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. Astfel fiind, nu poate fi decât de bună-credinţă cel ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii.

Soluţiile adoptate, precum şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (3), art. 11, 20 şi 53 din Constituţie, republicată, precum şi prevederilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea constată, de asemenea, că textul criticat nu contravine nici celorlalte texte constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Textul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu instituie un tratament inegal între persoanele care revendică imobile preluate de stat fără titlu şi dobânditorii de bună-credinţă, întrucât cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, de exemplu în Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, referindu-se la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, a statuat că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii”.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, republicată, Curtea constată că Legea nr. 10/2001 prevede accesul liber la justiţie prin dispoziţiile art. 24, potrivit cărora persoana îndreptăţită poate să atace în justiţie decizia sau, după caz, dispoziţia cuprinzând oferta de restituire prin echivalent a imobilului, iar hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căilor legale de atac.

Şi, în fine, cu privire la încălcarea prevederilor art. 31, 51, 52 şi 152 din Constituţie, republicată, Curtea constată că aceste texte nu sunt incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Erna Christina Hammermayer şi Alexandru Eduard Lindner în Dosarul nr. 2.162/2003 al Tribunalului Bucureşti − Secţia a V-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 aprilie 2004.