Decizia Curţii Constituţionale nr. 15/2000

M. Of. nr. 267 din 14 iunie 2000

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 15

din 25 ianuarie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat

 

Lucian Mihai − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Ioan Muraru − judecător

Nicolae Popa − judecător

Lucian Stângu − judecător

Florin Bucur Vasilescu − judecător

Romul Petru Vonica − judecător

Paula C. Pantea − procuror

Laurenţiu Cristescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al Curţii de Apel Timişoara − Secţia penală. 

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 25 ianuarie 2000. 

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 iulie 1999, Curtea de Apel Timişoara − Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999, ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999, aflat pe rolul acelei instanţe. 

În motivarea excepţiei se susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999, care abrogă Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, este neconstituţională, întrucât se reglementează în domeniul legilor organice, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 114 din Constituţie. 

Exprimându-şi opinia, instanţa judecătorească consideră că excepţia este întemeiată, deoarece Guvernul nu are dreptul să reglementeze în domeniul legii organice. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat a fost adoptată ca lege organică şi, în consecinţă, nu poate fi abrogată prin ordonanţă a Guvernului. „Competenţa de legiferare în domeniul legilor organice − se arată în încheierea instanţei − nu poate fi delegată de Parlament, ţinând seama de importanţa şi natura acestor legi prin care se organizează statul şi se reglementează raporturile sociale de bază.”

În dezbaterile din cadrul Curţii Constituţionale reprezentantul Ministerului Public, în numele autorului excepţiei, învederează împrejurarea că neconstituţionalitatea acestei ordonanţe de urgenţă este determinată de faptul că din expunerea de motive a Guvernului nu rezultă existenţa cazului excepţional care să impună măsura de urgenţă. Se consideră, de asemenea, că relevarea acestei împrejurări nu poate fi considerată ca fiind echivalentă cu ridicarea unei excepţii direct în faţa Curţii, situaţie în care aceasta ar fi inadmisibilă, atâta vreme cât autorul excepţiei − procurorul de şedinţă −, în faţa instanţei de judecată, face referire, în motivarea excepţiei, la art. 114 din Constituţie în integralitatea sa, şi, prin urmare, şi la alin. (4) al acestui articol. 

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât autorul său ignoră faptul că „delegarea legislativă se poate realiza şi prin adoptarea de către Guvern a unor ordonanţe de urgenţă care nu exclud posibilitatea reglementării unor domenii destinate legilor organice”, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie. 

Guvernul consideră, de asemenea, excepţia ca fiind neîntemeiată, deoarece art. 114 alin. (4) din Constituţie prevede dreptul Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să adopte ordonanţe de urgenţă. Tocmai caracterul lor de urgenţă, determinat de existenţa unor situaţii excepţionale, justifică emiterea acestora şi în domeniul legilor organice. 

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere. 

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999, care au următorul cuprins: „Articol unic − Prevederile Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat se abrogă.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că „Ordonanţa de urgenţă nr. 23/1999, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, prin care se abrogă o lege organică, este neconstituţională, întrucât încalcă dispoziţiile constituţionale reglementând un domeniu care excede competenţei sale legale”. 

Examinând excepţia, Curtea constată că art. 114 din Constituţie conţine cinci alineate, în care se stabileşte un regim juridic diferenţiat al ordonanţelor emise de Guvern. Este, mai întâi, cazul ordonanţelor Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare [alin. (1), (2) şi (3)] şi, apoi, cazul ordonanţelor de urgenţă [alin. (4) şi (5)]. Aceste texte constituţionale prevăd: „(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. 

(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. 

(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. 

(4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. 

(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).”

Critica de neconstituţionalitate vizează două aspecte: primul, referitor la posibilitatea Guvernului de a reglementa în domeniul legii organice; al doilea, referitor la faptul că Guvernul nu justifică, la momentul emiterii Ordonanţei de urgenţă nr. 23/1999, în cuprinsul expunerii de motive, existenţa cazului excepţional, care să facă necesară adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, care să abroge o lege organică. 

În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat că interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenţă, „deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998). În această lumină, ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional. 

Consecventă acestei jurisprudenţe, Curtea reţine, totodată, că posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă. Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă trebuie să fie, în fiecare caz, justificată de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente. În această lumină, de altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, referindu-se la cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, a statuat că acesta este definit în raport de „necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. 

În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în acest dosar Curtea trebuie să se pronunţe în sensul de a constata dacă, în mod real, au existat circumstanţe excepţionale care să justifice urgenţa reglementării prin ordonanţa de urgenţă criticată de către autorul excepţiei. 

Examinând Expunerea de motive a Guvernului, Nota de fundamentare a Ministerului Finanţelor, precum şi celelalte acte aflate la dosar, Curtea consideră că motivele invocate nu justifică abrogarea unei legi organice, în cazul de faţă a Legii monopolului de stat, pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenţă, neexistând elementele necesare definirii unui caz excepţional, în sensul constatării unui pericol public major şi care să nu poată fi evitat decât pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenţă. De altfel, ordonanţa de urgenţă examinată nu conţine măsuri urgente pentru salvarea unui interes public aflat în pericol, aceasta cuprinzând un unic articol. 

În această situaţie Curtea constată că abrogarea Legii nr. 31/1996, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999, a creat un vid legislativ parţial, fapt semnalat, de altfel, şi de Consiliul Legislativ, care a avizat negativ proiectul acestei ordonanţe de urgenţă. Din examinarea prevederilor Legii nr. 31/1996 rezultă că acestea stabilesc activităţile care constituie monopol de stat, modul de administrare şi exploatare a monopolurilor, atribuţiile Ministerului Finanţelor, ale ministerelor de resort sau ale Băncii Naţionale a României în acordarea licenţelor pentru agenţii economici şi producătorii individuali, creând, astfel, un cadru general pentru funcţionarea, în economie, a monopolului de stat. Actele normative care reglementează, separat, diverse activităţi considerate ca monopol de stat (regimul armelor şi muniţiilor, regimul materialelor explozive etc.) nu acoperă, în întregime, cadrul general asigurat prin prevederile Legii nr. 31/1996, motiv pentru care apare întemeiată aprecierea în legătură cu faptul că această abrogare creează, aşa cum s-a arătat, un parţial vid legislativ. Pe de altă parte, Curtea constată că această abrogare conduce la dezincriminarea unor fapte de un real pericol social, prevăzute de lege la art. 13, motiv pentru care, într-un proces penal, excepţia a şi fost ridicată. 

Urgenţa măsurii nu poate fi justificată nici de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, Curtea Constituţională statuând în practica sa că „modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/1998, citată anterior). În cazul existenţei reale a unei asemenea necesităţi, aceasta îşi poate găsi rezolvarea în condiţiile obişnuite, prevăzute de legislaţia în vigoare, fără a se recurge la emiterea unei ordonanţe de urgenţă. 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1–3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al acelei instanţe şi constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale. 

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2000. 

 

 

 

OPINIE SEPARATĂ

 

Prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 s-a hotărât, cu majoritate de voturi, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale. Această soluţie a privit critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Constituţie privind cazurile excepţionale. Tot cu majoritate de voturi Curtea a decis respingerea excepţiei cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 114 referitoare la domeniul în care poate interveni ordonanţa de urgenţă. În ceea ce priveşte această a doua soluţie formulăm opinie separată pentru următoarele considerente:

1. Ordonanţa de urgenţă este menţionată numai în alin. (4) al art. 114 din Constituţie, unde se stabileşte: când poate fi emisă (cazuri excepţionale); intrarea în vigoare (numai după depunerea sa spre aprobare Parlamentului); obligaţia convocării obligatorii a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune. 

Faţă de aceste determinări clare, se pare că singura problemă „uitată” de Constituant a fost „domeniul” în care poate fi emisă. Această „lacună” se dovedeşte a fi cauza unei practici guvernamentale criticabile, a unor dispute doctrinare care, deşi interesante, sunt neglijate, a unei jurisprudenţe constituţionale discutabile. 

2. În practica statală emiterea de ordonanţe de urgenţă s-a transformat dintr-o excepţie constituţională într-o regulă comună, care a căpătat aspectul unei „avalanşe de zăpadă” scăpate de sub control. 

3. Mai întâi trebuie valorificată interpretarea sistematică a Constituţiei. Desigur argumentele pro şi contra pot fi mai mult sau mai puţin convingătoare. Credem însă că doctrina, Guvernul, Parlamentul şi bineînţeles Curtea Constituţională pot realiza o interpretare corectă şi constructivă a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă le-ar raporta la câteva categorii constituţionale incontestabile precum: supremaţia Constituţiei, separaţia puterilor, ierarhia legilor, raporturile dintre lege şi actele normative ale executivului. 

Interpretarea sistematică este în măsură să ne dezvăluie regulile rezultând atât din litera, cât şi din spiritul Constituţiei, permite identificarea interdependenţei dintre dispoziţii, precum şi identificarea atât a regulilor generale, cât şi a excepţiilor (şi mai ales determinarea corectă a dimensiunilor lor). În lipsa unei asemenea interpretări, se izolează art. 114 şi mai ales alin. (4), acestea fiind scoase din ansamblul constituţional, fapt ce permite interpretări eronate, uneori arbitrare. Iată pentru ce un răspuns corect impune o interpretare sistematică atât a întregii Constituţii, cât şi, în particular, a art. 114. 

Într-o asemenea viziune vom constata că sistemul normativ constituţional valorifică marile principii tradiţionale, şi anume: structurarea autorităţilor publice în spiritul separaţiei puterile publice; delimitarea clară a competenţelor care să asigure atât echilibrul, cât şi cooperarea; ierarhizarea sistemului normativ; asigurarea locului Parlamentului de organ suprem reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării (art. 58 din Constituţie); reafirmarea, implicită desigur, a principiului delegata potestas non delegatur; nominalizarea categoriilor de legi şi departajarea lor clară prin criterii de conţinut şi procedură (art. 72 din Constituţie); definirea delegării legislative ca o excepţie constituţională şi care, ca orice excepţie, este de strictă interpretare şi aplicabilitate. Vom adăuga că alin. (4) al art. 114 din Constituţie este o continuare logică, în acelea şi dimensiuni, a alin. (1), el venind nu să creeze excepţii, ci să permită în „cazuri excepţionale” emiterea „ordonanţelor de urgenţă”. Se subînţelege că şi acestor ordonanţe de urgenţă le sunt aplicabile, în măsura în care explicit textul nu spune altfel, toate interpretările valabile pentru alin. (1). 

4. În al doilea rînd, deşi Parlamentul este legiuitorul incontestabil, chiar el cunoaşte unele limite constituţionale în elaborarea legilor. Astfel Parlamentul: nu poate, prin legi ordinare, modifica sau abroga legi organice şi desigur nu poate reglementa în domeniile acestea; în situaţia prelungirii mandatului până la întrunirea legală a noului Parlament, nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice [art. 60 alin. (4) din Constituţie], deşi se află în exerciţiul mandatului său constituţional. 

Aşa văzute lucrurile este oare bine, de dorit şi posibil ca o lege organică să poată fi modificată sau abrogată printr-o ordonanţă de urgenţă? Nu contravine literei şi spiritului Constituţiei? Nu motivăm un procedeu, o tehnică periculoasă pentru chiar ordinea constituţională?

Sunt întrebări ce ţin de interpretarea şi aplicarea corectă a Constituţiei. 

Vom adăuga faptul că cei care admit, prin interpretare, posibilitatea Guvernului de a modifica sau abroga legi organice prin ordonanţe de urgenţă, nu îşi duc mai departe propriul raţionament şi să justifice (pe aceleaşi argumente) dreptul Guvernului de a modifica chiar legi constituţionale. Iată de ce interpretarea trebuie să surprindă întregul mecanism constituţional, ea nu poate fi fragmentară şi de la caz la caz. 

5. În al treilea rând considerăm că dispoziţiile din art. 114 din Constituţie formează un tot, sistematizat şi exprimat prin intitule-ul său „delegarea legislativă”. Într-o asemenea viziune vom găsi interpretări corecte, chiar dacă s-ar putea reclama eventuale insuficienţe ale textului. 

Eventuala insuficienţă a alin. (4) trebuie interpretată nu într-un sens arbitrar, ci în sprijinul dimensiunilor corecte ale democraţiei constituţionale. 

Într-o interpretare sistematică, şi ordonanţa obişnuită şi ordonanţa de urgenţă se integrează în categoria „delegare legislativă” şi în categoria „ordonanţă”. 

Dacă pentru ordonanţa de urgenţă textul constituţional stabileşte unele condiţii de emitere (lipsa abilitării prin lege specială, intrarea în vigoare), el nu-i conferă însă o altă natură juridică. 

Cazurile excepţionale şi urgenţa nu pot exclude asemenea ordonanţe din categoriile menţionate. 

Art. 114 alin. (4) trebuie coroborat cu alin. (5) potrivit căruia aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alin. (3). 

Fără o asemenea coroborare s-ar putea crede că ordonanţele de urgenţă nu sunt aprobate sau respinse prin lege. Ducând mai departe raţionamentul trebuie să observăm că legea prevăzută de alin. (5) este o lege ordinară şi este greu de admis că printr-o asemenea lege s-ar valida modificarea sau abrogarea unei legi organice, pentru motivele explicate deja la clasificarea legilor. 

6. În al patrulea rând art. 114 alin. (4) trebuie corelat şi cu art. 107 din Constituţie potrivit căruia: Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe; hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. 

7. În al cincilea rând caracterul de excepţie al ordonanţei de urgenţă se explică sau explică: imposibilitatea emiterii, în prealabil, a unei legi speciale de abilitare; imposibilitatea adoptării unei legi prin angajarea răspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); imposibilitatea utilizării procedurii de urgenţă pentru adoptarea unor proiecte de legi sau propuneri legislative [art. 74 alin. (3) din Constituţie]. 

8. În fine, se poate conchide, motivat şi convingător, că aprobarea art. 114 în Adunarea Constituantă a avut în vedere acelaşi tip de ordonanţă, supusă aceluiaşi regim constituţional. Urgenţa nu creează un alt tip de ordonanţă, ci doar răspunde unor împrejurări excepţionale, când Parlamentul nu se poate întruni pentru a abilita Guvernul sau când nu pot fi utilizate procedurile din art. 74 sau art. 113 din Constituţie. Constituantul nu a înţeles şi nu a voit să excludă ordonanţa de urgenţă din regimul general al ordonanţei, iar când a creat excepţii a spus-o explicit aşa cum se face în chiar alin. (4) al art. 114. În consecinţă ordonanţele de urgenţă nu trebuie să intervină în domeniul legilor organice, aceasta fiind o condiţie esenţială a constituţionalităţii lor. Pentru că, deşi ordonanţa de urgenţă se apropie de criza constituţională, nu suntem în prezenţa deplinătăţii acestei crize. 

 

Prof. univ. dr. Ioan Muraru,

judecător al Curţii Constituţionale

 

 

OPINIE SEPARATĂ

 

Considerăm că soluţia care se impunea în speţă era aceea de respingere a sesizării Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă. 

I. Potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, „În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.”

Conceptul de „cazuri excepţionale” nu este definit nici în cuprinsul art. 114 alin. (4) din Constituţie şi nici în vreun alt text constituţional. 

În consecinţă, aprecierea dacă există sau nu un caz excepţional revine, în primul rând, Guvernului, care decide adoptarea ordonanţei de urgenţă şi, în al doilea rând, Parlamentului, care − ulterior − aprobă sau respinge prin lege acea ordonanţă de urgenţă. În ambele situaţii, existenţa ori inexistenţa cazului excepţional constituie o situaţie de fapt, a cărei identificare se realizează de către cele două autorităţi publice prin mijloacele specifice ce le stau la dispoziţie, ţinându-se seama şi de raţiuni de oportunitate. 

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997), „În exercitarea controlului [de constituţionalitate], Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept [...].” Aşa fiind, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale efectuarea controlului asupra existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt, adică, precum în speţă, asupra existenţei ori inexistenţei „cazurilor excepţionale” care permit recurgerea la dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie în vederea emiterii ordonanţelor de urgenţă. 

În sensul că jurisdicţia constituţională nu are ca obiect verificarea situaţiilor de fapt au fost pronunţate mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, printre care Decizia nr. 61 din 31 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 23 iulie 1998, şi Decizia nr. 183 din 17 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 15 aprilie 1999. 

II. Conform art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „(1) Competenţa Curţii Constituţionale este cea stabilită prin Constituţie. 

(2) Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. Ea hotărăşte în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 144 din Constituţie.”

De asemenea, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, text în baza căruia, în speţă, a fost sesizată Curtea Constituţională, aceasta „hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.” Din acest din urmă text nu rezultă competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra unor elemente extrinseci conţinutului actului normativ supus controlului de constituţionalitate, adică asupra identificării, în mod constituţional, de către Guvern şi − ulterior − de către Parlament a „cazurilor excepţionale” în care este permisă adoptarea şi, respectiv, aprobarea ori respingerea ordonanţelor de urgenţă de către cele două autorităţi publice. 

III. Faţă de cele de mai sus, rezultă că, întrucât, în speţă, sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut în privinţa unui domeniu care nu intră în competenţa Curţii stabilită expres şi limitativ prin art. 144 din Constituţie, această sesizare trebuia respinsă ca fiind inadmisibilă, la fel cum, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a procedat ori de câte ori a fost sesizată prin încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziţii care permit exercitarea controlului de constituţionalitate numai asupra problemelor de drept.