Decizia Curţii Constituţionale nr. 154/2004

M. Of. nr. 466 din 25 mai 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 154

din 30 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar-fiscală, precum şi a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n) şi ale art. 257 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Costică Bulai − preşedinte

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Lucian Stângu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Ioan Vida − judecător

Aurelia Popa − procuror

Ioana Marilena Chiorean − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 11, 12 şi 23 din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar-fiscală, excepţie ridicată de primarul municipiului Constanţa şi de Consiliul Local Constanţa în Dosarul nr. 9.577/2003 al Judecătoriei Constanţa. 

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, pe de-o parte, că dispoziţiile legale criticate au fost abrogate, însă soluţia legislativă a fost preluată de dispoziţiile Codului fiscal, iar, pe de altă parte, că principiul autonomiei locale nu presupune independenţa totală a autorităţilor locale şi, ca atare, dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 9.577/2003, Judecătoria Constanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 11, 12 şi 23 din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar fiscală, excepţie ridicată de primarul municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa într-un litigiu având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unei dispoziţii a primarului. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că modificarea prin Legea nr. 232/2003 a Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002, în sensul că se exceptează de la plata impozitelor şi taxelor locale „terenurile aferente complexelor hidrotehnice sau de navigaţie, porturilor, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare ale acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare”, este neconstituţională pentru mai multe motive: a) legea retroactivează cu 5 luni; b) lezează dreptul de proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale, c) îngrădeşte exerciţiul drepturilor consiliului local; d) exceptarea de la plata taxei pentru folosinţa terenurilor este discriminatorie şi contravine principiului autonomiei locale şi f) lezează competenţele reglementate pentru stabilirea impozitelor şi taxelor. În acest sens, consideră că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (2), art. 53 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (2), art. 120 şi art. 139 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată. 

Judecătoria Constanţa apreciază că, referitor la susţinerile autorilor excepţiei privind încălcarea art. 44 alin. (2), art. 53, 120 şi 139 din Constituţie, republicată, excepţia ridicată nu este întemeiată, însă critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate retroactivează este întemeiată, întrucât Legea nr. 232/2003 a intrat în vigoare la data de 31 mai 2003 (data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României), iar anul fiscal 2003 a început la 1 ianuarie 2003. Astfel, aplicarea unor dispoziţii din Legea nr. 232/2003 începând cu data de 1 ianuarie 2003 este neconstituţională. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 

Nici una dintre autorităţile publice menţionate nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum reiese din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie art. I pct. 11, 12 şi 23 din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar-fiscală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 31 mai 2003). Legea nr. 232/2003 a modificat şi completat, printre altele, şi dispoziţiile art. VI din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003, dispoziţii care, la rândul lor, au modificat şi completat unele prevederi din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10 septembrie 2002. 

În concluzie, dispoziţiile legale criticate fac parte din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, iar celelalte acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 36/2003 şi Legea nr. 232/2003 de aprobare a acesteia) nu fac decât să le modifice sau să le completeze. 

Curtea observă că, în realitate, criticile formulate de autorii excepţiei se referă la două puncte ale art. I din Legea nr. 232/2003, şi anume punctele 11 şi 12, care prevăd modificarea subpunctelor (12) şi (14) ale punctului 7 din anexa nr. 2, respectiv, a punctului 5 al lit. B a anexei nr. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la scutirea de impozit asupra unor construcţii şi terenuri, dispoziţii având următorul cuprins:

− Anexa nr. 2: „Lista cuprinzând clădirile care nu sunt supuse impozitului [...] 7. Construcţii speciale: [...] (12) construcţii hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de îmbunătăţiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele şi staţiile de pompare aferente canalelor [...] (14) reţele şi conducte pentru transportul apei, al produselor petroliere, gazelor şi lichidelor industriale, reţele şi conducte de termoficare şi reţele de canalizare.”;

− Anexa nr. 5: „Terenurile pentru care nu se datorează impozitul şi taxa pe teren [...] B. Nu se datorează taxa pe teren pentru: [...] 5. terenurile aferente complexelor hidrotehnice sau de navigaţie, porturilor, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.”

De asemenea, aşa cum reiese din formularea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia critică şi pct. 23 al art. I din Legea nr. 232/2003 ca fiind retroactiv, însă, în realitate, Curtea constată că aceştia se referă la dispoziţiile art. II alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd că „Modificările şi completările aduse prin prezenta lege la Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, precum şi cele aduse prin prezenta lege la Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale se aplică începând cu anul fiscal 2003.”

Ulterior sesizării, Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost expres şi integral abrogată prin art. 298 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003), dar dispoziţiile subpunctelor (12) şi (14) ale punctului 7 din anexa nr. 2, precum şi cele ale punctului 5 al lit. B a anexei nr. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost preluate, cu un conţinut similar, în actul normativ abrogator, în conţinutul prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n), precum şi în cele ale art. 257 lit. j). Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, dacă prevederile unui act normativ au fost abrogate, însă soluţia legislativă prevăzută de acestea a fost preluată în conţinutul altui act normativ, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor corespunzătoare din noua reglementare. Astfel, în cazul de faţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n), precum şi ale art. 257 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care au următorul conţinut:

− Art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n): „(1) Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru: [...] 11. oricare dintre următoarele construcţii speciale [...] l) construcţii hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de îmbunătăţiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele şi staţiile de pompare aferente canalelor; [...] n) reţele şi conducte pentru transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere, gazelor şi lichidelor industriale, reţele şi conducte de termoficare şi reţele de canalizare;”;

− Art. 257 lit. j): „Impozitul pe teren nu se datorează pentru: [...] j) orice terenuri legate de sistemele hidrotehnice sau de navigaţie, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.”

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003, referitoare la aplicarea modificărilor şi completărilor Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 începând cu anul fiscal 2003, Curtea constată că acestea au fost abrogate prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nefiind preluate în actul normativ abrogator. 

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 41 alin. (2), art. 49, art. 53 alin. (2), art. 119, art. 138, care, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, au devenit art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (2), art. 53, art. 56 alin. (2), art. 120 alin. (1), art. 139, având următorul conţinut:

− Art. 15 alin. (2): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”;

− Art. 44 alin. (2): „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”;

− Art. 53: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. 

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”;

− Art. 56 alin. (2): „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.”;

− Art. 120 alin. (1): „Administrarea publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.”;

− Art. 139: „(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. 

(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii. 

(3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

I. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 26 noiembrie 2003, Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin prevederile art. 298 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003 şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003 (de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003, care, la rândul ei a modificat şi completat Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002) nu au fost preluate în noua reglementare. 

Având în vedere dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare [...]”, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003, ca devenită inadmisibilă. 

II. Referitor la celelalte dispoziţii legale criticate, care exceptează de la plata impozitului pe clădiri şi pe teren construcţiile, respectiv terenurile aferente complexelor hidrotehnice de navigaţie, porturilor, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi spaţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurilor aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, Curtea reţine că stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, ca şi a eventualelor scutiri de la plata acestora, ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale. 

Cu privire la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), referitoare la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât bunurile la care se referă dispoziţiile legale criticate constituie, potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunuri aparţinând domeniului public. 

Având în vedere aceste considerente, critica autorilor excepţiei privind încălcarea prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, nu poate fi primită. 

Referitor la pretinsa încălcare a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie, republicată, Curtea reţine că acest principiu nu presupune totală independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării, dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale. În acest sens, art. 121 alin. (2) din Constituţie, republicată, prevede: „Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe”. 

Ca atare, Curtea constată că autorităţile administraţiei publice locale nu au totală independenţă nici în privinţa stabilirii impozitelor şi taxelor locale. Astfel, potrivit art. 139 alin. (2) din Constituţie, republicată, „Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”. Această prevedere constituţională obligă legiuitorul să determine, la modul general, domeniile, activităţile şi veniturile pentru care consiliile locale sau judeţene sunt competente să stabilească impozite şi taxe locale. În acelaşi sens, legea poate prevedea domeniile, activităţile, veniturile sau categoriile de persoane scutite de la plata impozitelor ori taxelor locale. 

Stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie, republicată. 

Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 12 din Legea nr. 232/2003, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 460 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 28 ianuarie 2004, statuând că acestea sunt constituţionale. Neexistând elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia acestei decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar fiscală, excepţie ridicată de primarul municipiului Constanţa şi de Consiliul Local al Municipiului Constanţa în Dosarul nr. 9.577/2003 al Judecătoriei Constanţa. 

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n), precum şi ale art. 257 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 martie 2004.