Decizia Curţii Constituţionale nr. 145/2004

M. Of. nr. 377 din 29 aprilie 2004

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A   Nr. 145

din 25 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Şerban Viorel Stănoiu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Adela Milculescu, Antoneta-Rodica Edu şi Gheorghe Rusu-Abrudeanu în Dosarul nr. 2.451/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a III-a civilă.

La apelul nominal se prezintă avocatul părţii Elena Verona, lipsind autorii excepţiei şi celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Avocatul prezent susţine netemeinicia excepţiei, arătând că există o vastă jurisprudenţă a Curţii în acest domeniu, prin care s-a statuat că ocrotirea dobânditorului de bună-credinţă, ca expresie a principiului „error communis facit jus”, nu contravine prevederilor constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte invocarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, se apreciază că aceasta nu este relevantă pentru soluţionarea criticii de neconstituţionalitate, întrucât nu există vreun conflict între tratatele internaţionale privind drepturile omului şi legile interne în materie.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, în acest sens existând o constantă jurisprudenţă a Curţii. Întrucât nu au apărut elemente noi de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe, se apreciază că excepţia este neîntemeiată.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 7 octombrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.451/2003, Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Adela Milculescu, Antoneta-Rodica Edu şi Gheorghe Rusu-Abrudeanu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, nu face referire la buna-credinţă a dobânditorului sau a subdobânditorului, la încheierea actului, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unor bunuri ce aparţin altei persoane.

Se arată că dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 aduc o atingere gravă dreptului stipulat în art. 1 al Primului Protocol adiţional la convenţie, deoarece validează acte nule absolut, în frauda fostului proprietar, prin legiferarea excepţiei actului încheiat cu bună-credinţă. Se consideră că prin textul de lege criticat se procedează la o nouă naţionalizare a imobilului, deoarece fostul proprietar nu mai are posibilitatea de a reintra în posesia proprietăţii sale. Potrivit Deciziei nr. 73/1995, Curtea Constituţională a statuat că, „în cazul preluării de către stat a unui imobil, fără titlu valabil, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal”, iar statul, pe cale de consecinţă, nu a fost niciodată proprietar. Prin urmare, prin textul de lege criticat statul dispune de un bun care nu este al său, legalizând fraudele comise în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi a celorlalte legi de înstrăinare a imobilelor naţionalizate.

Autorii excepţiei consideră că se încalcă şi prevederile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, republicată, deoarece, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 recunoaşte, în art. 2 alin. (2), că dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat fără titlu valabil nu s-a pierdut niciodată, dreptul de proprietate al autorilor excepţiei este încălcat de art. 46 alin. (2), care validează altei persoane un drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil. Astfel, proprietatea privată nu mai este ocrotită în mod egal de lege, creându-se, în acest fel, o situaţie discriminatorie.

Curtea de Apel Bucureşti − Secţia a III-a civilă constată că sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie, este inadmisibilă, deoarece principiul desprins din acest text constituţional este la îndemâna judecătorului naţional, cu consecinţa înlăturării sau a aplicării corespunzătoare a normei interne considerate neconcordantă cu prevederile tratatelor internaţionale privind drepturile omului.

Se arată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, referitor la buna-credinţă, nu are un caracter novator, ci doar aşază în termenii unei prevederi legale imperative conţinutul unui principiu de drept material deja consacrat şi aplicat cu consecvenţă în jurisprudenţă − acela al aparenţei în drept, principiu ce valorizează eroarea comună şi invincibilă la momentul contractării asupra calităţii de proprietar a statului vânzător. Se apreciază că modalitatea de aplicare a acestui principiu şi, implicit, analiza bunei-credinţe în cazurile particulare interesează fondul cauzei, fiind aspecte ce ţin de aprecierea suverană a judecătorului, în funcţie de datele concrete ale speţei.

În concluzie, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 44, referitoare la protecţia proprietăţii private, întrucât, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credinţă a fost determinată de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 faţă de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, republicată, deoarece textul de lege criticat este în concordanţă cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, şi nici faţă de prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie, republicată, întrucât acestea nu au relevanţă în cauza dedusă controlului. Prin urmare, excepţia este considerată ca fiind neîntemeiată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945−22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

− Art. 46 alin. (2): „(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.”

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 20 şi ale art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Textele constituţionale invocate au următorul conţinut:

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

Autorii excepţiei consideră că textele de lege criticate încalcă şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următorul cuprins:

− Art. 1: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Examinând excepţia, Curtea reţine că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a pronunţat în mai multe rânduri, exemplu fiind Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, prin consacrarea bunei-credinţe ca o cauză de asanare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul nu a înţeles să-i confere acesteia semnificaţia juridică a unui fine de neprimire a cererii în revendicare a proprietarului iniţial, ipoteză în care s-ar putea reţine că, într-adevăr, art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 contravine prevederilor art. 44 din Constituţie, republicată.

Interpretarea textului legal în sensul arătat este susţinută de mai multe argumente. În condiţiile recunoaşterii existenţei dreptului de proprietate al proprietarului iniţial al imobilului preluat fără titlu valabil, a considera că, prin textul dedus controlului, s-a instituit un fine de neprimire a cererii în revendicare a acestuia, ar însemna a lipsi de eficienţă art. 2 alin. (2) din lege, încălcându-se astfel un principiu fundamental de interpretare, „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”, potrivit căruia un act juridic trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice şi nu în acela al lipsirii lui de orice efect.

Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) teza a doua din lege şi nici legea în ansamblu nu conţin dispoziţii în raport de care să se poată susţine prevalenţa dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună-credinţă, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului iniţial, în egală măsură recunoscut.

Astfel, art. 18 din Legea nr. 10/2001 − singurul care ar putea legitima o atare susţinere − enumeră expres şi limitativ cazurile în care „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent […]” şi menţionează, la lit. d), cazul în care „imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului”.

Întrucât însă, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, această lege are în vedere, exclusiv, imobilele preluate de stat cu titlu, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, la care se referă art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu cad sub incidenţa prevederilor art. 18 lit. d) sus-menţionat.

În considerarea argumentelor prezentate, Curtea consideră că art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă, nu a înţeles însă să consacre şi prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial, care, potrivit aceleiaşi legi, nu a încetat nici un moment să existe.

Textul de lege criticat nu tranşează, aşadar, conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al bunului său, prin efectul înstrăinării consimţite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistenţa a două titluri de proprietate având acelaşi obiect, deci contradictorii şi excluzându-se reciproc.

Departe de a nesocoti dreptul proprietarului iniţial şi, prin aceasta, de a contraveni prevederilor art. 44 din Constituţie, republicată, aşa cum consideră autorii excepţiei, art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 îi conferă dobânditorului de bună-credinţă, în considerarea poziţiei sale subiective oneste, o şansă suplimentară în litigiul cu proprietarul iniţial, dând expresie principiului egalităţii de arme, unanim consacrat de legislaţia internaţională, ca o premiză „sine qua non” a dreptului la un proces echitabil.

Aşa fiind, Curtea constată că art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001 nu contravine prevederilor constituţionale privind protecţia proprietăţii private, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Întrucât nu au apărut elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia adoptată în prealabil îşi menţine valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, al art. 2−3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 − 22 decembrie 1989, excepţia ridicată de Adela Milculescu, Antoneta-Rodica Edu şi Gheorghe Rusu-Abrudeanu în Dosarul nr. 2.451/2003 al Curţii de Apel Bucureşti − Secţia a III-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 martie 2004.