Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/2004

M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2004

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

D E C I Z I A  Nr. 139

din 23 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă

 

Nicolae Popa − preşedinte

Costică Bulai − judecător

Nicolae Cochinescu − judecător

Constantin Doldur − judecător

Kozsokár Gábor − judecător

Petre Ninosu − judecător

Lucian Stângu − judecător

Ioan Vida − judecător

Florentina Baltă − procuror

Mihaela Senia Costinescu − magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, excepţie ridicată de Traian Simionică în Dosarul nr. 3.049/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia civilă. 

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită. 

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă ca fiind inadmisibilă, arătând că textele de lege criticate au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Critica art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 este neîntemeiată, întrucât acesta nu contravine prevederilor Constituţiei României sau Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Norma de procedură asigură judecarea cauzei în mod echitabil pentru toate părţile implicate în proces, Curtea pronunţându-se asupra constituţionalităţii textului de lege criticat prin Decizia nr. 120/2004, soluţia adoptată impunându-se a fi menţinută şi în cauza de faţă. 

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 3 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 3.049/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, excepţie ridicată de Traian Simionică. 

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, potrivit dispoziţiilor art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă, care reglementează recursul în anulare, au fost abrogate. În conformitate însă cu art. II alin. 3 din aceeaşi ordonanţă, hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acesteia rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Se arată că, în acest fel, legiuitorul a prevăzut expres un caz de ultraactivitate a legii vechi în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la recursul în anulare. 

Aşa fiind, o eventuală soluţie de admitere a acestei căi de atac încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil, înlăturându-se efectele unei proceduri judiciare care s-a finalizat cu o hotărâre judecătorească irevocabilă, care dobândeşte autoritatea lucrului judecat şi, în plus, este executată. 

În fapt, hotărârea prin care s-a dispus sistarea stării de indiviziune şi atribuirea bunului a avut ca efect declararea autorului excepţiei drept proprietar exclusiv asupra bunului. Se consideră că acest drept nu are un caracter revocabil, însă posibila admitere a recursului în anulare are ca efect imposibilitatea absolută a autorului excepţiei de a-şi valorifica dreptul de proprietate. În acest sens, se face trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul „Brumărescu împotriva României”, 1999. 

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie − Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă şi a prevederilor art. II alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 58/2003 „nu este admisibilă, deoarece Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Or, prevederile art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă sunt în continuare aplicabile în condiţiile specificate de art. 725 alin. 4 din acelaşi cod”. 

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului. 

Guvernul reţine că, referitor la dispoziţiile tranzitorii criticate de autorul excepţiei, neconstituţionalitatea este invocată numai în măsura în care fac aplicabil în continuare recursul în anulare. Prin urmare, critica nu vizează neconstituţionalitatea acestor prevederi în sine, ci a celor care reglementează instituţia amintită. 

În ceea ce priveşte instituţia recursului în anulare, se arată că, prin numeroase decizii, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în sensul constituţionalităţii acesteia, reţinând că nu contravine nici unuia dintre principiile Legii fundamentale, exemplu fiind Decizia nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 6/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999. 

Avocatul Poporului arată că, întrucât instanţa constituţională se pronunţă numai asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ce au ca obiect dispoziţii legale în vigoare, excepţia ce are ca obiect prevederile art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă, care au fost abrogate înainte de sesizarea Curţii, este inadmisibilă. 

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, se apreciază că textul de lege asigură accesul liber la justiţie şi garantează dreptul la apărare. Astfel, faptul că modul de exercitare a căilor de atac este reglementat de legea în vigoare în momentul pronunţării hotărârii respectă principiul neretroactivităţii legii, desfiinţarea printr-o lege posterioară a căilor de atac existente în momentul pronunţării contravenind prevederilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2). De asemenea, supunerea hotărârilor judecătoreşti unor căi de atac şi termene prevăzute de legea sub care au fost pronunţate nu îngrădeşte dreptul persoanei interesate de a apela la instanţele judecătoreşti şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, desfăşurarea unui proces echitabil. 

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 faţă de dispoziţiile art. 20 şi 44 din Constituţie, republicată, şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât textele de referinţă invocate nu au incidenţă în cauză. 

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă şi art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003. Textele legale criticate din Codul de procedură civilă au următorul conţinut:

− Art. 330: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:

1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică;

3. când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunţată;

4. când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi faptul că partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română.”;

− Art. 330¹: „În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. 

Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 3, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În cazul prevăzut la art. 330 pct. 4, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului către statul român.”;

− Art. 330²: „După introducerea recursului în anulare, la cererea procurorului general sau a părţii interesate, instanţa poate să dispună suspendarea executării hotărârii atacate. În cazul în care suspendarea este cerută de partea interesată, cauţiunea este obligatorie şi va fi stabilită de către instanţă. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. 

Cererea de suspendare se poate soluţiona şi înainte de primul termen de judecată, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi concluziile procurorului.”;

− Art. 330³: „La judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se aplică în mod corespunzător dispoziţiile privitoare la recurs. 

Judecata recursului în anulare se face de urgenţă şi cu precădere, cu participarea procurorului, care expune motivele acestui recurs şi pune concluzii.”;

− Art. 330⁴: „Până la închiderea dezbaterilor procurorul general îşi poate retrage motivat recursul în anulare. În acest caz, părţile din proces pot cere continuarea judecăţii.”;

− Art. II alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003: „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate”. 

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 20, 21 şi 44 din Constituţia României, republicată, care au următorul conţinut:

− Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. 

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”;

− Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. 

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. 

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”;

− Art. 24: „(1) Dreptul la apărare este garantat. 

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”;

− Art. 44: „(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. 

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. 

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. 

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. 

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. 

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. 

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. 

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”. 

Autorul excepţiei arată că se încalcă şi prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au următorul cuprins: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. 

De asemenea, autorul excepţiei invocă şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următorul conţinut: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. 

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. 

Cu privire la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, anterior sesizării sale, prevederile art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003. Faţă de această situaţie, devin aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea Constituţională putând decide numai asupra actelor normative în vigoare. 

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, Curtea reţine că acestea îşi limitează incidenţa exclusiv la situaţii juridice cu persistenţă în timp, aşadar integrate domeniului său temporal de aplicare legitim, ceea ce impune concluzia că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. A decide că, prin dispoziţiile sale, legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, constituite prin efectul actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii. Legea nouă este însă aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Neadmiterea unei atare soluţii ar determina rezolvarea diferenţiată a aceleiaşi situaţii juridice, în raport cu data modificării legii procesuale, ceea ce ar contraveni principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, aplicând persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică un tratament discriminatoriu, contrar spiritului legii noi. Astfel, în ceea ce priveşte determinarea situaţiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum şi a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci de aplicare a legii în timp, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

C U R T E A

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330−330⁴ din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Traian Simionică în Dosarul nr. 3.049/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie − Secţia civilă. 

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar. 

Definitivă şi obligatorie. 

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2004.